Dragusanul - Blog - Part 30

După voia Sfântului Medievalizării

 

Bucovina Rock Castle a fost verificată de toate instituțiile statului, inclusiv de Curtea de Conturi, care a constatat, verificând ediție cu ediție, legalitatea deplină în care s-a desfășurat și se desfășoară festivalul. Reclamațiile Sfântului Medievalizării, în fața căruia bat metanii Prefectura și Consiliul Județean (în toamnă, când am adresat un memoriu de eficientizare a festivalului, nici Deliberativul, nici Executivul Consiliului Județean nu m-au chemat pentru discuții lămuritoare), care au sprijin de sforari din partea veșnicilor uneltitori Buzincu și Blanaru, cele două căpușe aculturale de la instituția de incultură a Prefecturii Suceava. Savanți în fața Mirelei Adormita de la Prefectură, în ciuda faptului că nu au produs nimic sau că doctoratul lui Buzincu se bazează pe „lucrări științifice” publicate în „Crai nou” – un ziar pe care îl respect, dar care nu poate fi substituit unei publicații românești pentru doctorate.

 

Ieri, s-a aprobat aprobarea în Consiliul Județean Suceava, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că trebuie așteptat „avizul de legalitate” al Mirelei Adormita, care, cu siguranță, nu a auzit de concluziile controlului Curții de Conturi, concluzii care nici nu au greutate în fața bolboroselilor cruciatului pastor de oi și de oameni, care ne hărțuiește de peste doi ani de zile. Apoi, după viza Adormitei, se va convoca ditamai Consiliul de Administrație al Centrului Cultural „Bucovina”, care să aprobe consultativ proiectul și-abia după aceea, adică după 20 iunie, se va putea trece, pe servicii, la punerea în practică (caiete de sarcini, licitații etc.).

 

Dacă festivalul nu ar fi lucrat, în partea lui artistică, m-aș lăsa păgubaș, începând cu această clipă. Dar ar fi păcat să îi păgubesc pe tineri de o întâlnire directă cu TeseracT, Leprous, Skindred, Monuments, Mother’s Cake, Alternosfera și așa mai departe.


Bucovina Rock Castle: Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

 

s-a năpustit pe cântece minciuna

şi-aud cum cad cuvinte sfârtecate,

prostia li-i duşman dintotdeauna

cu blestemata ei ferocitate:

nu mai e voie!, moliile ţipă

prin beznele care-mbrâncesc în noapte

şi-n ceruri nu mai e nici o aripă,

iar stelele s-au fost ascuns în şoapte

 

încât încep să mă tot tem de lume,

de lunecarea ei înspre niciunde

care transformă cântece-n postume

aglomerări de viaţă pe secunde,

dar nu mai este loc de crengi în cer

şi mugurii-s siliţi să se ascundă

cât timp prostia s-a-ncropit hanger

în coasta lui Iisus să mai împungă,

 

iar noi, doar trăitorii cântecelor sfinte,

bem sângele acela ca pe-o beznă

şi-apoi vedem cum sacrele cuvinte

ni se preling din rănile din gleznă

gonite nemilos de o otravă

a urii revărsate-n viitor,

şi-atunci vă strig, strivit de-această pleavă:

Opriţi planeta, eu vreau să cobor!

 


Petru Oloieru, starostele cântecelor neamului

 

Săptămâna viitoare, după marea sărbătoare a „Zicălaşilor”, prin care starostele Petru Oloieru va consacra, mâine, 45 de ani de existenţă, 300 de cântece vechi româneşti vor intra în interpretare şi dezbatere, interpretarea însemnând descifrarea ritmicităţilor extreme ale fiecărui cântec, mărturisite, în timp, de Franz Joseph Sulzer, Otto Wagner, Karl Engel şi aşa mai departe, iar dezbaterea vizând supravieţuirile în linii melodice vioaie, de măcar horă mişcată, ale unor cântece precum „Romanţa” lui Dimitrie Cantemir, care, în notaţie primă şi în ritmicitate extremă, conturează două cântece distincte, ultimul încă în viaţă. Există, desigur, în nevoia de înţelegere şi hora Muntelui Soarelui, numită „a buciumului”, care descrie aproape pictural ceremoniile astrale din jurul ziguratelor din Carpaţi (la Densuş, există încă deschiderea circulară prin zid, menită pătrunderii buciumului, din interior, pentru a anunţa bucuria cosmică a împlinirii „călătoriei prin Ceruri”, cum numea Mircea Eliade horirile străvechi), şi încă în variante din 1690, 1849 şi 1907, dar toate organic înrădăcinate în primordial.

 

Dacă nu mi-ar fi ieşit Petru Oloieru în cale, el ar fi rămas acelaşi mare muzician şi instrumentist, dar eu nu aş fi auzit niciodată respiraţia strămoşilor, fisura aceea în suflet sfârtecându-mi nevoia disperată de tăcere, care, precum undele izvoarelor, înveleşte şi freamătă contururile pietrelor, ca să nu le mai putem ghici lumina lăuntrică. Din fericire, Petru Oloieru există, iar ceata lui dumnezeiască (Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă) probează că armoniile serafice sunt calea, de la noi, până lângă tălpile dumnezeirii.

 

La mulţi ani,

Petrică Oloieru,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Mai există speranţe pentru BUCOVINA ROCK CASTLE 2019?

 

 

Categoric, da. Pentru că e sigur că Executivul şi Deliberativul Consiliului Judeţean Suceava, care s-au pronunţat în unanimitate pentru continuarea festivalului, nu se vor intimida de mofturile şefuistice ale numitei în funcţie prin pseudo-kinegheticus-konkurs Mirela Adomnicăi, „păpuşa-manechin” a unui partid aflat în derivă şi în care dânsa, provocând „oamenii care şi gândesc”, cum inspirat formula Preşedintele Gheorghe Flutur, şi dând un şut inconştient găştii politice care a transformat-o, dintr-o banală ţărancă din Dărmăneşti, în „prima doamnă” a judeţului Suceava.

 

Păcat de timpul care se pierde, păcat de întârzierea licitaţiilor şi de riscul de a rămâne fără o scenă profesională de primă mână şi chiar fără locuri de cazare. Am convingerea că Gheorghe Flutur nu va lăsa să piară un festival înfiinţat în primul mandat al domniei sale şi care, în sfârşit, ar putea aduce beneficii Consiliului Judeţean Suceava de peste un miliard de lei, cu condiţia ca proiectul să nu fie aprobat abia în 22 august.

 

Ştiam, dintotdeauna, că dacă faci un lucru bun, mulţi vor arunca în tine cu pietre. N-a fost bai. Dar să blochezi o uriaşă bucurie publică, doar ca să-ţi dai importanţă de imponderabil în scaunul de prefect, e prea de tot, e adomnicăi mirela, adică nici o făptuire devenită emblemă judeţeană.


Fugiţi de acasă, în urmă cu 40 de ani

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

 

În 1979, am fugit de acasă. Peste noapte, de parcă placheta de poezie „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” mă condiţiona cu o coborâre în infern, ca să o pot zămisli. Câştigasem Marele Premiu la toate concursurile naţionale de poezie, începând cu „Nicolae Labiş”, ba şi premiul de debut al Editurii „Albatros”, publicasem prin „Flacăra”, chiar şi câte 5 poeme, prin „Luceafărul”, „Tomis”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, dar subconştientul îmi era dominat de faptul că mi se dărâmă cobza grea în ierburi / decapitând şi-ngenunchind înfrântă / ţărâna are gura-nsângerată / şi fulgeră cuvintele şi cântă / până la tălpi mă-ncenuşez albastru / amanetând în veac singurătate /şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna / cât încă-mi reazăm tălpile pe coate, doar ca să rămân încă o vreme tânăr / străfulgerat de linişte şi dor / ca să vă strig târziu la miezul noţii: / Opriţi planeta, eu vreau să cobor! Şi am plecat în Bucureşti, ca să ucenicesc întru ale vieţii la „Vulcan”.

 

Am fost cazat, vreo două luni de zile, într-un cămin muncitoresc vechi, devenind eu însumi un biet cămin de nefamilişti în care se petrea un ospăţ târziu cu candeli de mătase / şi cu brocarturi roşii peste mese / la care dorm în somnuri princiare / figurile din cartea mea alese, dar nu aveam nici o şansă de a prinde contururi de imanent, aşa că sfâşiam nopţile cu ţipetele disperării: ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea / cu ierbi de leac presate sub călcâie, / literatura-i damful comestibil / ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie / într-un penet de îngeri, într-o stampă / prin care toţi visează că exişti / în timp ce eu rămân tot personajul / căminului cu calmi nefamilişti. Doar „Flacăra” lui Adrian Păunescu şi George Arion îşi putea permite să publice astfel de disperări, şi, pentru că în ediţia în care ultima pagină a revistei era ocupată cu splendidul poem „Iubiţi-vă pe tunuri”, al lui Adrian Păunescu, pagina de poezie a fost folosită pentru zece dintre poemele mele, însoţite de o fotografie făcută de Mihailopol (de la care luasem cămaşa, sacoul fiind al lui Tudor Octavian, iar cravata a lui Victor Niţă – eu venisem în tricou) şi cu o prezentare făcută de George Arion.

 

 

Între timp, mă mutasem în căminul cu 10 etaje, din faţa cinematografului „Lira”, pe strada Sebastian, repartizându-mi-se un pat în sufrageria unui apartament cu două camere, celelalte trei paturi fiind ocupate de un băcăuan de 16 ani, Viorel Cata, şi de doi botoşăneni de 19 ani, care abandonaseră ultimul an de liceu, dispărând de acasă fără urme: Dan Caunic şi Roman Dănilă. Toţi ne aflam la o răscruce, aşa că şi ei s-au jucat de-a poezia, poezia fiind, în fond, o joacă de-a viaţa. De cele mai multe ori, scriau în notesul meu (încă-l mai am), iar seara amănunţeam fiecare poem, sfătuindu-i după cât mă pricepeam, dar băieţii au progresat rapid, aşa că, fără voia noastră, parcă, am pus de un cenaclu, în care, datorită pozei şi poemelor din „Flacără”, au intrat juristul uriaşei întreprinderi, Nicolae Liviu Stanciu – un om ca o vindecare a sufletelor, inginerul Costel Dumbravă, folkista Mihaela Mazilu, curatorul de voie bună şi optimism Gigi Vlăsceanu, şi alţi câţiva tineri, fete şi băieţi. Cu ei am mers la nu mai ştiu ce instituţie de cultură, de pe strada Galaţi şi, în faţa unui public de câteva sute de oameni, am citit poezii. Era un public rasat, care iubea poezia şi probabil că noi, „pletoşii de la Vulcan”, toţi moldoveni, am fost pe gustul lor, încât, la final, eram copleşiţi de atenţie, actorii Val Lefescu şi Arcadie Donos, însoţiţi de celebrul fotogra Vasile Blendea, abia izbutind să ne propună tot felul de apariţii publice, inclusiv în mediul actoricesc, printre prietenii noştri numărându-se, pe atunci, Dinu Ianculescu, George Cozorici, George Alboiu, Silviu Stănculescu, Mircea Şeptilici, Adela Mărculescu, Victor Plătăreanu, Iurie Darie, Sandu Sticlaru, Ştefan Iordache, Ştefan Mihăilescu-Brăila, iar din lumea literară, George Arion, Ioanichie Olteanu, Cezar Baltag, Petre Got, Alexandru Andriţoiu, George Chirilă, Platon Pardău, Ioan Alexandru – cu care aveam să fac o emisiune de televiziune, produsă de Puiu Stoicescu, de trei ceasuri, care s-a difuzat în 3 episoade.

 

1979, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” în premieră

 

Puiu Stoicescu, de altfel, a fost primul om de televiziune care ne-a invitat pe cei patru moldoveni într-o emisiune de a sa. Întotdeauna lucrurile începeau cu o discuţie preliminară, dar când Puiu ne-a văzut pletele de atunci (el nu putea să apară pe micul ecran, din pricina unei frumoase mustăţi, la care nu voia să renunţe), ne-a trimis la tuns. Ne-am uitat unul la altul (încă nu ştiam povestea cu mustaţa lui Puiu Stoicescu) şi am răspuns la unison: „Între televiziune şi plete, optăm pentru plete!”. Şi am dat să plecăm, dar realizatorul tv ne-a vrut atât de mult în emisiunea lui, încât a apelat la atelierul de coafură, care a izbutit să ne facă un fel de coc, fiecăruia, folosind zeci de agrafe şi mult fixativ, aşa că pe micul ecran am apărut toţi ca nişte veritabili utecişti, deşi spuneam năzbâtii poeticeşti pe care orice utecist de carieră le-ar fi denunţat imediat.

 

Încrâncenarea noastră în a nu renunţa la plete, de dragul apariţiei la televiziune, ne-a adus, în Televiziunea Română, o mulţime de prieteni, care ne-au vrut în emisiunile lor: Beti Mondanos, Jeana Gheorghiu, Luminiţa Suciu, Julieta Ţintea, Ionel Stoica (Alexandru Stark a făcut cu mine o emisiune de o oră, în sera întreprinderii, care o băgase la griji pe mama, care-şi închipuia că, în loc să muncesc, eu hoinăresc, zilnic, prin seră, scriind poezii). Erau atât de dese spunerile noastră de poezie televizate, încât ne-au dat de urme părinţii. Şi-mi aduc aminte, cum, într-o duminică, pe la amiază, pe când Viorel Cata (el era cu iniţiativa), Dan Caunic şi Roman Dănilă s-au fost dus să vândă sticlele de la băuturile consumate peste lună şi că cumpere orez (hrana noastră de post aspru, în săptămâna de dinainte de salariu) şi ţigări, a sunat cineva la uşă. Când am deschis, am văzut un om în haină de piele neagră şi cu ochelari fumurii (din pricina unui accident de motocicletă), doldora de sacoşe cu bunătăţuri culinare din zona Slănicului băcăuan, dar şi cu câteva sticle şi canistruţe cu palincă şi vinuri bune naturale. Pe când bărbatul mi se prezenta, au mai apărut încă doi, la fel de bogat înzestraţi cu sacoşe şi cu canistre. Veniseră părinţii lui Viorel Cata (primul) şi ai lui Dan Caunic şi Roman Dănilă. Bieţii de ei credeau că s-au făcut de râs în satele lor, şi, când colo…

 

 

Când au venit  Viorel, Dan şi Romică, cu pletele fâlfâind în vânt mai dihai decât pachetul cu orez şi cele cu ţigări, fluturate în mâini, blocajul a fost general, apoi domnul Caunic-tatăl abia a îngăimat un timid reproş: „Bine, Dane, dar la televizor erai… tuns!”. „Da, tată, dar au crescut din nou pletele”, a glumit Dan, iar eu am fost martorul unei fantastice regăsiri tată-fiu, în care încrederea şi mândria copleşeau. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar, deşi nu prea ratam noi nici balurile moldoveneşti de la Casa de cultură a Sectorului 5, toţi am aflat calea fericită a căutării de sine, parcă impulsionaţi de o aceeaşi energie: cea a frăţietăţii, pe care o putem numi prietenie. Am simţit asta ieri, la Botoşani, când, după 38 de ani care au măcinat doar asupra lumii, m-am întâlnit cu Dan Caunic şi, pentru că îl doream alături şi pe Viorel Cata, muzicianul Răzvan Mitoceanu ne-a făcut 3 fotografii, pe care Dan le-a expediat, imediat, lui Viorel (din nefericire, Roman Dănilă nu mai este).

 

 

Dan Caunic, fugarul din ultimul an de liceu, are două facultăţi şi o carieră demnă de toată admiraţia în Poliţia Română. Roman Dănilă ajunsese jurist, iar Viorel Cata a ajuns în Italia, ca să nu-i mai lipsească nimic în viaţă. Lui şi familiei lui. Eu şi Dan suntem bunici, dar fără a părăsi, nici pentru o clipă, aura care ne-a îngemănat, pentru totdeauna, prin anii 1980-1982. Noi, cei patru de atunci, am rămas aceiaşi şi în nestinsă frăţietate. De câte ori ne vom reîntâlni, vom da jos bătrâneţile de pe umeri ca pe nişte haine de ploaie, pe care le vom arunca în iarbă.


Pagina 30 din 1.126« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »