Dragusanul - Blog - Part 30

Cum petreceau sucevenii odinioară

 

Suceava, în iunie 1868. Reuniunea cantorală. Ziua din 20 mai / 1 iunie a. c.. a fost, pentru Suceava, una din cele mai sărbătoreşti. Timpul fu frumos şi plăcut. Prin sărbătoarea Sfânta Treime, se sfinţi ziua, dară ea îşi rezerva a fi înălţată încă şi prin o faptă ne-ndătinată. Către amiază, se văzură o căruţă curând după alta, într-un număr însemnat, către podul cel vechi şi acoperit al râului Suceava. Costumarea cea elegantă a damelor şi a bărbaţilor anunţa fiecăruia că este o călătorie sărbătorească de petrecere. Ţinta călătoriei a fost vechea monastire Dragomirna, întemeiată de prea fericitul mitropolit al Moldovei Anastasiu Crimca.

 

Curgerea trăsurilor fu impozantă; de la 12, până la 2 ore după-amiază, gemeau podul şi drumul de greutatea trăsurilor. Cauza acestui fenomen rar este următoarea: Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute.

 

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

 

Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad; cu deosebire însă celui dintâi, care, alegându-se cu unanimitate de conductor al muzicii corale şi de vice-preşedinte al reuniunii, se făcu şi sufletul acesteia. Domnia sa înţelese adică de a înăduşi îndoielile care în regulă se nasc faţă cu o atare întreprindere şi la noi, în Suceava, până acuma încă necunoscută. Domnia sa ştiu, prin metoda sa cea bună şi prin tactul său, de a încuraja pe auditori şi de a sădi amoarea sa către acest obiect într-atâta în inimile acestora, că, de curând, se născu o emulaţiune nobilă între dânşii.

 

Timpul între înfiinţarea reuniunii şi între producţiunea publică este, de bună seamă, prea scurt; dar dacă este adevărat că conducătorul Nosievici a compus o şcoală specială pentru membrii reuniunii, dacă persoane, între cele multe chiar şi dame, cu toate că erau cu două ore depărtate de locul cântării, nu se reţinură, nici prin frig şi ploaie, de a cerceta reuniunea, de două ori în săptămână, în urmă, dacă membrii actuali de ambele sexe nu pierdură nici atuncea voia, când cercetarea în cântarea, ce începu cu rudimentele, dura, de multe ori, peste două ore, apoi numai şi numai cu privire la aceste împrejurări este esplicabil că, în decurs numai de şase luni, s-a prelucrat atât material, care de altmintrelea ar fi recerut un an întreg.

 

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Considerând această stare a lucrului, este lesne de conchis că reuniunea nu putea să nu înrâurească, cultivând şi nobilitând asupra vieţii sociale. O cugetăm aceasta sub împrejurările noastre într-atâta, încât membrii respectivi, pentru ca să ţină concursul cu cei progresaţi, fură nevoiţi a se exercita în privat.

 

Dară reuniunea aceasta este de însemnătate specială şi din punctul de vedere al naţionalităţii. Se ştie cum că gimnaziul sucevean este al românilor din Bucovina, dotându-se profesorii din fondul religionar, care este semnul celei mai părinteşti îngrijiri a străbunilor noştri pentru fiii lor. Conducătorul prezent al cântării, dl Şt. Nosievici, după ce-şi absolvă studiile la Universitatea din Viena, luă asupra-şi, la gimnaziu, pe lângă obiectele sale cele ordinare, încă si cântarea, ca obiect extraordinar, şi, în decemvrie 1864, aranjă, cu ajutorul mai multor binevoitori, un concert în folosul studinţilor celor săraci de la gimnaziu, împărţindu-se din venitul curat de 700 fl. v. a. o parte între aceia, iar cu o parte însemnată se puse fundamentul la înfiinţarea unei biblioteci pentru învăţăcei. La concertul acela produse compoziţiunea ariei la „Drum bun”, de dl Nosievici, atât efect, încât, în scurt timp, se făcu cântecul acesta unul din cele mai poporale, auzindu-se răsunând, în serile de repaus, de către junimea lucrătoare orăşeană. Un concert, aranjat în anul trecut, în favoarea unor lipsiţi, ne dete ocaziune a ne desfăta de auzirea altor două compoziţiuni prea frumoase, şi adică „Tătarul” şi „Cântecul Mărgăritei”, unice în felul lor şi de un efect pătrunzător.

 

Însă reuniunea cantorală de acuma seamănă a fi acel pământ roditor, pe care cântarea naţională va prinde rădăcină şi va înflori. Să ne cugetăm numai, reuniunea aceasta, constatatoare din 70 de dame şi 50 de bărbaţi, dintre care mulţi sunt de naţionalitate străină şi n-avură ocaziune de a cunoaşte melodia cântecelor noastre şi a se îndemna la studiul limbii româneşti. De aceea, cântecele româneşti învăţate până acuma trebuiră, faţă cu cei străini, să fie pertratate după încheieturi, cuvinte şi şire în mod limbistic, şi tocmai apoi se putură ele cânta cu conştiinţă.

 

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Însă să ne întoarcem îndărăpt, la Dragomirna, locul petrecerii din sus numita zi. Nobilimea, preoţimea, amploiaţii, breslaşul şi ţăranul au fost reprezentaţi. O poieniţă prea frumoasă şi destul de spaţioasă, în mijlocul părţii de miazăzi a pădurii de brazi, a fost locul adunării, ţi reuniunea îşi începu producţiunile sale înainte de 4 ore, înconjuraţi fiind membrii ei de mulţimea ascultătorilor. Intonarea primului cântec născu atâta curiozitate în publicul de faţă, că mulţi din cei de clasa de jos, neavând loc de a căuta de aproape, se urcară sus, pe rămuroşii brazi, privind din înălţime şi făcând şi publicului plăcere prin dexteritatea în urcare.

 

Programul însuşi a fost mulţămitor, cuprinzând el nu mai puţin decât 15 numere, în trei despărţituri, producându-se toate, spre deplina mulţămire a tuturora, ba unele trebuiră să se repete, la cererea cea zgomotoasă a oaspeţilor. Dintre cele româneşti, plăcură cu deosebire „Sub o culme de cetate” şi „În zadar vuieşte”, de V. Alecsandri, ambele în muzica regulată corală, compusă de dl Şt. Nosievici. Din cvartetele bărbaţilor sunt mai ales de amintit Dl Ulrich de Reissman, „Cântecul piraţilor”, de F. Otto, cor şi solo din opera „Freischütz”, de C. M. Weber, cu orchestră, pentru că şi fiii cei liberi ai naturii, muzica naţională din Suceava, în frunte-şi cu dirigintele său, badea Gregori Vindereu, trebui să aducă tributul său progresului timpului prezent.

 

După finitul cântării, se deschise jocul cu o horă impozantă. După cină, se ridică un toast, în limba românească, în onoarea membrilor reuniunii şi a conducătorilor nemijlociţi, a preşedintelui, dl Dr. Marek, şi a vicepreşedintelui, dl Şt. Nosievici; ambii răspunseră cu căldura, unindu-se întru dorinţa ca reuniunea să progreseze şi să înflorească.

 

După o scurtă şi plăcută petrecere, în decursul căreia eram nedependenţi de cele 5 linii şi de cele 4 spaţii, îngânându-se ziua cu noaptea, se fini festivitatea, şi luna, cu argintiile-şi raze îi petrecu pe călători acasă, mângâindu-se fiecare cu dulcea-şi conştiinţă de a fi petrecut bine şi cu plăcere. Dorim ca memoria acestei petreceri sărbătoreşti şi prea plăcute să fie un îndemn puternic pentru toţi membrii reuniunii, ca să propăşească cu zelul cel de până acuma ăn ramul nobilitor de inimă al cântării. spre folosul lor propriu, al familiilor, al omenimii întregi, şi spre folosul ţării şi al poporului (Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”).

 


Stricarea cântecelor românilor prin folclor

 

Dincolo de suficienţa culegătorilor de folclor, inclusiv interpreţi, care au introdus, cultivat şi transformat în dogmă „cules di la mamuţa di pi prispî”, cu consecinţa nătângului concept al „vetrelor folclorice”, pe care le „salvgarează” unii, există cântecul românilor, din ce în ce mai stricat, dacă nu cumva pierdut cu totul. Şi am să pornesc demonstraţia de la una dintre bijuteriile muzicale ale legendarului Grigori Vindereu, „Hai, raci cu nădragi!”, cântec impecabil (l-au cântat „Zicălaşii”, când au fonotecat din Colecţia „Musa Română”), compus, şi ca melodie, dar şi ca text, de inegalabilul făcător şi interpret de cântece sucevean. „Hai, raci cu nădragi!”, satiră la adresa modei nemţeşti, se cânta, în Bucovina, mai ales între anii 1870-1890, când românismul deja se purta ca o fudulie. Textul lui Vindereu era gândit şi scris cursiv, într-o firească logică a succesiunii de ironii:

 

 

Cine dracu-a mai văzut

Racu’ cu coada-nainte,

Om bătrân și fără minte,

Țânțărași cu cisme largi,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Domnișoară cu paftale,

Cârciumar să nu înșale,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Broască lungă și subșire,

Om bătrân fără rușine,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Iepure trăgând la plug,

Cocostârcul semănând,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Ghiață friptă pe grătar,

Domnișoară pe măgar,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Găină cu cioc de puică

Și cismar să nu bea țuică,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Cojocar cu sula-n piept,

Cârciumar cu chilu’ drept,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Născută în 1888, Catrina Macsimiuc, din Liteni-Moara, a auzit, în copilărie, cântecul lui Vindereu prin Suceava, iar în 1907, în 27 octombrie, l-a cântat lui Alexandru Voievidca, sub titlul „Cine naibă-a mai văzut?” şi cu o linie melodică grav alterată (demonstraţia, în prima imagine, în care alternez liniile de portativ Vindereu cu Liteni-Moara) şi cu un text incoerent, în care, pe lângă efectele uitării, se mai interpune şi „contribuţia” obştească banalizantă, în care, de pildă, înjurarea cârciumarului evreu, în faţa căruia te umileai pentru o ţuică, devenea mare vitejie afară, departe de auzul jupânului:

 

 

Cine naibă-a mai văzut

Broască cu coadă-nainte,

Om bătrân şi fără minte,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Gheaţă friptă pe gratari,

Domnişoară pe măgari,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Apă ducând cu sita,

Pâne tăind cu lopata,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Curcă legată la şele

Şi jidanul să nu-nşele,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-o mai văzut

Şoareci înhămaţi la jug

Şi iepuri trăgând la plug,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Vaca legată la cap

Ca ţăranu’, când îi bat,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut,

Porcu’ stând cu domni la masă,

Cu furca măturând casa,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

În textul „popular”, coerenţa succesiunii satirice e făcută pulberi, iar linia melodică nu prea mai bate cu cea compusă de Grigori Vindereu. Nu cred că suna mai bine la Liteni-Moara, în 1907, decât pe strunele şi în glasul lui Vindereu, în 1880, cântecul acela vechi, ajuns în nevinovăţia Catrinei Maximiuc (Voievidca nota superficial tot ceea ce ţine de cuvinte), şi, până ce „Zicălaşii” nu vor încerca o paralelă concertistică între cele două „variante” (originalul şi contrafacerea), nici nu am dreptul să mă pronunţ asupra degenerescenţei. Oricum, toate, dar absolut toate cântecele lui Vindereu au fost lăsate să se piardă, iar după ce au fost regăsite în negura vremurilor, nu mai interesează pe nimeni, deşi sunt superbe („Zicălaşii” le-au reînviat). De ce nu mai interesează? Pentru că toţi savanţii folclorismului ar trebui să-şi ardă „operele” pâcloasei lor indolenţe, dacă ar cunoaşte şi ceea ce a fost, nu doar vulgarizările târzii din uzul tot mai nepăsător al satului contemporan.


Iosif Csukat, Senior al Artelor Plastice Bucovinene

 

Prețuit de Maestrul Ion Irimescu pentru tehnica, viziunea și identitatea inconfundabilă a operei sale, pictorul Iosif Csukat, sclipăt generos de transparențe ale luminii în toate expozițiile la care participă, încă nu a avut parte de recunoașterea publică la care este îndreptățit, fiind de regulă marginalizat de către banalii mânuitori de penele, care nu-i pot ierta aprecierea publică pe care a exprimat-o Maestrul Ion Irimescu față de opera sa plastică.

 

Nu sunt un inițiat al exprimărilor critice despre arta plastică, dar rareori am pierdut vreo expoziție (doar pe cele ale prețioșilor care ocolesc manifestările publice, dar pretind să le fie toată lumea alături) și, astfel, am început să discern între mâzgăleli unora și suprapunerile inspirate de transparențe ale altora – cum numea Mircea Streinul, care și el era doar poet, deschiderile spre cosmicitate pe care le săvârșește o pictură cu statut incontestabil de creație. Puțini pictori de astăzi, datorită unei violente promovări a amatorismului, pe care au făcut-o „maeștri” fără operă, dar investiți cu decizia culturală, au o individualitate în care meșteșugul iconar să intre în armonie cu viziunea, iar între aceștia, Iosif Csukat, om și artist pe care îl prețuiesc mult, se distinge și se învrednicește. Drept pentru care, împreună cu Constantin Horbovanu și Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, l-am recunoscut pe Iosif Csukat, în chiar Ziua Artelor Plastice Bucovinene (31 ianuarie), Senior.

 


Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice

 

„Duminică 31 Ianuarie 1932:

 

În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice

 

(Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81).

 

Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”

 

Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.

 

Sugestia şi realitatea „amicului” determina avantaje pentru breasla pictorilor (sculptori erau puţini), pentru că „amicii” se iveau din rândurile colecţionarilor de artă, din cele ale politicienilor cu putere de decizie sau ale conducătorilor de instituţii publice, toţi dispuşi şi capabili să cumpere operele expuse prin expoziţii, să promoveze artele plastice şi să sprijine breasla creatoare cu spaţii expoziţionale noi şi cu ateliere. În acest fel, artele plastice bucovinene devin o problemă şi o mândrie a tuturor, cu beneficii pentru artă lesne de întrezărit.

 

 

Istoria artelor plastice bucovinene, bazată, din păcate, doar pe preluări de date, multe dintre acestea voit falsificate, încadrează, temporal, SAAAPB între anii 1931-1934, deşi Societatea a funcţionat până la prima ocupaţie rusească, cea din 1940, dovadă fiind şi mărturia lui Petre Luţa, reprodusă, în paginile care urmează, de Traian Chelariu, dar şi mărturia lui Mircea Streinul, care vizează anii 1938-1939, deşi, după 1935, arta plastică devine, adesea, un pretext pentru evenimente mondene sau electorale, cum s-a întâmplat în 1937, când, în pregătirea alegerilor din 20 decembrie („Votaţi stâlpul încrederii, omul de care se razimă ziua de mâine a ţării: I”), s-au derulat, sub pretextul „serbărilor jubiliare ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care împlineşte 75 ani de existenţă”, o puzderie de manifestări menite să vizualizeze doar politicieni cernăuţeni, inclusiv vernisajul unei expoziţii, cu tablouri din patrimoniul SCLRB şi ale unor pictori ai vremii, „în sala festivă se află galeria tablourilor, care trece drept cea mai bogată colecţie de tablouri din Cernăuţi. Putem admira aici picturi de Grigorescu, Luchian, Bucevschi, Maximovici; iar dintre pictorii contimporani, Lowendal, Constantinovici-Hein, Troteanu, Tarasov etc.” („Glasul Bucovinei”, nr. 5178, 20 octombrie 1937, pg. 2).

 

Şi tot istoria partizană a artelor bucovinene îl insinuează pe George Lowendal drept iniţiator al societăţii („În1931 înfiinţează prima societate a artiştilor plastici din Bucovina numită Prietenii Artei”), deşi inconfundabilul pictor bucovinean, mereu agitat în trudnică şi frământată căutare de sine, nu prea avea timp şi nici dispoziţie pentru astfel de „socializări”; ca să nu mai vorbim de faptul că societatea nu se numea „Prietenii Artei”, ci Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, dar fără să se excludă, prin această denumire, şi o restrângere a titulaturii, în limbajul de fiecare zi, la „Prietenii Artei”.

 

În epocă, a funcţionat o neîntreruptă zâzanie, care l-a îmbrâncit la agresivităţi chiar şi pe Mircea Streinul („Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce”), de care va trebui să ne detaşăm, adăpostindu-i în memorie, unul lângă celălalt, pe toţi pictorii şi sculptorii Bucovinei, pentru că toţi ne aparţin şi tuturor le suntem datori cu recunoştinţă şi cu un Muzeu al Artelor Plastice Bucovinene.

 

Mişcarea artistică din Bucovina, în partea ei sublimă, cea a expunerii şi cunoaşterii operelor, a fost descrisă, pe fondul acelei zâzanii, de condeie măiestre, pentru un public din ce în ce mai numeros şi mai educat, capabil să se integreze, să devină parte dinamică a mişcării şi, indirect, dar motivant, a desăvârşirii actului creator. Din păcate, mărturiile care ne-au mai rămas sunt puţine, dar suficient de complexe şi de exhaustive pentru a ne îngădui, ba chiar determina un început de cunoaştere a temeliilor creaţiei bucovinene.

 

 

După 87 de ani, un grup de pictori suceveni, din grupul „Domino”, au organizat o expoziţie în memoria lui Tiberiu Cosovan, căruia, în noaptea trecută, i s-a alăturat pe potecile veşniciei şi George Ostafi-OST, pictor de un modernism aparte, caricaturist şi un remarcabil slujitor al culturii, pe care ieri l-aţi putut întâlni la evenimentul lansării cărţii „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca.

 

Ceva din întâmplările ultimelor zile m-a făcut să mă simt sleit de oboseală, aşa că, după un minut de reculegere în memoria lui Tiberiu Cosovan şi a lui George Ostafi-OST, m-am grăbit să-i înmânez diploma de „Senior al Artelor Plastice Bucovinene” lui Iosif Csukat, apoi l-am lăsat pe el să coordoneze manifestarea, eu retrăgându-mă în public. Un public dens, cu nume importante ale culturii sucevene contemporane (istoricul şi arheologul Ioan Mareş, istoricul Gabriel Cărăbuş, trompetistul Constantin Mândrişteanu şi zicălaşul Răzvan Mitoceanu, caricaturiştii Viorel Corodescu-COV şi BOA, umoristul Constantin Horbovanu – membru al juriului, împreună cu BOA, pictorul Ioan Bodnar şi aşa mai departe).

 

În faţa publicului, Iosif Csukat, Iulian Dziubinski, Constantin Ungureanu-BOX, Vasile Anghel Siminiuc, Radu Bercea, Toader Ignătescu – deci, Grupul „Domino”, plus Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, cu monografia satului Vornicenii Mari, pe care o lansa şi la Suceava. Fără îndoială, prin operă plastică, prin noi, toţi prietenii lui, şi, mai ales, prin admirabila lui tovarăşă de viaţă, Doamna Rodica, şi Tiberiu Cosovan era acolo, ba urmează să se întoarcă în biroul pe care l-am împărţit împreună, vreme de câţiva ani, pentru că Iosif Csukat a dăruit tabloul „Pictorul” Centrului Cultural „Bucovina”.

 

 

Trebuie să mărturisesc faptul că, din pricina oboselii, nu am prea auzit ce s-a spus, nici în faţa tablourilor, nici în preajma mea imediată. Dar am simţit ceva bun, luminos şi proaspăt în jur, ceva care ţine de cele înfăţişări zilnice ale Dumnezeirii, identificate de Mircea Streinul drept Poezie, Pictură şi Muzică. Sfârşit.

 

 


Sofia Vicoveanca, Sufletul Bucovinei

 

O manifestare culturală de excepţie, pe care nu au ratat-o nici Preşedintele Gheorghe Flutur, nici Vicepreşedintele Gheorghe Niţă, nici Primarul Ion Lungu, nici fostul primar de Fălticeni, spiritualul domn Tofan, s-a petrecut, astăzi, la Muzeul Bucovinei, cu ocazia lansării cărţii „Din culisele sufletului”, de Socia Vicoveanca. În sală se aflau şi tineri veniţi din Bacău, printre care fermecătorul Cătălin David şi timidul tânăr Ştefan Alexandru Negrea, şi câteva măicuţe de la Văratec, în frunte cu părintele Lucian Demian, care i-a dăruit Sofiei Vicoveanca un frumos portret, lucrat de pictorul ieşean Ovidiu Ciubotaru. Plus artişti, politicieni, ziarişti, oameni de cultură sau trăitori sensibili de dumnezeire. Veţi vedea, în curând, filmul făcut de către colegul meu Nicolae Gabriel Sandu şi vă veţi convinge ce aţi ratat cei care din prea multă comoditate nu aţi fost acolo.

 

 

În apariţia acestei cărţi s-au implicat mulţi oameni şi aş începe, ca şi la manifestare, cu colegii mei, Ramona Medeleanu, Sorin Filip – cel mai bun manager al Centrului Cultural „Bucovina”, om drag şi Sofiei Vicoveanca, Carmen Chirap şi Corina Scîntei, continuând cu pe deplin îndreptăţiţii la părtăşia bucuriei Sofiei Vicoveanca, Gheorghe Flutur, Gheorghe Niţă, Ion Lungu (care a promis un tiraj suplimentar de 1.000 exemplare) şi, nu în ultimul rând, prietenul şi tovarăşul meu de aventuri prin epoca de piatră a obscurantismului agresiv, Constantin-Emil Ursu. Managerul Muzeului, dar mai presus de toate, om.

 

 

Ziua a fost un regal al Sofiei Vicoveanca, artista izbutind, imediat după luarea emoţiilor în stăpânire, un adevărat spectacol de dezinvolutură şi poezie, de amintiri şi atitudini, în faţa unui popor (publicul) care seamănă cu cel imaginat, visat de cântecele Domniei Sale. Iar printre picături, un sclipitor expozeu al istoricului Mihai Iacobescu, o ivire divin-omenească de cumsecădenie şi de sfinţenie – dezvelirea şi dăruirea portretului Sofiei Vicoveanca, făcut de părintele Lucian de la Mănăstirea Văratec, personaj adidoma şi în carte. Şi au mai fost, în afară de cuvintele oneste, inspirate şi pline de vioiciune ale domnilor Gheorghe Flutur şi Ion Lungu, şi cele părinteşti ale naşului soţilor Micu, primarul de durabilă aducere aminte al Rădăuţilor, Domnul Mihai Frunză. Gata, mă opresc şi vă las cu poze. În fond, celor care au lipsit nemotivat nu am de ce le povesti ceva, iar cei de departe vor avea, în curând, filmul lansării la dispoziţie, ca să poată trăi şi ei bucuria nestăvilită a Doamnei Sofia Vicoveanca.

 

 


Pagina 30 din 1.083« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »