Dragusanul - Blog - Part 30

„Vin să-ţi amintesc că trăieşti”

Roman „Istrati își face iluzia că este un sceptic, când el de fapt este un luptător mocnit, ca viața însăși, pentru cauze mari. Nu se grăbește să tragă concluzii, și nu reușește să fie cinic. Poezia lui e deopotrivă amintire, copilărie îngropată în cristalul unui peisaj bucovinean, este timp care trece greu, lăsând în urmă poezia agoniei lui, indicând paradoxale soluții de viață și de bucurie ale celui care știe să piardă și să învețe”, scria Constamța Buzea, în prefața „la un debut” a cărții „miezul adânc”, singura carte de poezie a celui mai complex, mai echilibrat și mai lucid exponent al iconarismui modern bucovinean, apărută la Editura „Eminescu”, în 1978, când, la doar 23 de ani, speriat parcă de acest remarcabil triumf, Roman Istrati scria, în 20 ianuarie, un ultim poem, o ultimă deslușire/vestire dintre toate intuițiile lui metafizice. Apoi avea să tragă oblonul peste poezie, devenind „un lupător mocnit… pentru cauze mari”, cum prorocise Constanța Buzea, cu peste 1.800 de „lovituri de spadă” despicând în carnația vremelniciei, în care „lutul e rană de genunchi uneori, / mişcarea pare, pe rând, nemişcare” (depărtarea spre maci).

 

Opera lirică a lui Roman Istrati, cu doar 130 de poezii, câte s-au păstrat, dar nu cred să fi fost mai multe, înseamnă, totuși, în ciuda aparentei puținătăți, una deplină, amplă și exemplară, îndreptățită la memorie și la interes obștesc, mai ales în astfel de vremuri, în care „toţi râvnim fără a şti / dreptul de-a purta coroană / sau pe cel de-a porunci” (tăcute vorbe). Pentru că în poezia lui Roman Istrate „cuiele minţii ard mocnit” (zoologie apuseană: bețivanul), dar adânc, iar în „cerdacul minţii” (lumină de nectar) a refuzat bărbătește „părăsirea de urgenţă / a fortăreţei Poezia”, pe care o cerea și încă o mai cere ultimativ „marele stat major al artei moderne” (comunicate de război), dinamica lirică, metafizică până la transcendență, condiționând și împlinind un iconarism modern și nu doar „cristalul unui peisaj bucovinean”, cum spunea Constanța Buzea. E mult mai mult decât în condiționările editoriale din vremea plachetei „miezul adânc”, deși chiar și acolo izbutea Roman Istrati să evadeze din obligativitatea celor două treimi de „poezie patriotică” prin recursul la cele trei relaționări fundamentale ale iconarismului: cu mitul – prin lut, cu universul – prin credință și cu viața – prin dragoste; beneficia de o armonie desăvârșită între minte și inimă, între surprinzătoarea predispoziție pentru filosofie și imaginație; pășea pe cale cu două țeluri mărturisite aproape brutal de sincer: „vreau să vă spun că sunt aşa cum sunt / cum nimeni altul n-a mai vrut să fie” (vreau să vă spun) și dornic „să-nvăţ adevărul din mine” (adevărul din mine). „Şi vreau să ştiţi că nu sunt altceva decât o eronată prelungire abandonat soldat de tinichea uimit într-o blajină răstignire” (vreau să vă spun). „Dar ce sunt eu, piezişă stea de noapte în care fără voie luminând osificate crengile de lapte par iedera zăpezilor din gând” (negândire). Blajina răstignire a trăirii inefabilului, pe care și-o asuma Roman Istrati, beneficia de o înnăscută putere de a folosi „cuvântul simplu de la masă / ce-l spui surorii, mamei sau oricui” (cuvântul meu), „cuvântul aspru ca un zbor de graur” (pastel), cu încărcături semantice noi și surprinzătoare, într-un firesc discursiv de „panta rhey”, curgerea însemnând, în definitiv, mai mult decât un concept filosofic, însemnând mai mult și decât o parabolă a existenței și a existențialului / din perspectiva condiției umane. „Cuvintele tale de stâncă întoarsă” (ori numai așa), Roman Istrati, nu au fost decât vestiri ale magicelor deslușiri și rămân „un spaţiu în care / zăpada se stinge / şi liniştea-şi culcă genunchiul / umbrit de povară / tot singuri vâslim prin cuvinte / în luntrea de ceară / căci vuietul surd ne duce / cu el înainte” (rămâne un spațiu). Iar „vina aceasta-i dulce mângâiere” (pastel), dincolo de aparent retoricul „aceste vorbe cine mi le iartă?” (pastel).

 

Roman Istrati nu a creat un univers, ci a deslușit semnificații pentru lumea aceasta, care viețuiește amăgită de moșteniri mitice, pe care ni le-au dăruit „părinții din părinți”, cum se zice de la Eminescu încoace, generații după generați neîndrăznind evadări din dogmatic, ci resemnându-se cu acest dat neclintit și dur, cu consecință că „e-atâta noapte în buzele lor / e-atâta noapte şi atâta frică” (parastas), încât totul se pietrifică, aidoma osificării în preistorie, de care vorbește Blaga, iar „curgerea toată e un zeu, se pare, / şi-i ducem jertfă mielul de pământ / apoi primim tăcuţi bănuţul nopţii, / simbrie pentru câte am înfrânt” (curgerea toată). Zeificarea, durată pe mitul străbunilor primordiali – tata și mama, în poezia lui Istrati, proiectați liric pe toate palierele timpului – reprezintă pentru poet pretextul, dar și justificarea propriilor mitizări, prin care nu elementele naturii, ci trăirile capătă dimensiuni cosmice de inițiere în taine când cu aparențe de descântece șoptite misterios de „o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput” (barbut), când aproape liturgic, „cu toţi strămoşii adunaţi la joc” (această pace), dar un liturgic amintind de revolta mocnită, în care „sus, în munte, Dumitru, cu pumnul strivit / a bătut în cer” (tablou) „şi visul mi-l leagă de zâne” (târzie zăpadă). Un liturgic cu „zeii ascunşi în florile de iască” (așchii de brad), „cu cai de-argint şi zmeii de nisip” (poveste) , în care „au venit iarăşi tainele / ca-ntr-un botez să se-adape” (ori numai așa), atunci când „au nins strigoii pe la noi” (scrisoare de la tata), iar în calmul odihnitor al omăturilor încape atâta împăcare de sine încât nimeni sau aproape nimeni nu se mai întreabă „de ce există pentru toţi o floare / şi dincolo de ea o Nefiinţă” (până la rouă).

 

Mitul din lirica lui Roman Istrati este identic cu „matricea stilistică” deslușită de Blaga, deci cu aderența acestui neam la unul dintre scenariile mitice primordiale, care îl definește mai complet decât toate întâmplările istorice – după cum observa Mircea Eliade, iar matricea stilistică făptuită de cuplul inițial este, fără îndoială, a bătrânilor risipiți între pământ și cer, din bătrâni și peste bătrâni desprinzându-se staturile cosmice sau măcar statuare ale Mamei și Tatei. Nicăieri, însă, poetul nu abuzează de simbolistica iconaristă, ci întotdeauna o insinuează răbdător aidoma unei mângâieri, în incantaţii care cântă şi care vizualizează şi pictural, şi sculptural, ba chiar şi cinematic. Are Roman Istrati, ca poet, forţa sacerdotului care săvârşeşte ceremonii totemice, pregătind calea misterelor şi a iniţierii în magia inefabilului, iar armonia dintre muzical, vizual şi inefabil, pe care o durează, aminteşte, iarăşi, de o teză iconaristă fundamentală, Mircea Streinul spunând că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipă prin cele trei dimensiuni ale spaţialităţii sale sacre: poezia, muzica şi arta plastică. Citind un poem săvârşit de Roman Istrate, indiferent dacă ai sau nu cunoştinţe măcar elementare de filosofia culturii, rămâi fascinat de starea de cântec, în vreme ce propria-ţi imaginaţie desăvârşeşte filmul unei epicităţi exemplare. Nu ai să înţelegi, poate, că lutul invocă mitul, cu „tatăl nostru care eşti în ceruri” drept reper fundamental, dar nu poţi evita o stare de sacralitate, de netimp în sensul evadării din timp printr-o nostalgică împăcare lăuntrică, datorată întoarcerii într-o stranie, dar odihnitoare metafizică instinctuală: „când vin, cu bătrânii de-acasă mă-ntâmpină lutul din tindă poveştile strânse în grindă m-aşteaptă cu seara pe masă” (bătrânii din porți) De regulă, „de călcăm ceva e umbra” (ştiu o stea), dar se întâmplă că „uneori călcând lumina / răul acesta poate fi un bine” (călcând lumina), pentru că „umbra / dintre fapte şi cuvinte” (tăcute vorbe) este însuşi mitul, „căci pământul este cartea / scrisă doar de mucenici” (taina), deci de trăitori care află răgazuri şi pentru a se căuta, şi pentru a se întrezări, dacă nu pentru a se afla, în lumină, lumina fiind întotdeauna înfăţişată, într-o astfel de poezie, drept iluminare, deci iarăşi ca legătură între efemer şi etern, între ochi şi astre, o legătură care va căpăta substanţă „doar când steaua se va naşte / iarăşi din lumina ei” (ştiu o stea).

 

Desprinderea din nevoia de iluminare înstrăinează şi deformează universul în iluzii, în aparenţe în care „totu-i o stea mereu aceeași” (identitate), pentru că „bradul roteşte stelele prin cer” (poveste), deşi nouă ni se pare, în rătăcirile noastre iscoditoare, că stele sunt doar „lucitoare corăbii prin deşertul ceresc” (depărtarea spre maci) sau, şi mai dogmatic, că nişte „demoni în cer luminează şi dor”, „ca un viscol de fluturi încet muritor” (depărtarea spre maci). Iar înstrăinarea începe cu senzaţia că „o stea îşi sparge greu / lumina prin cer” (rămâne un spațiu), că „lumina cade ca un patrafir” (călcând lumina) şi nu „aşa cum cred bătrânii” (cântar). Deci, nu credinţă, nu slobozire şi întregire a sinelui universal în fiecare element al datului cosmologic, în ciuda faptului că „luminai putere de-a fi” (putere de-a fi), tocmai prin această umplere de forme, de goluri, de vase – cum se zice în taoism, deşi poemul, ca trăire liturgică sublimată, pipăie „lumina strânsă-n fiecare coajă” (ţară), vede „în ochi lumina vieţii fără moarte” (destin) şi, astfel, pe cale de consecinţă sau poate că doar de logică, dar o logică stranie, care încă mai fâlfâie din aripile sufletului, „noi suntem steaua / ce nu o cunoaştem / restul e doar ce rămâne din zbor” (putere de-a fi). De vreme de se ştie că Roman Istrati a fost nu doar un dascăl de filozofie, ci şi un surprinzător filosof, aş putea renunţa la sesizarea acestor detalii, care ţin de filosofia şi istoria culturii, în favoarea unei autopsii a poeziei lui, care să-mi ajute să scot la iveală „această mână sclavă / semn al luminii poate / sădită prin pământ” (semn al luminii) sau oricare alt detaliu anatomic al corpului operei poetice – şi fac o paranteză, înainte de a continua.

 

Roman Istrati, deşi a lăsat după sine doar 130 de poeme, are o operă; cunosc o puzderie de chinuitori ai peniţei, care au publicat zeci de cărţi, cu mii de poezii, dar cărora nimeni nu le va putea măcar întrezări o operă. Concepţia filosofico-lirică a operei lui Roman Istrati e obligatoriu de desluşit; nu de către mine, care doar atenţionez asupra ei, ci de către cei care ar avea obligaţia să o facă. E obligatoriu de desluşit pentru că însăşi creaţia lui probează existenţa unui iconarism modern în Bucovina, deci un curent nu doar literar, ci şi gnostic, iar dacă vreţi, şi religios.

 

O răzvrătire împotriva beznelor dogmatice: „culege lumina din peşti şi fă-ţi nuntă cu ea, iar peste fluier, când ai nevoie, cântă şi vin / Vin să-ţi amintesc că trăieşti” (întâlnire). O răzvrătire nu doar a tentaţiei gnostice, în care „puţin îngăduita mea putere, / sălbatecă lumină de nectar” (lumină de nectar) obligă la fapt stilist, la lepădarea osificării într-un dat moştenit după regula lui „aşa am apucat”, o răzvrătire asumată drept obligaţie obştească: „eu mă văd nevoit să arăt pentru cei / ce au spart lumina până-n ultimul rod” (fără vină). O răzvrătire contrapondere la „mişcarea noastră oarbă / curgând spre nemişcare” (cântar), la statutul de frunză pe val în conceptul „panta rhey”, o răzvrătire pornită din convingerea sau măcar din luciditatea instinctuală că şi „Cartea / arată că timpul oprindu-se-n pietre / va face nuntă cu moartea” (vom râde? vom sărbători…). Şi-atunci? Atunci: „plec, mamă, fără veşminte acum pe drumul bătut cu flori de răşină; când oasele-mi vor fi târzie zăpadă tu aprinde-n pridvor o lumină” (târzie zăpadă). Iar ruperea aceasta, prin care „sfârşitu-i stingerea luminii din sine / şi nu a celei venind din afară” (putere de-a fi), ba „și mai vine, frate, gândul / să ţi-l speli de oseminte” (vino, frate), presupune o resemnare pe care Roman Istrati, şi ca filosof, şi ca poet, şi ca om, nu a putut să o accepte vreodată, deşi conştientizează dureros umilinţa destinului existenţial, în care, fără voia lui, este un fir de nisip, câtă vreme comunitatea nu-l desluşeşte drept îndreptăţit moştenitor al străbunilor iniţiali şi iniţiatici din ceruri, care ne-au împovărat cu mituri şi cu resemnarea determinată de aceste năluciri: „noi ce să facem, mâinile ne dor de când cioplim prin vreascuri putregaiul în buza nopţii tata bate pari şi se aude ca un clopot naiul” (așchii de brad) sau: „luaţi de fluier sau luaţi ulcioare, vă dau un cântec tainic al livezii în care hora lumii prin izvoare aprinde iar pridvoarele zăpezii” (destin) sau: „Mai vine pe la noi orbul Vasile să-mi spună bună seara şi pe rând apa fântânii-n palme s-o împartă cailor nopţii grei ca de pământ” (fără trup) Din punctul meu de vedere, opera poetului Roman Istrati reprezintă un fapt stilistic prin care ni se dezvăluie un alt scenariu mitic, la care putem adera sau nu, funcţie de eşuările în sau evadările din degenerescenţele arhetipale, numite, prin nefericiţi termeni populari, mentalităţi, bigotisme, desuetitudini. Roman Istrati înseamnă o iluminare lirică atât de mistuitoare, încât el însuşi avea să-i cadă victimă prin statutul de rătăcitor fără ţel de după aceea sau, cum zicea el, într-un poem deja citat, un rătăcitor care a fost aşa cum a fost şi „cum nimeni altul n-a mai vrut să fie”. N-a mai vrut sau nu a mai putut. Sau poate că doar nu a înţeles ceea ce doar lui i-a fost dat să înţeleagă.

 

În finalul acestei pătimaşe pledoarii, vreau să vă vestesc tuturor că Roman Istrati trăieşte, dovadă fiind şi această carte, şi cealaltă (vestirile), pe care, în ziua naşterii lui, 7 septembrie 2018, aţi ţinut-o în mână şi ați şi răsfoit-o, dacă aţi avut în suflet şi în minte picurul de iluminare care să vă îndemne la căutări (Ion Drăguşanul).


BAP 2019: Concertul BYRON

 

BAP 2019: Concertul BYRON


BAP 2019: Concertul WE SINGING COLORS

BAP 2019: Concertul WE SINGING COLORS


„Limba zeilor”, în cuprinsul limbii române

 

Horowitz, Wayne: Mesopotamian Cosmic Geography

 

Inscripţiile feniciene din Mediterana, dedicate „zeilor care prezidează diferite zile ale lunii”[1], scrise toate în limbajul monosilabic al totemismului primordial[2], înlesnesc descifrarea rădăcinilor monosilabice din cuvintele Datinii, care încă mai supravieţuiesc în limba română, iar altele doar în limba greacă, limba noastră preluând şi păstrând sinonime greceşti pentru un cuvânt străvechi. De pildă, expresia PY ANU (Străbunii din Cer, de la „Pytr-Anu”), care s-a păstrat în greacă drept PE ANU şi PI ONU, avea să fie continuată în limba românilor cu atributul de „colenda” (colindă[3]), Strabon susţinând că străvechile colinde, imnuri religioase primordiale, sunt numite de greci „peanurile tracilor” sau „imnele titanilor” („Şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[4]).

 

Faptul că avuţia spirituală primordială a celor două civilizaţii totemice, polară (nordică) şi boreală (continental euro-asiatică) supravieţuieşte, prin rădăcini lingvistice şi, mai ales, prin cântece şi dansuri ceremoniale doar în limba română, ne îndreptăţeşte să susţinem că doar limba noastră continuă „limba zeilor”, cunoscută, ulterior, drept „latina vulgară”, pentru că păstorii şi agricultorii triburilor de sorginte tracică nu ar fi avut cum şi de ce păstra imnurile ceremoniale iniţiatice, cale de milenii de istoricizată izolare, dacă toate acele texte, în care se derulau naraţiuni astrale, nu ar fi însemnat tot atâtea peceţi ale identităţii, ale descendenţei din „străbunii din Cer” (Py Anu), însuşi muntele primordial, care constituie, prin cele trei vârfuri ale sale, modelele ziguratelor, numindu-se, până pe la anul 1880, Pionul, denumirea referindu-se la Troy-Anu („Sacerdoţii Soarelui”), numiţi, după originea lor din ramura troiană balcanică, pioni.

 

Munţii ceremoniali din toată Europa şi din o bună parte din Asia încă se mai numesc „măguri”, „magore”, „maguri”, de la MA GO RA (Primăvara pe Muntele Soarelui), din ceremoniile maiale (primăvara se numea, în toate limbile, Ma, adică luna mai) păstrându-se şi GO RA (HO RA), fie cu înţelesul de „munte”, „deal”, „colină”, fie cu cel de fenomen horistic ceremonial („hora”, „horos”, „horus” – în română, în greacă, în hebraică). GO RA (Muntele Soarelui) s-a mai păstrat şi în toponimul Ararat şi Rarău (valea prăbuşită de lângă muntele Rarău încă se mai numeşte Ararau), propoziţia monosilabică AR RA AR AUM însemnând „Slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu”, susţinerea aceasta putând fi regăsită, într-o formulare mai sofisticată, datorată lui David, şi în „Biblie”, Psalmi 18[5]. Numele „Muntelui Zidit de Ştiutorul de Cer”, GO GA IO ANU, încetăţenit în limba română, prin împrumuturi lingvistice mai târzii, drept „Kogaion”, este cel al „Strămoşilor Primordiali” de tip Adam şi Eva, numiţi BaBa, „Ba” însemnând „strămoş”, iar „BaBa”, „strămoş şi strămoaşă”, în sensul de pereche primordială.

 

Sunt multe astfel de expresii în limba română, cu rol de pecete sacră, inclusiv pentru neam, pe care le ignorăm şi din suficienţă intelectuală, şi din pricina sărăciei în informaţii, datorată netraducerii cărţilor vechi, religioase şi laice, inclusiv a „Cărţii Shu”, începută pe la anul 2700 înainte de Hristos şi abandonată târziu de Confucius. Cu siguranţă, colindele şi celelalte oraţii sacre (de nuntă, de înmormântare, descântece şi vrăji) au grupat cuvintele monosilabice în fraze, cu statut ulterior de cuvinte silabice, iar pe acestea în propoziţiile versificate, care se mai cântă şi astăzi. Câtă vreme nu vom trece de fazele grecească şi latină, care nu reprezintă „vremile cărunte, ba poate şi mai cărunte”, ci doar ferestre târzii spre acele vremi, nu vom şti mare lucru despre propria noastră identitate. Iar datoria mea nu este decât aceea de a atenţiona, prin cele câteva exemple de mai sus, că demersul acesta arheologic este posibil şi, mai ales, obligatoriu.

 

Giza-Egypt: Satellite Imaging Corporation

 

[1] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, p. 69

[2] De exemplu: „to na ti ri a ta ne to nu e to ke ne / ka se o ne te ke ne ma na se se / o no me ni o ne to i ti o i / to i a pe i lo ni to i e le i / ta i i tu ka i” ceea ce înseamnă, în traducere, „Această statuie, pe care Menahem, fiul lui Ben-Hodesh, fiul lui Menahem, fiul lui Araq, a dat-o şi a înfiinţat-o stăpânul său, Reshef din Eliyath, în luna Etanim, în al treizecilea an al domniei lui Milk-yathon, rege în Kition şi în Idalion, pentru că am auzit că glasul lui poate să binecuvânteze” – Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, pp. 88 şi 89

[3] „Colinda noastră, atât ca cuvânt, cât şi ca datină, nu este decât vechiul festum calendarium, sau mai bine zis calenda(e) romanilor, iar cine a auzit nu mai mult, ci chiar şi numai o colindă românească, ştie că formula de urare, la finea fiecărei colinde, e aproape aceeaşi, până în ziua de azi, la poporul nostru” – N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 4

[4] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52

[5] „1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului;

Şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”


Bianca Bucovinei Rock Castle

 

Una dintre cele trei Bianca ale festivalului „Bucovina Rock Castle”, Bianca Iftimie sau „Bianca cea brunetă”, cum îi spunem noi, Bianca Bodnar fiind „cea șatenă”, iar Bianca Băițan, „cea blondă”, împlinește azi, în preziua festivalului, o splendidă vârstă (dacă știam de aseară, avea cine plăti berea pentru ședința voluntarilor!). Este studentă la Cluj-Napoca și, în mod sigur, viitor cetățean al municipiului de pe Someș (rar sucevean inteligent, care se mai întoarce acasă), dar a revenit la Bucovina Rock Castle, ca voluntar, deci în postura de membru al unei familii insolite, de care toți suntem cât se poate de mândri. Este un om minunat Bianca Iftimie și, tocmai de aceea, înseamnă pentru mine o adevărată bucurie să-i urez

 

La mulți ani, Bianca,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!


Pagina 30 din 1.144« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »