Dragusanul - Blog - Part 29

Spiţa Poetului Cezar Baltag

 

Cezar Baltag – foto: AgerPres

 

 

„Cel mai vechi ni să dă unul Baltag, care ar fi trăit pe la 1600, şi care poate fi chiar acesta din documentul de faţă, Ionaşco Baltag. El a avut 3 feciori: Nicolai, pârcălab de Lăpuşna, Costachi, clucer (7177 – 1669, Mart 31) şi Petru Baltag, pârcălab de Orhel (7177 – 1669, Septemvrie 1).

 

Din Costachi Baltag, clucer, se naşte Ştefan, căminar, ce trăieşte la începutul secolului al XVIII. Din Ştefan Baltag se nasc Arhiri, Andrei Baltag şătrar şi Neculai Baltag. Din Andrei Baltag se nasc Iordachi Baltag, preot, Macarie Baltag, ierodiacon şi egumen la Precista din  Roman, Vasile Baltag, protopop, Grigore Baltag, preot, Costachi Baltag, preot, Onofrei Baltag, protoiereu; toţi aceştia au trăit pe la finele secolului al XVIII-lea.

 

Din Vasile Baltag, protoiereu, s-au născut Gheorghe Baltag, ierodiacon, Andrei Baltag, preot, Sava Baltag, Zamfira, Safta, Andronachi Baltag, serdar şi Constantin Baltag, medelnicer”[1].

 

*

 

„Modul după cum erau întocmite proprietăţile ru­rale, urmaşii, nepoţii şi răsnepoţii moşteneau averea strămoşească în mod nehotărât (nedivizat – n. n.). Se ştia de tot satul că, la început, tot acel loc a umblat din hotar până în hotar pe atâţia bătrâni. Fiecare bătrân se cunoştea al cui era, se ştia numele primilor proprietari, care, fiind bătrâni în ochii răsnepoţilor, dădeau numele lor de bătrân la porţiunea de pământ ce o stăpânise. În document se dă numele de bătrân la pământul divizat în prima generaţiune (sublinierea noastră – n. n.). De pildă, Stan Plotun trăieşte pe la 1440, pe locul unde azi sunt Plotuneştii; el stăpânea tot pământul, care, după moartea lui, s-a împărţit la cel 3 feciori ai lui, care formau apoi bătrânii satului. Presupunem că întreaga moşie avea o întindere de 1.000 fălci şi că cu­prindea şi loc de sat, fie selişte, fie vatra de sat; apoi ţarina, pădure, iaz, vreo moară de apă, vreo prisacă, livadă etc. Moşia, împărţindu-se în trei părţi, fiecărui bătrân, urmaş al primului proprietar, i se veneau câte 333 fălci, cuprinzătoare şi la vatră de sat, la ţarină, fânaţ, loc de prisacă, iaz, vad de moară, etc., etc. Dar nici un document vechi nu ne spune hotărât câtă era întinderea bătrânilor, nici chiar a moşiei întregi”[2].

 

*

 

[1] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, p. 214

[2] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, pp. 139, 140


După decapitarea Domniţei Ruxanda Lupu

 

 

 

 

„Frumuseţea Domniţei Ruxanda şi zestrea ei cea strălucită au fost numai un izvor de nenorociri şi de primejdii pentru ţara Moldovei, pentru dânsa însăşi şi pentru întreaga casă a lui Vasile Vodă Lupu…

 

Tristă i-a fost viaţa acestei Domniţe: cei mai frumoşi ani din tinereţile ei i-a petrecut ca ostatecă la Constantinopol, iar, la întoarcerea acasă, se iscară, din pricina ei, războaie şi, atunci, ca să-şi mântuie ţara de pustiire, îşi jertfeşte fericirea şi norocul, cununându-se cu un om crunt şi fără milă.

 

 

 

 

În căsătorie, n-a avut parte de dragoste şi de milă de la soţul ei, căci, în scurtă vreme după nuntă, sălbaticul Timuş se purtă de tot mojiceşte cu ea, care era gingaşă ca o floare de grădină, bătând-o în două rânduri şi învinuind-o pe nedrept că, în timpul petrecerii ei ca ostatică la Stambul, a fost iubita marelui vizir. În zadar încerca bătrânul Bogdan Chmielnicki să-i bage feciorului său minţile în cap, dându-i poveţe cum să se poarte cu o fiică de Domn, căci Timuş, după vorba lui Miron Costin, numai chip de om era, dar firea de fiară sălbatică…

 

După moartea soţului ei – pe care îl aduseră, îmbălsămat, la Cehrin, într-un sicriu tras de patru cai şi înconjurat de steaguri –, Ruxanda trăia în oraşul Raşcov, dar mai ales în Sobotow, unde umbla îmbrăcată ca o circaziană, având pe cap un calpac de stofă blănită cu samuri. În jurul frumoasei văduve vedeai servitoare circaziene şi moldovene, îmbrăcate în acelaşi mod. Trăia departe de ţara-i iubită şi de rudele ei dragi, în palatele repausatului Timuş…

 

 

 

 

La bătrâneţe, se retrase în ţara copilăriei ei, în Moldova. Intrând, în 1688, leşii şi cazacii în această ţară, ajunseră şi sub munte, la cetatea Neamţului, unde o aflară pe Ruxanda, care se retrăsese acolo din pricina jafurilor cazacilor. Aceştia cu multe munci au muncit-o, cerându-i banii cu de-a sila. De fapt, ei aflară la dânsa 19.000 de galbeni, pe urmă însă îi puseră capul pe prag şi i-l tăiară cu toporul”[1].

 

Mi-am amintit de această splendidă naraţiune, pe care o culesesem în anii în care mă străduiam să scot la iveală viaţa şi opera cărturarului Ion Grămadă, Eroul Bucovinei absolut ignorat şi necunoscut, datorită unei scrisori a fostului patriarh al Ţarigradului, Iacob, din 30 aprilie 1689, scrisoare din care răzbate nu compasiunea pentru tragicul sfârşit al pilduitoarei Domniţe, ci viermuiala lăcomiilor pentru averile ei pământeşti. Prin urmare, cred că trebuie să reproduc integral această scrisoare (cu adaptări de limbaj şi de punctuaţie corespunzătoare):

 

 

1888, Mary Adelaide Walker: Cetatea Neamţului

 

 

Iacob, cu mila lui Dumnezeii ce am fost Ar­hiepiscop Ţarigradului şi a toată lumea Patriarh.

 

Facem ştire cu această carte a noastră cum întâmplându-se mare primejdie răposatei Doam­nei Ruxandei, fata răposatului Vasile Voevod, că venind Craiul Leşesc prin ţara Moldovei, lovit-au o seamă de cazaci la Cetatea Neamţu­lui şi, fiind acolo închisă Doamna Ruxanda, dovedit-au cazacii Cetatea şi au luat toată avuţia Doamnei Ruxandei şi i-au tăiat şi capul; mai pe urmă, înţelegând nepotul său, Vasilie Cantacuzino, paharnic, feciorul răposatului Toader Iordachi, vistiernicul, de pierirea ei, venit-au la sat, la Preuteşti, de a luat bucatele şi pâine ce au aflat de a Doamnei Ruxandei, de le-a dus la casa dumisale, şi, într-acea, sculatu-s-au călugării de la Monastirea de la Golia şi de la Trisfetitele şi au făcut jalbă pe Vasile, paharnicul, înaintea Măriei Sale, Domnului nostru Io Constantin Voevod, cerşindu-i călu­gării bucate şi pâinea ce au rămas de la Doam­na Ruxanda.

 

Deci Măria Sa, Vodă, împreună cu tot sfatul Măriei Sale, au judecat într-acest chip: cum pâinea şi bucatele, ce au rămas de la Doamna Ruxanda, să le dea dumnealui toate pe mâna călugărilor de la Golia şi de la Trisfetitele şi, pentru sat, iar să fie după cum a aşezat Doamna, în diata sa, iar pentru satul Preuteştii, aşa a scris Doamna, în diata sa, ca să fie Preuteştii a răposatului Toader Iordachi, vistiernic, părintele dumisale, lui Vasile, paharnic, şi Toader vistiernic să dea un sat la Golia, pentru Preuteşti; pentru aceea, dumnea­lui Vasile, paharnicul, după judeţul ce 1-a făcut Măria Sa, Vodă, dat-au la mâna sfinţiei sale Grigori Proin Mitropolitul Laodichion, ce era atuncea la Golia, şi la Andonie, Egumenul de Trisfetitele, 11 boi şi vaci mari şi cinci gonitoare şi 9 bivoli mari şi 9 bivoli gonitori, şi a mai dat 77 oi mari şi 12 cârlani, a mai dat 15 iepe mari şi 60 strâjnici; acestea le-a dat la mâna călugărilor ce s-au zis mai sus, şi a mai rămas la Vasile, paharnicul, să mai dea acestor călugări 400 merţe grâu şi mazăre, şi două sute opt merţă secară şi mălai, însă să i se ţină în seamă şi lui Vasile, paharnicul, o sută şi treizeci de lei dintr-această pâine, pentru că a cheltuit la nişte sărindare ale Doamnei Ruxandei şi la alte trebi, ce a dat seamă îna­intea Măriei Sale, lui Vodă, într-acea dată, când a fost paharnic, acea pâine, întâmplatu-s-a Dum­nealui de a lipsit din ţară şi s-a dus în Ţa­ra Românească, şi a făcut acolo un an şi mai bine; mai pe urmă a venit Dumnealui, Vasile, paharnicul, iar în ţară, şi am poftit noi ca să dea cu ce a rămas mănăstirilor pentru acea după poruncă şi judeţ ce au făcut Mă­ria Sa, Vodă, împreună cu boierii ţării; mai înainte vreme, venit-a dumnealui, Vasile, pa­harnicul, înaintea Patriarhiei noastre şi a dat la mâna noastră şi la mâna dintru Ermonah popa Eremia, egumen de Trisfetitele, 200 lei bă­tuţi şi 100 merţe grâu, şi să plătească 40 lei Sfinţiei Sale, lui Grigorie Proin Mitropolitul Haortofilacs, şi să mai plătească 50 lei la un zapis ce are Doamna Ruxanda la Egumenul de Galata, cu care bani n-a fost datoare Doamna Ruxanda Egumenului de Galata, ci au fost ai lui Balaş Hartofilacs, iar o sută şi treizeci lei i-am ţinut dumisale în seamă pentru ce a cheltuit.

 

Pentru aceea, dând dumisale, Vasile, paharnicul, bucăţile şi pâine şi alte tot ce a fost de a Doamnei Ruxandeî, făcutu-i-am aceas­tă scrisoare a noastră, la mâna dumisale, cum să nu mai aibă dumnealui nici o asuprire dinspre călugării noştri, nici dinspre alţii.

 

Iar pentru 50 lei, ce-i mai cere Egume­nul de la Galata, iar cu acel zapis a lui Balaş Hartofilacsi, de n-am putea noi să scoatem nu­mai pe acei 50 lei ce s-au zis mai sus, să-i dea Vasile, paharnicuil, şi tot ar mai cere şi ceilalţi 50 lei, atunci să avem noi a-i da, de la Golia, 25 lei, şi de la Trisfetitele, iar 25 lei, şi să plătească acei 50 lei, iar dumnealui, paharnicul Vasile, să n-aibă nici o supărare, nici dinspre un datornic, căci ce a fost de a Doamnei Ruxandei, nimic la dumnealui n-a rămas; aşijderea şi pentru sat, pentru Preuteşti, iar s-a lăsat după cum a scris răposata Doamna Ruxanda, ca să fie a dumisale, paharnicului Vasile, şi dumnealui ne-a. dat aice, la mănăstire, la Go­lia, satul Lăzărenii, ce sunt pe Jijia, cu tot locul, după cum ne-a făcut şi zapis. Pentru aceea şi dinspre noi să fie a dumisale satul Preuteştii, schimbătură şi aşezare, şi să-şi facă şi dres Domnesc pe satul Preuteştii, să fie moşie neclătită în veci; şi pentru mai mare încredinţa­rea noastră, am iscălit şi am pus şi peceţile sfintelor mănăstiri Golia şi Trisfetitele, să fie încredinţat în tot judeţul, într-alt chip să nu fie. / U Ias, leato 7197 (1689) April 30. / Iscălit greceşte: Iacob Proin Arhiepiscop a Ţarigradului şi a toată lumea Patriarh”[2].

 

Mie îmi lasă un gust amar o astfel de poveste, în care lăcomia liderilor spirituali întrece orice închipuire şi mă întreb adesea dacă puzderia aceea de asupritori în sutane, care, ca şi astăzi, îi exploatau nemilos chiar şi pe bieţii preoţi de altar, avea sau nu credinţă în Dumnezeu.

 

 

1888, Mary Adelaide Walker: Cetatea Neamţului

 

 

[1] Grămadă Ion, Nunta Domniţei Ruxanda (1652), în Viaţa Românească, vol. XXV, Iaşi 1912, p. 161; Cartea sângelui, Suceava 2002, pp. 183-194

[2] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, pp. 383-386


Neculai Ungureanu – cobzarul (1670-1728)

 

 

 

Dacă v-ați obișnuit cu legenda atât de semnificativ falsificată de un francez a lui Barbu Lăutaru, e bine să știți că prin izvoadele de cărți domnești zace, neștiută, povestea și mai veche a unui alt mare lăutar, cobzarul Neculai Ungureanu, născut cel târziu în anul 1670 și plecat în veșnicie după anul 1728, când încă îl mai vâna un stăpân nemilos, Mihalachi Panaiote. Că e nemilos o probează statutul de rob evadat, între anii 1691-1728, pe care l-a avut cobzarul Neculai Ungureanu, care, împreună cu familia și cu lăutarii lui, a beneficiat de dragostea și de ospitalitatea unor mari boieri, care l-au ascuns și protejat, în cele trei decenii de prigoană, printre acești iubitori ai cântecului numărându-se logofătul Ion Buhuș, hatmanul Dumitrașco Sturza, Mihalache Sturza sau fostul mare cămăraș Radu Racoviță. Povestea acestui mare lăutar, neștiut chiar și de istoricii muzicii românești, desprinsă din interesantul „Izvod de cărți domnești / câte are Mihalachi Panaioti făcute pe Neculai Ungureanul, țigan cobzar, cu țiganca lui, anume Nastasia”[1], ar fi, pe scurt, următoarea:

 

 

Cobzarul Neculai Ungureanu, însurat cu Nastasia, fusese robul medelnicerului Gligorașco Țârul, care, împrumutându-se de la un turc, în 4 martie 1689, cu chezășia pârcălabului Mihalache Panaite, a lăsat în sarcina acestuia să plătească datoria (20 lei), în 8 iulie 1691, păstrând cobzarul pentru sine.

 

Dar abia în 14 mai 1710, pârcălabul Panaite a primit carte de volnicie să-l ia ca rob pe bietul cobzar, împreună cu soția și copii săi. În 25 aprilie 1719, Panaite primește o nouă carte de volnicie, prin care se stabilea că, dacă în următoarele două luni neamurile lui Gligorașco Țârul nu-i întorc banii dați turcului, „să aibă a-l stăpâni Mihalachi în veci”.

 

Cobzarul Neculai Ungureanu se oploșise, în 12 aprilie 1711, împreună cu familia lui (un băiat, „Ioan ficiorul Ungureanului”, ciubotar, era vânat de același Panaioti în 1740), „la casa lui Ion Buhuș logofăt”, de unde fuge și se tot ascunde, până în 28 iulie 1723, când Vodă poruncește „unui copil din casă să meargă la Fereștii hatmanului Dumitrașco, să ia pe Neculai Țiganu, cu țiganca și cu copiii, să-i ducă la casa lui Mihălache Panaite”. Copilul de casă nu izbutește nimic, așa că, în 1724, când cobzarul se acuase la conacul fostului mare cămăraș Radu Racoviță, cercetările se intensifică, dar tot fără vreun rezultat, dovadă fiind faptul că, în 21 aprilie 1727, „s-au pârât față Mihalachi Panaite cu Mihalache Sturza, trăgând pe Neculai țiganu”, pe care jupâneasa lui Sturza, care era fata lui Ion Buhuș, că i-ar fi fost închinat, dar nu avea dovezi, în afară de mărturiile altor robi, din taraful lui Neculai Ungureanu. Oricum, în 19 iunie 1728, Neculai Ungureanu cobzar încă mai trăia, Mihalachi Panaioti (Panaite) obținând o nouă carte pentru înrobirea lăutarului.

 

Mihalachi Panaioti, socrul lui Enache Sava, avea moșie în satul ieșean Mânzătești, unde îi făcuse trei băieți, pe Toader, Iorache și Nicolai, unei roabe, „Axănie țigancă”, pe care îi dăruia robi ginerelui său. Flăcăii, fiind făcuți „cu parte moldovenească și mai ales cu Mihalache vameș” au cerut Divanului Domnesc, în 3 noiembrie 1766, „să li se pună bir cu țara și să fie și ei ca alți moldoveni”, dar fiii lui Mihălachi Panaioti rămân robii ginerelui său.

 

[1] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXI, Iași 1892, pp. 382-385

 


jungherul unui frate

 

 

 

ce dureros jungherul unui frate

îți sfârtecă prin suflet și ți-l frânge

ca să-l arunce în singurătate

și-n bezna uriașă ce te strânge

și doar auzi cum aripile țipă

într-o pribeagă, leneșă cădere,

iar dacă-ai fost clipitelor aripă

parcă-mprumuți o cosmică durere

 

 

și-agonizezi în pagini inutile

doar ca să dai cuvintelor obol

un fel de jertfă pironind pe zile

clipitele-n năvalnic rostogol,

dar nu contează, risipindu-ți pașii

pe căile ursite și urmate

te-ndepărtezi încet, încet, de lașii

ce țin în mâini jungherul unui frate

 


Povestea Anei Ghine din Bârlad

 

 

Întotdeauna m-au interesat poveștile de viață pe care istoria le presură printre degete, de parcă ar dori să-și contureze imaginea ei reală, de atâta vreme falsificată de mit și de ignoranță. Iar povestea unei mame pururi iertătoare, Safta Ghine din Bârlad, care trece peste toate necuviințele cu care a tratat-o, de-a lungul vremii, fiica sa, Ana, fugită în lume cu un tânăr ofițer rus din armata țaristă de ocupație și întoarsă acasă doar pentru a-și nedreptăți părinții și fratele, se desfășoară pe fundalul acelei „prefaceri” a stăpânirii Moldovei de către „prea puternicia împărăției Rusiei”. Povestea are, totuși, un final fericit („pace a rămas între noi”), impus de teama creștină în consecințele judecății de apoi.

 

*

 

„Adică eu, Ana, fiica săvârşitului preot Costandin Ghine şi a Saftei, preutesei, împreună şi cu soţul meu, pot parucic Semion Triacovici, care mai gios ne vom adeveri şi prin iscălituri, dat-am această adevărată şi încredinţată scrisoare a noastră, de veci învoială, la mâna numitei şi adevăratei mele maici şi a fratelui meu, ce este mai mare, preotului Vasile, ca să se ştie şi să fie de crezut: că eu, ca una ce sunt născută din drepte trupurile şi păcatele arătaţilor mai sus părinţi, păzit-au urmare creşterii mele cu toată râvna şi dragoste părintească, îndestulându-mă cu toate cele trebuin­cioase, până când m-au adus în stare a toată cunoştinţa şi la bine, şi la rău; când, la aceiaşi vreme, prefăcându-se stăpânirei Moldaviei către prea puternicia împărăţiei Rusiei, venind oştile armiei şi aice, în târgul Bârlad, unde, picând la un cvatir în mahalaua noastră şi numitul meu soţ, parocic, prin economicoase mijlociri şi chipuri ce am urmat şi o parte, şi alta, m-am şi alăturat în dragoste, biruindu-mă patima tine­reţilor, fără să giudec şi să socotesc cinstea numiţilor mei părinţi. Cu care împreună am şi fugit, umblând, multă vre­me, prin ţara Muntenească, şi fără să fim cununaţi, până când întâmplarea a adus de am căzut iarăşi la părinţi, unde, venind, primită n-am fost, ca una ce am fost călcătoare şi nesupusă cuvintelor părinteşti.

 

Aşadar, în sfârşit, fiind mijlocitori mulţi epochimuri, după rugăminţile noastre, milostivindu-se bieţii părinţi şi crezând că sunt cununată, ne-au iertat, dându-mi şi zestre cuviincioasă, după starea şi putinţa lor, cu care atunci am fost rămas mulţumiţi; care lucruri ale zestrei, fiind socotite în bani, au cuprins şase sute cinsprezece lei, douăzeci parale, bez de alte cheltuieli, ce au mai urmat cătră noi părinţii, bani şi altele, pentru care, la neajunsul lor, s-au şi împrumutat, de ne-au împlinit cererea. Apoi, în urmă, primind şi legiuita cununie cu numitul meu soţ, iarăşi căzând la casa părintească ca unii ce nu avem nici o facere, prăpădind tot ce-am avut, ni s-au mai dat, de către numita maică-mea, lucruri cuprinzătoare în sumă de bani de patru sute cinzeci şi opt lei, treizeci parale, care cuprind, peste tot, 1.074 lei 10 parale, bez de alte lucruri, după deosebit izvod, iarăşi socotit în bani, 111 lei, ce am primit în curgătorul an.

 

La nelegiuită şi fără nici un cuvânt pretenţia noastră ce am cugetat, arătându-ne nemulţămiţi cu ceea ce am luat, precum mai sus se cuprinde, de iznoavă am făcut apucarea casei, adică betei, ticăloasei şi slabă de bătrâneţi maicii mele, cum şi numitului meu mai mare frate, ca să mai trag zestre prin puterea cins­titei isprăvnicii de Tutova, şi, rânduindu-ne cu răvaş la sfinţia sa părintele Ioan Damian, econom, şi alte ipochimenuri cinstiţi, după toată cercetarea, prin duhvnicii ce s-au urmat, nici o dreptate ne-au găsit, precum înştiinţarea ce fac către cinstita isprăvnicie citată, din trecutul an 1817, Noemvrie 10, pe larg arată.

 

Aşadar noi şi peste aceasta urmând împotrivire şi fără vreun cuvânt al dreptăţii, prin arătarea ce am făcut, înnaintea stăpânirii, am pretins giudecată şi în Domnes­cul Divan; de unde, la cercetarea ce ni s-a făcut, am rămas urniţi, cu cartea boierilor divanişti ai cinstitului Departament, iarăşi în cercetarea cinstitei ispravnicii a Tutovii şi, prin cartea de blăstăm, pentru care zăcem cu rugăminţi să ne ierte Milostivul Dumnezeu, după necuvioase urmările noastre. Cu care carte, venind nu puţine cercetări, făcându-se sânete fără a toate rămasele părinţeşti, nici o dreptate ni s-a găsit, ca unii ce am luat mai mult decât ceea ce ni s-au căzut; cu toaţe că, după urmările mele cele fără de cuviință ce am meteheresât, călcând cinstea părintească, însumi mă giudec că nu mi s-ar fi căzut a trage nici o a patra parte.

 

La cererea şi pretenţia noastră, ce am mai urmat şi peste acestea, rânduitu-ne-a cinstita isprăvnicie şi în cercetarea a câtorva cinstiţi şi aleşi negustori, care şi acie intrând, după cartea de blăstăm în toată cercetarea, îndatorind pe numita mea maică, de a primit-o spre a arăta adevăr de toate rămasele de la săvârşitul meu părinle. Mărturisit-a, ca o bătrână, adevăr, că mai mult decât 500 lei, la moartea lui, ne-au rămas; care de-abia au putut întâmpina grijile obișnuite ale unui mort, până la o vre­me şi, prin cât în urmă nu s-au ajuns, au muncit şi cu mâinile.

 

Pentru fratele meu, preotul Vasile, iarăşi au arătat că, la însurăciunea sa, nu numai că nu i -au dat din casă nimica, dar nici îmbrăcămintea acea de cuviință, după starea şi cinstea lui, nu i-au dat; decât numai o bucăţică de loc, o a patra parte din locul părintesc, mai alăturând, și cu cumpărare de la alţii, altă bucăţică de loc, pe care şi-a făcut oareşce binale, plă­tindu-l de havaet şi la Casa Obştii, în cumpărătura moşiei târgului Bârlad; pe care loc, după dreptate, ca unul ce n-a tras cât mine parte, rămâne să-l stăpânească în veci, nesupărat de către mine şi urmaşii noştrii.

 

Asemenea şi maicii mele, cercetându-i-se toată averea, de către numiţii negustori, nu s-au găsit mai mult decât o ladă veche mică, și chilotă (saltea – nota autorului) de pânză, de aşternut, și un iorgan (plapumă – nota autorului) de învelit vechi, și o perină mică, și un topor stricat, și un molitevnic, și un patrahir, şi căsuţa veche părintească, care, cu toată voia noastră, rămâne în parte maicii mele, ca să să odihniască încât (îi) va urmă viaţa; şi, săvârşindu-se din viaţă, iarăşi rămâne pentru grijile obiș­nuite ale sufletului său, fără să fie şi la aceasta supărat de către noi cel ce va purta grijile după moarte, cât de puţin, ci în veci să rămână stăpânitor.

 

După toate aceste vii şi adevărate cercetări, urmate printr-atâtea porunci şi carte de blăstăm, și cunoscându-mă însumi că nu am nici o dreptate în goana pretenţiei mele şi a numitului soţ; văzând numita mea maică şi fratele meu afanisârea noastră, cu multeli cheltuieli ce am urmat, şi fără cuviinţă; iarăşi milostivindu-se, ne-au agiutat cu două sute cinzeci lei spre oareşcare folos şi agiutor al nostru.

 

Pentru aceea, de acum, înainte şi în veci, pace a rămas între noi, fără să se mai supere maică-mea sau fratele meu de către noi nici odinioară, sau de urmaşii noştri, atât la casa părintească, cât şi la cuprinderea a tot locul baştină şi cumpărătură. Şi, spre încredinţare, ca să să păzască întocmai cele mai sus grăite într-această scrisoare, am iscălit, rugând şi pe toate zabeturile din târgul Bârlad de au încredinţat. / 1818 Apr. 30”[1].

 

*

 

[1] Antonescu, Ioan, Preotul, Documente bârlădene, volumul I, Bârlad 1911, pp. 146-149


Pagina 29 din 1,471« Prima...1020...2728293031...405060...Ultima »