Iulian Vesper: Cernăuţi – oraşul tinereţii
Baruri, deznădejdi, traficanţi de… vise şi ceva despre studenţie
Glasul puternic tăcu. Un sergent ieşi după un chioşc şi cu paşi repezi alergă după noi. Ne prăpădeam de râs. Luna lucea palidă în noaptea aceea de toamnă, după turnul întunecat al primăriei, unde-o privise de-atâtea ori şi tânărul Eminovici – elev – alergând grăbit spre locuinţa sa din Cuciurmaregasse.
„Marseilleza” începu din nou. Cât de ciudat răsunau versurile acestea în oraşul german. Eram într-adevăr cuceritori, sosise şi pentru noi ziua gloriei? sau bieţi visători, înecându-ne răzvrătirile într-un imn ce condusese atâţia luptători la moarte? Nu ne interesa prea mult asta. Fapt era că descoperisem poezia. Da! Eram copiii unei patrii care cuprindea toate ţările şi toate zările, ai unei patrii care începea din noi, unea toate anotimpurile şi oglindea aurora viitorului. Era o patrie spirituală care ne lega pe toţi şi înţelegeam să luptăm pentru ea.
Era adevărat că nu puteam măsura nici limitele noii descoperiri, nu-i puteam aprecia nici substanţa. Totul era nou, o adevărată lume nouă. Ce ne mânase aici? Atmosfera străină, unde nu se mai putea respira? Veacurile trecute ce ne apăsau umerii?
Cernăuţi! De câte ori nu ţi-am spus în gând Czernowitz, fiindcă aşa meritai. Erai un oraş închis, nu mai puteai trăi aşa. Poate şi tu aveai nevoie de noi.
Peste străzile tale strâmte urcând greoi la deal sau coborând prăpăstios povârnişuri, strângând atâţia fluturi de noapte – biete femei necăjite – peste casele dărăpănate, jegoase, peste toată averea aceasta de cămătar bătrân şi cârcotaş, de câte ori n-am aruncat arcade de vise şi jerbe de idealuri. Proiectam destinul acestui domnesc oraş septentrional pe-un cer românesc cu chenar voievodal.
– Hei, Fritz, încă optsprezece halbe, douăsprezece fripturi la grătar, şaizeci de mititei şi zece pachete de ţigări.
Eram peste douăzeci de flăcăi, tot unul şi unul. Masa noastră de la Drăguleanu, când se-ntâmpla să fim la un loc, cuprindea tot umbrarul. Liviu Rusu, vlăjganul blond, distins profesor de la Conservator, susţinea cu tărie că Bach era incomparabil, că Bach însemna geniul muzicii coborât pe pământ. Dar când sufletele noastre străluceau ca stelele în jurul acestui Bach – astru inaccesibil – Liviu Rusu, înduioşat de depărtările noastre, revenea brusc la melodia acelei neuitate colinde şi glasul lui legănat ne cânta la fereastra sufletului:
„Numai una miorea
Stătea-n loc şi se ruga
La Măicuţa Precista”…
Paharele ciocneau, glumele nu mai conteneau, dar melodia acestei colinde, în Cernăuţii noştri din viitor, ce frumos se ridica – rugăciune domnească şi românească.
Un tânăr poet povestea despre un făt-frumos al său, beizadea trecut în genealogiile celor nelegitimi ai lui Ştefan cel Mare şi Petru Cercel.
– E ca un prinţ, se lăuda el.
Toţi cunoşteau povestea asta, dar amănuntele ne distrau totdeauna.
– E dovadă că poezia ta porneşte din pământ solid, nu se dărâmă uşor.
– Sunt împotriva lirismului plângăreţ, declară cineva. Mircea Streinul a procedat ca un veritabil fecior de sat, iată de ce poezia noastră va învinge.
George Antonovici nu mai contenea cu glumele. George Drumur pronunţa sentinţe scurte, toţi îl ascultau cu plăcere. E. Ar. Zaharia aducea prospeţime şi veselie.
– Suntem duhul moldovenesc în acest oraş, pronunţă cineva, sau era un ecou al sufletelor noastre? Până la noi cei ce-au luptat pentru românism – şi sunt atâţia netemuţi luptători seniori în această cetate – toţi au luptat individual. Şi dacă s-au oţelit caracterele în viaţă, dacă idealul tineresc a rămas decenii nestins, obiectivele luptei fiind disparate, biruinţele s-au fărâmiţat, victoria cea mare a rămas între neguri. Şi nu arareori, idealul cel mai frumos pentru care se credea că merită ostenelile luptei se confunda cu un ideal de înălţare personală.
Noi renunţasem demult la asemenea gânduri. Cu poezia se putea cel mult muri de foame – apoteoza unui ideal, cea mai sublimă. Nimeni dintre noi n-a pretins vreun post decât pe bază de studii şi examene serioase. Noi cerem foarte puţin: pe meleaguri înstreinate, să răsune cântec românesc. Să cream o spiritualitate românească în mijlocul acelui focar de ziare şi reviste streine. Nu e vina noastră dacă aceste cântece, poeme, dacă vreţi, au indispus şi pe unii români. Peste larma de glasuri streine glasul nostru, în armură de imagini, în ritm şi rime îndrăzneţe, s-a făcut auzit. Nu peste mult s-a cristalizat Curcubeu peste ţară, după admirabila expresie a poetului Teofil Lianu. Eram mândri de victoriile noastre în spirit, de cuceririle noastre impetuoase. Puteam fi la distanţe uriaşe, poemele noastre mărturiseau acelaşi crez, se rugau în aceleaşi melodii.
– Hei, aţi uitat că în sunet de harfe şi chimvale au căzut zidurile Ierihonului? De ce să nu cântăm smeriţi stelelor, de ce să nu invocăm umbrele strămoşilor?
Când ne retrăgeam, în revărsat de zori, Palatul administrativ, cât era de masiv şi întunecat, îl vedeam pustiu, cu o viaţă interioară uscată ţesând un prezent – copie fidelă a unui trecut de clasică biurocraţie.
În schimb, ne opream în faţa statuii lui Eminescu. Chipul voievodal avea reflexe de peste alte lumi. Îl ascultam plecaţi:
– Şi eu am luptat ca şi voi. Aceste străzi le-am cutreierat şi eu. Mă simţeam strein între streini, dar credinţa în neamul românesc nimeni nu mi-a putut-o stinge. Războiţi-vă cât sunteţi tineri – osteneala voastră vă va fi larg răsplătită. Nu vă înspăimânte palatele, banii şi traiul altora. Şi eu am fost umilit de unii ca aceştia, dar fruntea mea nu s-a plecat. Am mers mereu înainte şi cei mulţi au râs. Credeţi-mă, drumul acestora e mult mai de plâns.
Toţi înţelegeam graiul acesta, inima ne era senină. Alte poeme străluceau în faţa ochilor, le prindeam sclipirile, le adânceam înţelesurile.
Soarele răsărea în depărtate ţinuturi trandafirii. Îl lăsam acasă pe Liviu Rusu. Nu ne ieşea din gând minunata colindă:
„Numai una miorea
Stătea-n loc şi se ruga
La Măicuţa Precista”…
BARURI… PREMIERE COREOGRAFICE…
Într-o eventuală viaţă romanţată a marilor oraşe, Cernăuţii ar ocupa un capitol de seamă, binemeritat. Dacă pământul, trecutul şi văzduhul românesc izbucneau vijelios în suflete şi poeme, dacă o viaţă activă, disciplinată, pentru un ideal românesc, creştea şi se închega cu adânci miresme câmpeneşti, în palmaresul marilor bandiţi de toate calibrele europene, Cernăuţii continuă a fi un oraş adeseori însemnat cu sânge. Între Paris, Berlin şi Bucureşti, Cernăuţii au avantajul unui oraş cosmopolit de prim ordin, unde în afară de limba română, prin anumite localuri poţi auzi cele mai rare dialecte din America de sud.
Dar nu numai atât. Suspecţi oameni de afaceri, comis-voiajori internaţionali, profesori particulari trăind din expediente sunt obicinuiţii clienţi ai aşa numitelor baruri.
Barurile cernăuţene, în acest vad de pasageri cu valută forte, rentează, probabil, foarte mult. Din această cauză s-au şi înmulţit. Astfel, numai pe o stradă întâlneşti două, trei. Îndeobşte au numiri la fel de internaţionale ca şi clienţii: „Colosseum Bar”, „Imperial Bar” şi altele, pe care localnicii le cunosc bine. Barul cernăuţean, fiind aducător de venituri, e plasat în plină stradă, în văzul lumii. Astfel că muncitorul flămând, când se întoarce acasă cu 20-30 lei după o zi de muncă se opreşte puţin în faţa barului, ascultă geamătul înăbuşit al muzicii şi neputincios pleacă fruntea. Internaţionalii trebuie să petreacă, bandele trebuie să se distreze!
Totuşi să nu condamnăm aceste localuri „selecte”. În lipsa unui teatru naţional care să activeze efectiv, în lipsa unui program artistic selecţionat, pentru mulţi cernăuţeni barurile reprezintă un refugiu, iar premierele coregrafice cu stele de diverse mărimi, ţin locul unor premiere de mare artă.
Deoarece afară de conferinţele şi şezătorile societăţii „Armonia”, afară de conferinţele săptămânale ale Universităţii Libere, cetăţeanul care vrea să petreacă o seară mai elevată, în altă parte decât la cinematograf, nu arareori deschide uşa unui bar care-l invită cu tentaţii de „artă”, fără să fi fost convins că dispoziţiile sufleteşti îl mânau la bar.
Dar în clientela barurilor mişună destui autohtoni sentimentali, burlaci şi… bon vivanţi. Ei pot spune totdeauna, cu un aer de vizibilă superioritate:
– Am petrecut la bar toată noaptea.
– A fost un chef monstru…
Şi toată lumea-i crede.
DOKTOR FAUST, ÎN VIZITĂ…
…Şi iată-1 pe Doktor Faust eliberat de itinerariul impus de Goethe, spilcuit în medic german, cu relaţii cosmopolite şi nu tocmai agreat în patria s-a, cu un vademecum în mâini, consultându-l pe simpaticul Mephisto, transformat de circumstanţă în managerul său.
– Gândeşte-te la un oraş, din care viaţa germană să nu fi dispărut. Dimpotrivă. Nemţii să-şi aibă reprezentanţii lor în consiliile judeţene. Fetele să aibă mersul sprinten al Krimhildei, ochii albaştri şi cosiţele ca spicul grâului. Bere germană „Luther”, ziare germane şi o spiritualitate care să nu aibă nimic agresiv sau dacă este să fie în surdină, să nu-mi deranjeze preocupările.
– Herr Doktor, răspunde asistentul, cu o uşoară tristeţe în glas. În Cehoslovacia, germanii sudeţi vor căuta să ne atragă în rândurile lor pătimaşe. În Polonia, am auzit că sunt persecutaţi. Ceea ce nu ne-ar conveni nouă şi idealismului de care suntem însufleţiţi. Fireşte că misterele vieţii se pot dezlega mai uşor după un somn bun şi o masă bună şi că iubirea la care n-aţi renunţat (deşi ar fi timpul!) e mai adâncă şi mai rodnică într-un spaţiu liniştit decât în vârtejul altor pasiuni, temporale, însă cu atât mai violente.
– De ce atâtea reticenţe şi subtilităţi. Ai uitat felul deschis şi lămurit de exprimare al bunului Goethe? Ştiu că eşti mare hoţoman (de când cu Margareta?) Dar în sfârşit. Te rugam să-mi numeşti un oraş spre care-am putea pleca chiar azi (L. A. R. E. S. soseşte la 5), unde modul german de a simţi să nu ne împiedice a gândi obiectiv şi universal.
– Am înţeles, zise Mephisto. În cele două cărţi ce ni le-a închinat maestrul dumitale şi discipolul meu, n-a crezut că educaţia dumitale va atinge asemenea culmi.
– Îţi place, de la un timp, să mă necăjeşti. Dar să revenim la chestiune.
– Cernăuţii, răspunse managerul său, ridicându-se în picioare. Ne şi putem face bagajele. Deşi oraş de răsărit, ne bucurăm încă de multă stimă. Aflând cine suntem, cu siguranţă ne vor face primire oficială. Spiritul german are soldaţii săi credincioşi, ceea ce e un bine şi un semn de civilizaţie.
– Programul e splendid, aprobă entuziast doctorul Faust. Chiar admiţând că în intenţia acelora ce cred că prin onoruri şi deşertăciuni ne-ar putea schimba câtuşi de puţin în bine situaţia noastră de savanţi, ar exista un pic de trufie omenească, şi încă nu văd de ce o primire călduroasă să nu ne convină mai mult decât una obicinuită. Şi apoi nu uita că spiritul german s-a dăruit tuturor; nu văd de ce n-ar culege anumite satisfacţii.
– Ai îmbătrânit, doctore. Ai pornit pe calea unor concesiuni, pe care altădată nu le-ai fi făcut în ruptul capului.
– Până aici, îţi interzic, răcni cu faţa congestionată Faust. Uiţi că acum eu vorbesc, eu gândesc, nu Goethe. Sunt liber, sunt liber, urla doctorul. Vom merge aşadar la Cernăuţi, onoruri, interviuri, toate acestea se cuvin unui bătrân savant. Îi sunt necesare. O, şi decoraţii, fotografii. Voi chema ziariştii, le voi face declaraţii. Voi toasta. Le voi expune cercetările mele.
– Ce cercetări… ah, cercetările dumitale – izbucni în râs Mephisto.
– Nu are a face. Orice savant trebuie să aibă cercetări. Prin urmare, am şi eu cercetările mele. Voi vorbi despre aceste cercetări, dacă se poate într-o conferinţă, în aula Facultăţii de ştiinţe. E mai somptuos, mai îndrăzneţ. Se va aplauda. Ştii că, pentru un bătrân savant, şi aplauzele sunt un stimulent? De ce toate aceste realităţi, dumneata le numeşti concesiuni şi îţi baţi joc de mine?
– Pentru că, înainte, realităţi erau construcţiile, ipotezele, în sfârşit gândurile şi poate visele dumitale. Astăzi, aceste realităţi s-au schimbat. Dar să ne grăbim. Îndată plecăm.
În drum spre hotel, Dr. Faust era mereu nedumerit. Fuseseră cândva realităţi pentru el ipotezele, construcţiile spirituale? I se părea exagerată afirmaţia lui Mephisto. Mai curând o stăruinţă în lucru, în condiţii cu totul confortabile, un meşteşug, o dibăcie, ce-i producea o plăcere fizică aproape. De la aceste satisfacţii la satisfacţia aplauzelor, a onorurilor etc. distanţa nu era mare. Deodată o îndoială îi tulbură mintea. Dacă cercetările lui n-ar fi interesat, nu se compromitea în faţa publicului? şi îl întrebă pe hazliul său manager.
– În faţa colegilor universitari nu s-ar fi compromis, îl asigură acesta, deoarece mulţi dintre profesori se găseau în acelaşi stadiu cu el. Cât despre public, acesta e atât de bine crescut încât aplaudă pe oricine, fie din obicinuinţă, fie de bucurie că s-a terminat conferinţa, fie, în sfârşit, ca să dea impresia că a înţeles.
– Minunat oraş Cernăuţii, strigă cu glas tare dr. Faust. La noapte suntem acolo. Dimineaţa ne face primirea oficială.
– Am şi telefonat presei locale. Totul e aranjat, declară Mephisto.
La ora 5, un avion de cursă îi aştepta pe aerodromul local. Dimineaţa (întârziaseră două ore la Praga) şi după emoţiile obicinuite, dr. Faust, cu o valiză, şi Mephisto într-un elegant raglan, coborâră pe aeroportul Cernăuţi. Era o zi de toamnă atât de calmă, cu neguri aurii mângâind ogoarele şi colinele, unduind mirişti întunecate! O lumină de cristal strălucea în zări, oglindea sate răzleţite pe dealuri, pâlcuri de păduri pierdute în apele fumurii ale dimineţii. Rarancea, Toporăuţi şi aici, jos de tot, lângă Prut, Horecea, cu bătrâna ei biserică de lemn.
Călătorii streini o apucară pe Transilvaniei, spre oraş. Nu văzură nici urmă de oficialităţi, în schimb, la tot pasul, întâlneau fete subţiri, zvelte în frumosul costum ţărănesc, purtând coşărci pline cu bidoane cu lapte pe creştetul capului. Măreţia şi seriozitatea pasului, mijlocul subţiratec şi dezinvoltura întregii lor făpturi impresionă plăcut pe dr. Faust.
– O, dacă le-aşi fi întâlnit eu în tinereţea mea, mărturisi doctorul, într-un moment de mare sinceritate, nu mai ajungeam savantul de azi.
– Nu aţi pierdut atât, ca să aveţi ce câştiga pe urmă… Dovadă, oficialiităţile… răspunse Mephisto. zâmbind cu subînţelesuri.
– Ce frumuseţe, ce soare; recunosc parcă vechile mele burguri, dar aici e cu totul altceva. O lumină, pe care aş numi-o vitală, dă un lustru nou acestor case vechi, acestei arhitecturi demodate dar cât de expresive.
– La „Hotel Palas” sau la „Pajura Neagră”, întrebă birjarul, întorcându-şi faţa bărboasă.
– La „Schwarzer Adler”, preciză Mephisto, care cunoştea locurile.
În Piaţa Unirii plătiră şi intrară în hotel. În zadar căutară o cameră ca lumea. Un lux sfidător, aparent, ascundea abil gunoiul, murdăria şi mirosul de mucegai.
– E lux, e lux, şuiera printre dinţi puiul de ovrei, care conducea pasagerii.
– Acest lux, răspunse dr. Faust duce direct la sinucidere.
Spre amiazi găsiră, lângă Dominic, o elegantă pensiune nemţească. Gândul că fusese ignorat de autorităţi, că presa locală (cele 7 ziare minoritare!) nu-i anunţase sosirea, îl neliniştea din nou.
– Între noi fie zis, am ales Cernăuţii mai mult pentru condiţiunile climaterice şi de higienă spirituală, decât pentru a vi se face onoruri, i-o reteză scurt frumosul său manager. Şi în Cernăuţi, ca şi în alte oraşe din lume, savanţii se bucură de o faimă pe cât de relativă, pe atât de trecătoare. Creatorii de mituri, făuritorii de idealuri, mucenicii ideilor, aceştia încep abia acum, după milenii de persecuţii, să se bucure de stima şi dragostea oamenilor. Deşi e şi aici o eroare – eroare e însăşi existenţa – veacul ce se deschide, e al lor.
– Să nu ştie nimeni din oraş că Eu, doctorul Faust, sunt aici.
– De ce să se ştie neapărat? Nu porţi în spate o glorie nemuritoare şi atâtea tirade de versuri, de care habar n-ai; ai nevoie de o ieftenă reclamă de gazetă.
Dr. Faust se privi bine, ca şi cum s-ar fi încredinţat că există, apoi porniră în oraş. În zadar aştepta să întâlnească în acest oraş german acele siluete blonde, rumene de Lorelei şi Krimhilde, ce fac distincţia şi mândria tipului german. Dr. Faust opri un băştinaş neamţ şi-l întrebă.
– Apoi, să vezi, vorbi acesta. Nu zic că nu sunt, dar stau mai ales pe la mahalale. Sunt frumoase şi curate figuri de rasă. Dar, să mă iertaţi, nu vor să se păstreze. Nu le cam plac nemţii; în schimb mor după români.
Dr. Faust dădu din cap în semn că nu i-ar veni a crede. Mephisto aduse însă exemplul convingător că, într-un sat din apropierea Cernăuţilor, un flăcău de 24 ani, avea 16 copii pe la diferite fete şi neveste din sat.
– Sehr interessant, declară cuprins de nemărturisite emoţii, dr. Faust. Pe drum nu se mai sătura să privească fetele puternice, arse de soare, altele albe ca zăpada, în catrinţele lor înflorite şi cămăşile numai râuri de mărgele şi fluturi. Toate aveau o frumuseţe severă, rece, însă cu atât mai seducătoare.
– E o lume nouă (ein neues Welt). Cu totul aparte.
– Nu le-ai văzut decât pe deasupra şi te-au fermecat. Dar să treci dincolo…
– Mi se pare că n-am să le văd decât aşa, oftă obosit Dr. Faust.
Seara, cinară la Lucullus şi la Camember. Erau acolo profesori, studenţi, funcţionari. Se mira că aceştia discută aşa de mult şi beau aşa de puţin. O, nu erau chefurile monstruoase din beciuri, cum le apucase el, când se urcau pe butoaie şi cântau până-i ţineau gura. Aici erau discuţii serioase, în româneşte, despre subiecte pe care nu le înţelegea, deşi cunoştea toate limbile. Nu se cântau măcar acele nevinovate cântece studenţeşti, cu arii săltăreţe pe care toţi studenţii germani erau obligaţi să le cunoască. Însă ce bune erau sărmăluţele româneşti cu mămăligă! Şi vinurile. Se găsea, într-adevăr, în faţa unei lumi necunoscute şi simţea că-i lipseau posibilităţile să o cuprindă şi s-o definească.
A doua zi plecară la Prut. Dr. Faust se dezbrăcă, să se scalde, când auzi zvonul că un tânăr neamţ, Carol Bauer, se înecase.
– Şi râurile ne alungă. Ne pierdem aici.
Alergă la pensiune şi controlă mersul trenurilor. Seara, la 9, aveau rapid spre Berlin. Mai hoinăriră prin oraş. Bisericile, clădirile se schimbau; răbufnea altă viaţă. Trenul sosi. După Orăşeni i se aduse unicul ziar, în care apăruse pe larg reportajul:
DR. FAUST LA CERNĂUŢI. Strângerea legăturilor româno-germane.
– Bietul redactor, n-a putut măcar să mă afle. L-aş fi recompensat cu ceva…
– N-avea grijă. Te iubeşte el şi fără asta. Ieşim doar dintr-o ţară idealistă..
Trenul gâfâia în noapte. Dr. Faust îşi amintea de Cernăuţi cu o teamă superstiţioasă.
De-a lungul vremii, această aşezare a sporit domol, ca un om ce vrea să-şi simtă bine pământul sub picioare şi apoi să se aventureze în timp. A escaladat înălţimi, a coborât râpe, s-a ramificat prin văi, astfel că Cernăuţii prezintă, sub acest aspect, un admirabil exemplu de vitalitate a neamurilor ce-l locuiesc şi care-i dau forţa şi violenţa de a păşi mereu înainte. E un oraş la răscrucea a patru lumi. Patru rase îşi dispută întâietatea subteran: rasa mediteraniană, reprezentată prin români, rasa slavă – prin ucraineni, cei mai numeroşi, cehoslovaci, polonezi, ruşi; rasa germană, tip austriac, şi rasa semită, reprezentată printr-o proporţie covârşitoare faţă de celelalte naţiuni.
Românismul a luptat aici pentru a-şi menţine poziţiile şi lupta a fost dusă de tineri, mereu de tineri.
De aceea, în istoria luptelor sale, Cernăuţii păstrează numai efigii tinereşti. Tânăr, Mihai Eminescu, elev şi bibliotecar, descifrând cronici şi letopiseţe în cămăruţa cu vrafuri de tomuri prăfuite; tânăr a fost Ciprian Porumbescu, care, în 1877, e aruncat în beci (de procurorul român Zota şi scos din temniţă de… trei avocaţi evrei, care l-au apărat gratis, drept datorie de onoare – n. n.), împreună cu tovarăşii săi, pentru vina de a fi aderat, printr-o telegramă, la comemorarea a 100 ani de la asasinarea Domnului Moldovei Grigorie Ghica (Octombrie 1777), ce avea loc la Iaşi, cu care prilej, alt tânăr bucovinean, poetul Dimitrie Petrino, rostea o filipică de mare răsunet, la adresa stăpânirii streine din Bucovina.
Teodor Robeanu (T. Robeanu, nu Teodor, pseudonimul fiind o întrebare calamburistică „Te Robea, nu?” – n. n.), marele poet bucovinean a scris in tinereţe, la Cernăuţi, cele mai inspirate poezii.
Tot la Cernăuţi, în 1904, se puneau temeliile valoroasei reviste „Junimea Literară”, redactată de un grup de tineri.
Din cenuşa anilor, studenţimea a fost aceea care purta flacăra faptei creatoare şi a dragostei de neam, neclintită. Când la căpătâi studenţimea cernăuţeană avea temniţa lui Ciprian Porumbescu, drumul ei nu putea fi schimbat.
Grupată în cinci mari familii – societăţi studenţeşti – Junimea, Arboroasa, Dacia, Moldova şi Bucovina – fiecare cu tradiţiile şi luptele sale pentru menţinerea conştiinţei naţionale, înainte de război, studenţimea ieşea din Universitate cu o disciplină în plus: dragostea de neam, conştiinţa demnităţii de român.
Din acest sever laborator au ieşit figurile morale ale Bucovinei; Prof. I. Nistor, Traian Brăileanu, dr. Aurel Moraru, păr. dr. Puiul, prof. T. Zub etc.
Et in Arcadia ego. Şi eu am fost student la Cernăuţi. Îmi amintesc cu drag de preşedintele societăţii „Junimea”, bădiţa Laur Gârbu, şi nu mi se va şterge vreodată din minte atmosfera de tinereţe şi voie bună din saloanele societăţii din Palatul Naţional. Asta, acum 10 ani. Tradiţiile însă nu se sfarmă; alt tineret, poate mai entuziast, ne-a luat locul.
O datorie a fucsului (primul grad, înainte de a fi primit în Societate) era să-şi asculte bădiţa (studentul mai vechi, pe care novicele şi-l alegea mentor) şi să-i dovedească puterea de rezistenţă la băutură. Fireşte, bădiţa era cel ce plătea şi care-şi făcea o onoare din asta.
Trai dulce studenţesc din Cernăuţi! Voi toţi, câţi v-aţi petrecut şi vă petreceţi frumoşii ani ai studenţiei la Cernăuţi; voi, cei din „Junimea”, mândri de trecutul vostru şi nu mai puţin de prezentul vostru; voi cei din „Arboroasa”, purtând cu mare demnitate costumul naţional, robuşti fii ai satelor; voi, din „Dacia”, care n-aveţi mândrie mai mare, decât opera înaintaşilor, zeloşi întemeietori de cooperative şi biblioteci cu cărţi româneşti, prin atâtea sate bucovinene, înfiinţători ai arcăşiilor în vremuri grele pentru românism, voi trebuie să vă simţiţi fericiţi că duceţi drumul strălucit al unei glorioase tradiţii, că prin voi se desăvârşeşte ceea ce alţii au visat numai.
Demnitate, spirit de corp, elan, aceste embleme vor trebui să lucească cu aceeaşi splendoare pe piepturile voastre tinere, cum au lucit pe pieptul bădiţei Ciprian Porumbescu şi a camarazilor săi, în 1877.
O altă frumuseţe a vieţii studenţeşti din Cernăuţi e dragostea studenţească. Cred că nicăieri n-au evoluat iubiri mai pure, nicăieri luminozităţile cereşti n-au surâs mai iertător ca perechilor de îndrăgostiţi – o, această dragoste din întâia studenţie – abandonată visului pe tainicele cărări ale parcului Dominic. Câţi n-au contemplat, serafic îmbrăţişaţi, negurile albăstrii de pe dealul Ţeţina, ascultând în asfinţit de soare clinchetul turmelor coborând pe Caliceanca. Câte idealuri făurite în doi, sub ramuri de cetină, nu s-au destrămat la aspra atingere cu realitatea.
Schillerpark – unde lumea de condiţie mijlocie îşi face cu regularitate siesta, prezintă doar un obiectiv incidental, îndrăgostiţilor.
Grădina Publică – pe unde-i plăcea să se plimbe lui Alecsandri, în 1848 – e una din cele mai frumoase grădini din ţară. Cu muzică militară şi tineret „făcând promenadă”, mai ales Duminicile, după-amiază. Pe sub teii şi platanii seculari, mulţimile curg în valuri, „se distrează” ascultând acordurile largi a-le unor valsuri vieneze.
Studenţii din toate societăţile, care nu-şi pierd vremea cu dragostea, ori poate tocmai pentru asta, în zile de sărbătoare aranjează, prin sate sau oraşe, şezători studenţeşti aşa de cunoscute.
Conferenţiarii sunt studenţi bădiţi sau preşedinţi ai societăţilor. Balurile sfârşesc ziua cu o horă mare, în însufleţirea generală.
– Am dansat cu-n student frumos, cu mustaţa subţire şi părul ca pana corbului, oftează două luni, până-şi dă bacalaureatul, duduia Constanţa, elevă în a şaptea.
– Toată noaptea m-a curtat preşedintele, suspină mereu fata preotului „domnişoară de casă”, făcându-şi planuri „cum să-l revadă”.
DESTIN ŞI LEGENDĂ
Şi totuşi, Cernăuţii e un oraş peste care deznădejdile s-au imobilizat. Poate nu-i decât un reflex al vitalităţii, al nesecatei lui desfrânări de viaţă. Poate-i un blestem încremenit în stihiile sale primordiale. Sau e strigătul din urmă al hatmanilor şi pârcălabilor îngroziţi de vânturile de moarte ce-i cuprindeau.
Dar deznădejdile cernăuţene sunt atât de adânci, atât de elementare. Parcă ar pluti uneori o presimţire de rău, de ceva iremediabil pierdut. Şi în acel moment grădinile, clădirile, Prutul, copiii, toate îţi apar într-un fumuriu funebru, nuanţă a nenorocirii, asistând propriile negre procesiuni.
Înălţimile nu cunosc salvări. În faţa imensităţilor cereşti nu e loc de refugiu.
Astfel se întâmplă că ziarele anunţă o epidemie de sinucideri la Cernăuţi. Fie din dragoste, fie din mizerie, fie din pură inconştienţă, fie dintr-o plictiseală, sinuciderile se ţin lanţ şi îngerul morţii transportă cortegii de suflete eliberate.
Dar şi înfruntările vieţii vin proaspete, fremătătoare. Profiluri semeţe, chipuri de adolescenţi sportivi, împletesc destinul şi proiectează în legendă virtuţile fortifiante ale acestui oraş.
– Şi totuşi, vom trage chenar voievodal, vom iscăli noi poliţa de viitor a Cernăuţilor, pe care nu l-au putut cuceri nici banul semit, nici morbidezza slavă, nici tenacitatea teutonă. Îl va cuceri spiritualitatea moldavă, miresmele mormintelor domneşti.
– Spiritul e renunţare, asceză. Cum veţi înfăptui asta? Spiritul influenţează, nu cucereşte. Cum veţi influenţa adâncurile?
Am înţeles că pentru Cernăuţi, oraş violent, vital, crescând subteran din secole, cu aluviuni inevitabile, spiritualitatea românească era la fel necesară ca şi morbidezza slavă, ca şi tenacitatea teutonă. Dar gândul românesc trebuia să aibă el iniţiativa, să rămână mereu creator în această cetate.
Simţeam din străfunduri că lupta se angajase de mult şi numai pe această cale se putea câştiga o victorie categorică. Şi oricare ar fi fost rezultatul, nu eram noi cei care să dăm îndărăt.
Cernăuţii se proiectează pe fundal de legendă.
Sensibilităţi româneşti s-au adâncit şi vibrează în unison.
Energii rurale alimentează temeliile fie prin măreţul cămin de ucenici „Dr. Ion I. Nistor”, fie prin societatea „Meseriaşul Român”, condusă de dr. Aurel Moraru, şi se stratifică într-o dârză clasă mijlocie românească.
– Temeliile s-au pus, izvoarele au ţâşnit; ar mai fi de scos mâlul şi apa tulbure, ar putea scrie cronicarul vremii de azi. Şi privind faptele sufletului românesc din această cetate, – îndrăzneţe, cutezătoare, – tălmăcind în linii de piatră şi arabescuri de gând profilul strălucitor al viitorului, nu se poate să nu ia peana din nou şi să însemne:
Cernăuţii gândesc româneşte.
Cerul de nord e senin[1].
[1] Universul Literar din 10 şi 17 septembrie 1938
