1772, septembrie 5. Raportul lui Thugut către Kaunitz | Dragusanul.ro

1772, septembrie 5. Raportul lui Thugut către Kaunitz

 

 

 

1772, septembrie 5. „Raportul lui Thugut către Kaunitz despre negocierile dintre Rusia şi Turcia şi despre conferinţele ce le-a avut cu contele Orlow, care a declarat a nu se opune anexării Moldovei si a Munteniei la Austria (În original, în Archiva Ces. Reg. din Viena).

 

Thugut, lui Kaunitz. / Luminate Prinț imperial, bunule stăpân!

 

Prin prezenta, ar trebui să fac cel mai supus anunț Alteței Voastre că contele von Orlow, la scurt timp după ce au fost trimise ultimele mele rapoarte, cele mai umile, din data de 16 a lunii trecute, mi-a vorbit despre subiectul convenției secrete cu Poarta, în timp ce primea un curier din Petersburg.

 

Mi-am bazat observațiile pe indicația care mi s-a părut dată de aprobarea grațioasă, comunicată prințului Galitzin: domnul Graf von Orlow m-a întrebat apoi câți bani primisem, de fapt, de la Poartă în avans: prin care el, apoi, în glumă, s-a prefăcut că-mi face complimente. Eu i-am răspuns că pe vremea când Rusia şi Poarta erau epuizate de costurile reale ale unui război violent, Poarta ar fi putut găsi mijloace de a se face să plătească în deplină linişte etc.

 

Întrucât declarația confidențială, făcută de Alteța Voastră prințului Galitzin, nu face nici o mențiune despre primirea efectivă a unei sume de bani, nu credeam că aş putea recunoaște acest lucru în faţa contelui von Orlow sub nici o formă, ci am încercat doar să-mi aranjez răspunsul în așa fel încât discuţia formală a întregii convenții dintre Augusta Curte şi Poartă să cuprindă, în mod necesar, și condiția despre răsplățile stipulate, când domnul Graf von Orlow a menționat câteva sume, date lui Semlin; deci nu am negat astfel de daruri de bani, ci am considerat ca ar trebui să afirm că au fost daţi pentru contravaloarea livrărilor de cereale făcute de negustorii noştri.

 

Nu după mult timp, contele von Orlow a adăugat, la aceste mărturisiri, că tocmai primise instrucțiuni de la contele von Panin, prin ultimul curier, ca să pună capăt negocierilor de pace, pur și simplu cu sugestia uti prossidetis, pentru a da Augustei Curţi oportunitatea, prin respectarea treptată și prin revenirea în cele din urmă la binecunoscutele condiții definitive rusești, de a-și face folosirea valabilă și de a cere Porții să îndeplinească promisiunile convenției secrete; că lui, Contele von Orlow, îi părea foarte rău că această instrucțiune a venit atât de mult prea târziu, când deja deschisese Congresul după alte indicaţii decât cele ale uti possidetis: dar că acest lucru nu l-a împiedicat, altfel a făcut-o, atunci când i s-au prezentat celelalte condiţii de a lucra după această intenţie, şi că le exagerase în aşa fel încât reducerea si moderarea lor să poată fi atribuite concepţiilor şi eforturilor mele etc.

 

Domnul Graf von Orlow a adăugat că domnul Graf Panin a făcut să ajungă la Înălțimea Voastră, prin Prințul von Lobkowitz, și ideea acestei propuneri, când aștepta cu nerăbdare câteva reacţii de simpatie din partea mea despre declarația sa; așa că i-am făcut cunoscut că nu mă pot pronunţa pe un subiect care nu putea fi inclus neapărat în instrucțiunile mele; că răspunsul în acest caz va veni numai de la Înălțimea Voastră, dar eu eram responsabil doar de așteptarea Înaltelor Ordine; că singurul lucru de care eram cu adevărat sigur era că, în orice caz, cel puțin intenția bună, așa cum a predominat în această propunere, era, în calitatea unui nou semn al prieteniei sincere a Curții Imperiale Ruse, pe placul Majestăţile Lor etc., etc.

 

De când, câteva zile mai târziu, treburile Congresului au început să ia o întorsătură atât de nefavorabilă, încât părea să prevestească dezintegrarea lui, domnul Graf von Orlow a făcut declarații imprudente împotriva mea, că probabil Majestatea Sa Imperială şi Crăiască a considerat că continuarea războiului este în interesul său, astfel încât să nu se fi putut spera la niciun alt rezultat. Când i-am arătat cea mai mare uimire a mea faţă de ideea eronată, pe care urma să şi-o facă despre sentimentele Înaltei Curți, a vrut să-și justifice discursul necugetat, menționând că dacă Majestatea Sa Imperială şi Crăiască s-ar fi gândit sincer să aducă pacea, atunci nu ar fi ezitat să susțină cererile rusești, cu acea susţinere serioasă, care ar fi schimbat brusc dimensiunea problemei; că o declarație, dacă încăpățânarea turcească a persistat, de a face afaceri comune cu Rusia ar fi dus totul mai repede la un sfârşit etc., etc.

 

Nu am aflat de la Conte cât de ciudat ar fi dacă, după comunicarea situației împrejurărilor și a sentimentelor sale reale, pe care Curtea mea le-a exprimat atât de confidențial și sincer, dacă au fost apreciate de ruși, deşi eram interesat de sinceritatea lui şi de o prietenie adevărată, care să se manifeste printr-o dorință nerăbdătoare de a restabili pacea generală, fără de cea mai mică neîncredere, sau a vrut să sugereze astfel de pași, care nu ar fi compatibili nici cu planurile sale, nici, în ultimul rând, cu bonis officiis promis ambelor părți etc., etc. Domnul Graf Orlow, care probabil nu a știut să răspundă la aceste întrebări sau nu şi-a permis, și-a încheiat discursul cu mențiuni vagi despre avantajele pe care le-ar avea Curtea vieneză dacă ea însăși s-ar fi unit cu Rusia pentru anihilarea completă a Imperiului Otoman.

 

La scurt timp după aceea, domnul Graf von Orlow s-a deschis în fața mea, spunând că, dacă Congresul de pace s-ar întrerupe cu adevărat, împărăteasa rusă nu ar fi, probabil, niciodată convinsă să promoveze pacea printr-un Congres public sau prin bona officia a celor două curți vieneză şi prusiană, sau prin a fi aleasă o altă cale decât cea a comandanților celor două armate: când și-a repetat declarația pentru a doua oară și părea să aștepte un răspuns de la mine, m-am gândit că ar trebui să răspund că, întrucât împărăţia mea hotărâse să-și folosească bonorum officiorum doar dintr-o dorință reală de a împăca cele două părți beligerante și de a-și dovedi prietenia, ar fi putut urma orice cale care ar fi condus la propria sa propunere de pace, pe care și-o dorea cu atâta disperare, încât nu ar avea de ce se opune cu nimic, mai ales că promisiunea care va fi făcută de Majestatea Sa, Împărăteasa Rusă, cu privire la renunțarea la intențiile anterioare asupra stăpânirii Moldovei și a Țării Românești, în vederea intereselor imediate ale Statelor sale, îl liniștea. La aceasta am adăugat, cu cuvenită curtoazie, că contele știa bine că lucruri precum folosirea ulterioară sau neutilizarea bonorum officiorum ar trebui să fie convenite mai întâi între cele două curți imperiale.

 

Contele von Orlow a răspuns că împărăteasa sa nu își va schimba cuvântul în privinţa Valahiei și a Moldovei, dar că victoriile ulterioare asupra Porții vor necesita în mod necesar condiții și mai avantajoase pentru Rusia. Am crezut că nu trebuie să raportez altceva decât că condițiile de pace ar trebui întotdeauna măsurate mai mult sau mai puțin în funcție de circumstanțele celor două partide beligerante etc.

 

Aici, cu ocazia menţionării mele a celor două principate, al Moldovei și al Țării Românești, n-ar fi trebuit decât să remarc, în replică, că eram destul de sigur, după discursurile domnului von Zegelin, că avea cunoștință despre o condiție, care era cunoscută, în considerarea locuitorilor din cele două principate, pe care rușii voiau să le ceară la Congres și care ar fi afectat diferitele libertăți, ce le vor fi acordate pe viitor acestor două principate de către Poartă. De vreme ce aplicarea acestei stipulaţii a fost întotdeauna ținută secretă, este foarte probabil că ruşii nu ar fi putut fi fără scrupule şi ar fi putut aranja lucrurile în aşa fel, încât, deşi nu ar fi contrazis public promisiunea făcută celei mai înalte curţi, Rusia a primit totuşi devotamentul deplin şi dependența prinților Moldovei și Țării Românești și a supușilor lor, prin recunoștința primită de la Rusia și în urma căruia stabilea avantaje de la Poartă, care ar fi fost, astfel, asigurate pentru totdeauna.

 

În cele din urmă, trebuia să recunosc cinstit că contele von Orlow, în conversațiile sale confidențiale cu mine, a arătat în mod repetat un devotament deosebit față de cel mai bun din dintre împăraţi și o mare aversiune față de regele Prusiei. Așa cum a recunoscut, cândva, că era foarte nemulțumit că neînțelegerea care existau, de ceva vreme, între cele două curți imperiale, l-au avantajat, din păcate, pe regele Prusiei. Că el, la rândul său, nu a înțeles greșit că acțiunile cumulate ale celor două curți imperiale în Polonia nu puteau fi comparate cu importanța implicării prusace; că acest adevăr nu scăpase nicidecum atenției împărătesei ruse, astfel încât aceasta nu a ajutat decât cu un fel de reticență și din cauza urgenței împrejurărilor proiectul de împărțire a Poloniei, inițiat de Prusia. În ceea ce priveşte presupusa ei înclinaţie pentru cele mai bune oficii ale Majestăţilor lor, nu am permis să-l entuziasmeze laudele; pe de altă parte, m-am gândit că aș putea să mă implic în relația cu regele din Prusia, ocazional, şi să întăresc manifestarea antipatiei și îngrijorării ţarinei față de intențiile și extinderile prusacului și să-l fac pe Orlow să înțeleagă bănuiala mea că răceala care există, de ceva timp, între cele două curți imperiale a fost cântărită în mod corespunzător şi s-a putut constata că maşinaţiunile regelui Prusiei au jucat un rol important în acumularea ei; între timp, am fost întotdeauna cu atât mai atent să adopte toate aceste afirmații sub forma propriilor mele convingeri particulare, cu cât m-am bazat în esență pe adevăratele sentimente ale contelui von Orlow, ca și, printre alte vicii ale națiunii sale, pe nesiguranța și ambiguitatea în cel mai înalt grad, care are nu cel mai mic loc în treburile lor.

 

Mă înclin supus favorurilor nesfârşite ale Curții, cu cea mai profundă reverență.

 

Înălțimii Voastre,

Supusul cel mai ascultător

Thugut m.p.

În Focşani, pe 5 septembrie 1772”[1].

 

Femei din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

 

[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXII, pp. 95-98