Dragusanul - Blog - Part 29

Mihai Horodnic: Şi mi-a rămas doar cântecul

 

 

Faceţi clik pe copertă dacă vreţi să răsfoiţi sau să descărcaţi cartea!

 

Mihai Horodnic, o scânteie de geniu aidoma celei numită Nicolae Labiş,

n-a mai avut „Vreme” să ajungă poet, ci mit.

 

 


Cine este Mihai Horodnic?

 

 

 

„Şi aceasta se întâmpla prin anii 1923-1924. Erau de-acum strânşi ghem într-un fel de cenaclu tradi­ţional la Rădăuţi, care la liceu s-a continuat până azi, recuno­scut apoi de scoală, iar revista „Mugurul” a căpătat îngăduiala direcţiunii să apară oarecum oficial, în gata întregii lumi şcolare, ba şi pentru exterior, cu numele „Muguri”, în februarie 1924.

 

Ce bucurie rară! Să vezi revista aceea pe care au picu­rat luminile privirilor lui Mihai Horodnic, s-o vezi acoperita cu romantice heleşteie albastre şi cu plâns muzical de tei şi de mesteceni ce-şi scuturau melancolia peste chipul cu obraz ru­men al poemelor; să vezi zăvoaiele, colinele dulci, ape ce vi­sau ca nişte domnite adormite lângă versurile în care strălucea depărtat luna sau fuiorul de nea al colindelor, ca nişte con­stelaţii pe veci aprinse, ce înduioşare!

 

*

 

Din februarie 1924 până în 1926, revista „Muguri” a fost redactată prin stăruinţa, munca, migala şi îndărătnicia lui Mihai Horodnic, la a cărui încăpăţânare de a scoate revista cu orice preţ s-au alăturat şi ceilalţi, cei dintâi cavaleri ai poeziei. În „Muguri” au apărut aproape toate poeziile lui Mihai Horodnic, în „Muguri” a debutat ampla inspiraţie a lui Iulian Vesper (pe atunci, Oreste şi T. C. Grosu), Ionel Negură, acolo toţi ceilalţi, până la Ion Roşca (E. Valerian), Aurel Prelipceanu şi Constan­tin Rotariu.

 

La „Muguri” trebuie să-şi aducă aminte şi E. Giurgiuca, Ardeleanul, cum a colaborat şi poate mai are pe undeva scri­sori de la cei dintâi poeţi iconari ai Bucovinei.

 

În vremea aceea, la nici o altă şcoală din Bucovina nu se manifestaseră încă elevii cu asemenea interesante acţiuni. Mai târziu, a apărut, la Cernăuţi, revista „Speranţa” a unui liceu de băieţi şi, după aceea abia, confederaţia estică a dlui Barbu Sluşanschi, de la liceul „Aron Pumnul”, nici nefiind vorbă de mult mai tardiva tabără literară a dlui Mircea Streinul, cu „Caietul celor 4”.

 

„Muguri” apărea lunar sau o dată la două luni, cu bucăţi în proză şi versuri, note, cronică, ultimele fiind din pana lui Horodnic.

 

Cine este Mihai Horodnic şi meritul lui poetic au spus-o, cu pricepere, domnii Iulian Vesper, în „Orion” (I, 6, 15 Iulie 1933) şi  „Glasul Bucovinei” (19 August 1936), Vasile Posteucă, în ediţia de poezii „File din poveste” (Ed. „Mitropolitul Silvestru”, Cer­năuţi) şi în „Haiducii” (Ed. I. E. Torouţiu,. Bucureşti). Dar mi se pare că s-a insistat prea puţin asupra sufletului ce l-a pus, ce l-a dăruit acest adolescent excepţional, talent surprinzător de precoce, pentru a grupa cu folos inspiraţiile camarazilor, pentru a crea şi menţine o atmosferă de poezie şi de fertil entuziasm. El era cel mai entuziast; el era totdeauna gata sa găsească câte ceva nou, o ieşire, ca să nu închine steagul. Asupra rolului acestui animator va trebui să se mai revină, precizându-se, spre cinstirea lui, cât i se datoreşte. Horodnic era de-acum în clasa a VII-a, în anul 1926. „Muguri” era în anul III. De un an, el era conducătorul „Mugurilor”, al Olimpului şi al dan­sului de muze.

 

Cu ce bucurie şi emoţie priveam pe aceşti, pentru noi, aproape titani de la Rădăuţi, pe Iulian Vesper, de cure-mi amin­team încă, uşor, puţin, deşi în lumina solara a unei recreaţii de primăvara, de la şcoala primară, pe un neted imaş verde, şi pe ceilalţi, plimbându-se prin luminoasele spatii ale Rădău­ţilor.

 

Căci pe toii în vedeai, pe vremea aceea, la Rădăuţi, mai cu seamă vinerea, în zi de iarmaroc, şi când toată şcolărimea se revărsa în ora, de acoperea străzile cu viermătul simpatic şi nesfârşit. Oricine a văzut, pe atunci, o zi de târg, în vacanţa mare, a rămas încântat de mulţimea intelectualilor ce se ri­dicau din judeţ, ce mişunau, ce se evidenţiau peste tot. Acolo se puneau la cale alte şi alte isprăvi, cu toată vigoarea sufletului tânăr şi tot mai tânăr! Căci aşa au fost Romanii de la Rădăuţi totdeauna!

 

În toamna lui 1926, nişte inspiraţi, printre care Mihai Horodnic şi Iulian Vesper, s-au dus la râul Suceviţa ca la un pârâu al Trandafirilor, să se scalde. În ziua de 4 septembrie, Mihai Horodnic s-a înecat, iar la 6 septembrie era înmormântat – un nespus de impresionant car funebru trecu, de la Biserica lui Bogdan Vodă, pe strada Ştefan cel Mare, spre cimitirul oraşului, urmat de o apă de lume, când l-a văzut sub­semnatul pe Mihai Horodnic – şi bătea un soare domol, cu prelungiri de aur pe sub streşinile oraşului de atunci, parcă tot mai întristat. Tineretul şcolar mai avut-a vreun idol ca Mihai? Erau aşa de tragice pe ziduri afişele mortuare ce anunţau izbăvirea lui Horodnic şi despărţirea de „Muguri” şi ca atunci niciodată nu mi s-au părut mai inutile uşile cele mari, închise, ale liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, iar anunţul mortuar de pe ele, înfiorător, sinistru strălucea de perversă satisfacţie.

 

Cu moartea lui, revista la care era conducător din toamna anului 1925, efectiv abia din 1926, primeşte o lovitură atât de sensibilă, încât, afară de numărul omagial, excepţional editat la tipografia Blondovschi şi dedicat integral dispărutului, unde se publică şi poezii inedite, cu chipul de suav Apollo, nu mai apare o bună bucată de timp. Cât elan nu pusese Horodnic, chiar de la început, din 1924, să fie cât mai cuceritoare şi mai curată revista! Bucuria cea mai mare el o avea! Nădejdile cele adânci de el se legau cel mai mult. Aşa ni-l arată contemporanii, cei ce l-au cunoscut de aproape. Cu fiecare număr, pe lângă versurile şi proza lui,. era toată bucuria lui Horodnic. Să ve­dem cum ni-l evocă admirabilul lui camarad, Iulian Vesper, în „Glasul Bucovinei” din 19 August 1926:

 

„Iată-l pe Mihai aple­cat deasupra lucrului. Lampa târzie fumegă. Părul lui mătă­sos, răzvrătit în bucle de smoală peste fruntea incomparabilă, are sclipiri albăstrii, şerpuitoare. Degetele agile petrec foaie după foaie pe piatra şapirografului. Nările mici freamătă de plăcere. Vraful de hârtii se măreşte. Mâine „Mugurii” vor fi pe piaţă.

Fiindcă aşa a fost Horodnic: o energie, o suavitate ce ar fi putut dărâma munţii. Visătorul dispărea în fata gândurilor, când acestea puteau fi puse în aplicare. O ureche atentă, o încordare de fier le transforma în acte, cu frumuseţile vizibile ale visului. Pentru această trudă îl iubeam: ca şi Aurel Vlai­cu, care-şi înfiripează de mic o jucărie a dorului de zburat, din trei lemne şi o nălucire de motor, Mihai Horodnic întruchipează din hârtie, tuş violet şi un şapirograf o adresa către ideal, un mesagiu al adolescenţei triumfătoare şi, mai mult, o slovenire de simţire românească ferventă şi entuziastă”.

 

Pentru „Muguri” frumoasa epocă eroică aproape trecuse. În jurul revistei se născuse o adevărată mişcare, o puternică şcoală literară, al cărei corifeu, sub rază eminesciană, era entuziastul imbatabil Horodnic, în ale cărui inspiraţii juvenile se recunosc, mai mult ca la ceilalţi, stemele mereu regale ale cântecului popular şi temele eterne ale marii poezii. Mai era aceasta prima şcoală literara postprimbelică din Arboroasa şi ea interesează pentru pulsul vieţii noastre culturale, pentru cantitatea de elan şi încredere răspândite în fiecare, pentru persistenţa de a obţine noi şi însemnate victorii spirituale.

 

Se vede că lui Horodnic nu i-a fost dat să-şi vadă draga lui revistă tipărită; acest vis l-au făurit în faptă alţii, dar el rămâne înainte-mergătorul pe drumul acesta al idealului.

 

Legănat şi sărutat cu sărutul de osândă neagră al morţii, el s-a dus mai devreme decât am vrut, decât trebuia, şi, peste ani, tot aşa de neaşteptat de nimeni, Ion Roşca îi imita. tăcut, destinul.

 

El „s-a mişcat viu printre noi, când eram o clasă de elevi gălăgioşi, chiulangii poate, clasa a VII-a a anului 1926. Dar lu­mina rourată, ce se strecura prin genele dese ale elevului Horodnic, va proiecta încă mult asupra Bucovinei româneşti ne­liniştea unui adolescent ce-şi caută visurile” (Iulian Vesper, ibidem).

 

Revista „Muguri” a fost avântul de tinereţe, de sacrificiu şi de poezie, cum prea puţine a mai cunoscut, de atunci, Arboroasa: fără şefie, fără cârteli şi fără cartelă doctrinară, fără gelozie, ci cu dragoste curată.

 

„Până la el, strie tot Iulian Vesper, în „Orion” (I, 6, 15 iulie 1933), într-un articol, „Luceafărul poeziei bucovinene”, peisagiul bucovinean se păstrase arid, cristalizat în frumuseţi reci, propriu unui sistem filosofic. El rămâne cheia de boltă a liricei bucovinene contemporane”.

 

Contemporanii lui Horodnic sunt Iulian Vesper, Ionel Ne­gură, Ion Roşca, C. Rotariu, Eftimie Galan, Ghedeon Coca, E. Prelipceanu şi alţii, a căror atingere cu literatura a fost numai un incident fericit şi uitat al tinereţii, tinereţe animată de geniul precoce al poetului. Între aceşti robuşti plaivasari, am văzut şi pe agilul Eugen Drăguţescu, pictorul de la Roma şi Milano, care, la 23 noiembrie 1926, a interpretat rolul celui mai tânăr personaj (copilul Brumărel) din piesa lui Horodnic  „Haiducii”.

 

Tradiţia unor strânse legături cu literatura s-a păstrat la „Eudoxiu Hurmuzachi”, datorită, totdeauna, sufletului înţelegător al profesorilor Ilie Vişan şi Ion Dan, ca şi directorului Em. Isopescu, cunoscut cărturar, specialist în literaturile clasice şi în cea franceză.

 

Din acest neîntrerupt elan artistic şi cultural s-a stârnit noua redacţie a „Mugurilor”, societatea literară „Bogdan Dragoş” (cu Eugen Gorescu, George Putneanu, V. Berculeanu), la care s-au adunat maldăre de folclor, ba şi isteţul, neîntrecutul Album etnografic „Judeţul Rădăuţi în imagini”, tot ace­stui crescând interes rădăuţean îl putem atribui, fără a anti­cipa, asupra celorlalte manifestări.

 

Un răstimp, când colaboratorii de la „Muguri”, împrăştiaţi de fatalitate, se pregăteau să intre la Universitate, revista apare sporadic. În 1927, apare (anul IV, nr. 1, 2-3) la Botoşani, la I. Cojocariu, în format nou, cu colaborări de la Mircea Ciobanu; Toma Novac, Nestor Deleanu, M. Strungaru (pe care-l întâlnesc în paginile ziarului „Bucovina”), Şt. Grigoriu, Nicu Rândunel, Ionel Negură, mai toate pseudonime. Se publică şi din Mihai Horodnic („File de poveste”).

 

De data asta, are şi o interesantă cronică a revistelor mari („Gândirea”, „Datina” etc.) şi cronică locală şi se pare că a fost redactată de Ionel Negură.

 

Dar octavanii aceştia sfârşesc liceul şi revista rămâne uitată o altă bucată de vreme.

 

Ce eveniment era pentru noi apariţia „Mugurilor”! Fiecare bucată, în proză sau în versuri, fiecare rând, şapirografiat sau tipărit, era citit, recitit, răscitit, tălmăcit, discutat, admirat şi autorul se bucura, în ochii celorlalţi, de o trecere cu totul deosebită!

 

După doi ani, la 1 februarie 1929, C. Rotariu, care pu­blicase o frumoasă colindă, „Florile dalbe”, reia firul de glorie al revistei. Dar, probabil din neatenţie, „Muguri” apare datat tot cu „an. IV. nr. 1” (pe februarie 1929) şi nr. 2-3 (pe martie-aprilie 1929), ca şi cel de la Botoşani, din 1927. La această a treia serie de „Muguri” publică postum Mihai Horodnic, din ale cărui „File de poveste” rămăseseră manuscrise la C. Rotariu, apoi: E. Valerian (Ion Roşca), M. Ciobanu (C. Rotariu), care ia cuvânt în chestia generaţiei „mucosorum”, A. Prelipceanu, Ghedeon Coca, F. Vedeanu, I. Isopescu, E. Pop de la Suceava, A. Cerneanu, V. Niculcea şi Chira Dionisie. Se publică tradu­ceri din Baudelaire, Mistral, Molière, J. J. Tharaud; recenzii despre O. Cazimir, Z. Stancu, M. Sadoveanu, Bucuţa, toate de Ion Roşca, versuri, proză, note. Ba s-au prevăzut şi trei pre­mii în bani pentru cele mai bune lucrări primite la revistă. Redacţia este la Internat. Cu venirea primăverii, se mută în str. Cornelson 20, unde, multă vreme, locuise şi Mihai Horodnic.

 

De data asta, viaţa îi e precară, mult mai scurta; numărul 4, anunţat pentru 25 mai, nu mai apare niciodată. Entuziasmul scade; C. Rotariu părăseşte liceul, revista ia vacanţă lungă.

 

Dar în ianuarie 1934, dl George Putneanu îi scotoceşte trecutul şi mai publică un singur număr (an. V. nr. I, 1934), în format liliputan, iar redactorul spune: „Am răsfoit arhivele liceului şi le-am  găsit minunate. Câţiva băieţi de inimă au scos, acum zece ani, revista „Muguri”. Prin stăruinţa dlui profesor Ilie Vişan şi prin râvna celor câţiva elevi harnici, această revistă a apărut patru ani. După terminarea liceului a celor din urmă colaboratori, a încetat apariţia ei, în 1929”. Acest număr îl semnează Putneanu, iscălit, şi Mircea Cricov, Va­lerian dela Ţară, Panait Ramură. Poezii mici, proză de debut. La cronică, despre „Golia” lui Ionel Teodoreanu şi despre „Carte de iconar” a lui Mircea Streinul; despre revistele „Junimea literară” şi „Orion”, cu ocazia morţii lui Ion Roşca, despre care dl George Putneanu scrie: „Acest bun prieten al oameni­lor şi al pământului a trăit puţin şi s-a vorbit puţin despre el”.

 

Tot de aci aflăm că, în vara lui 1933, Bucovina avea şapte reviste literare, dintre care, în 1934, nu mai rămăseseră decât trei.

 

Aceasta este frumoasa, dar şi tragica evoluţie a revistei „Muguri”. Cine ştie când se vor mai ridica noi plaivasuri inspirate de azur şi cine va relua eroic Andromeda suferinţelor lui Horodnic pentru a reînviora proaspăt o atmosferă, un ideal, o vic­torie, semne al prezenţei spiritului viu printre noi” (Zaharia, E. Ar., Antologie rădăuţeană, Cernăuţi 1943, pp. 14-19).

 


şi strig din răsputeri: sunt fericit!

 

Primăvara (Venus), imaginată în 1894

 

 

tu de păzeşti?, desigur, fericirea

şi-adesea mătur nopţile din cer

redându-i stelei mele strălucirea

în tot parcursul leneş prin mister,

apoi, spre zori, sporovăiesc cu iarba

vorbind despre nimicurile vieţii,

copacilor discret le creşte barba

din flori şi din frunziş al tinereţii:

 

 

hai, fii şi tu ca noi!, şoptesc copacii

de parcă-aş avea harul înfrunzirii

şi-aud în zarea zărilor gonacii

cum hăituiesc întruchiparea firii,

dar nici că-mi pasă, aşteptându-mi zorii

de dincolo de-amar şi de zenit

respir în primăvara cu toţi porii

şi strig din răsputeri: sunt fericit!

 

 


Neamul lui Toader „Ojică din Pojorâta”

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

 

Neamul de străjeri câmpulungeni OJICĂ, deşi foarte vechi, după cum o probează aria şi mulţimea pământurilor, începe, din perspectiva atestării documentare, cu Toader „Ojică din Pojorâta”, înregistrat în recensământul rusesc din 1772, ordonat de mareşalul de câmp Rumeanţev, şi la Câmpulung, şi la Pojorâta, dar niciunde altundeva în Moldova, ceea ce probează că Toader, care păstra, în Câmpulung, casa părintească, din postura de fiu mezin al părinţilor săi, beneficia de o vechime a neamului său străjeresc, cu statul de răzeş. Ceilalţi Ojică, Pavel şi Constantin sunt înregistraţi doar la Pojorâta. În 1793, acelaşi Toader Ojică este menţionat la Ciocăneşti, în vreme ce Pavel apare, în 1778, drept câmpulungean, ceea ce înseamnă că el era mezinul lui Toader Ojică şi de aceea primeşte casa din Câmpulung, deşi avea una şi la Pojorâta. Tot Pavel va moşteni şi pământurile tatălui său Toader, de la Ciocăneşti, unde trăia încă la anul 1840.

 

 

Cât despre Toader Ojică, falsificator al unui zapis, în 1793 (era, deci, ştiutor de carte), notat când Ojică, când Ujică, acesta dispare din mărturiile câmpulungene după anul 1797, atunci când Karl Manz, Cavaler de Mariensee, colonizează Ciocăneşti (Tschkaneschty) cu mineri şi meşteşugari germani. O fi vândut parte din moşiile lui nemţilor şi s-o fi mutat altunde, la Războieni sau la Pipirig, împreună cu măcar unul dintre feciorii săi? Un răspuns nu se poate da, deşi, prezenţa ulterioară a unor Ojică în aceste locuri confirmă această ipoteză.

 

Oricum, condicile parohiale de după 1800 din Războieni şi Pipirig, dar şi din alte sate, precum Cârligi sau Vânători, pot dezvălui povestea diverselor încrengături ale neamului Ojică, eu întâlnind, pe calea Monitorului Oficial, în 1914,pe Mihai Ojică din satul Cârligi, cu pământ arabil în partea de răsărit a tarlalei „după Deal”[1], iar în 1930, pe „Maria Ioan Ojică, din comuna Vânători-Dumbrava Roşie, judeţul Neamţ, a intentat acţiune de divorţ soţului ei Ioan Ojică, cu acelaşi domiciliu. Din căsătoria lor au copiii: Gheorghe, de 15 ani, Dumitru de 10 ani şi Maria de 6 ani. Soţul pârât are 25 prăjini loc de grădină în comuna Vânători-Dumbrava Roşie”[2].

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

 

 

În mărturiile documentare, deci, pot fi aflaţi, în vechime, doar:

 

 

OJICĂ, Toader, Pavel, Constantin (1772, Pojorâta-Câmpulung, D2N[3], 93)

 

 

UJICĂ, Pavel (1778, Câmpulung, TVS[4], 126), Niculai (1783, Ciocăneşti, Câmpulung, TVS, 146), Gheorghe (1792, Ciocăneşti, TBC[5], 49), Toader (1793, Ciocăneşti, Câmpulung, TVS, 235), Ioniţă (1822, Pojorâta, TBC, 96), Pavăl (1840, Ciocăneşti, TDS[6], 606), Chirilă, Ioachim (1893, Ciocăneşti-Dorna, D2A[7], 400).

 

 

Recensământul lui Rumeanţev[8], din 1772-1773, înregistrează în Câmpulung, cu casă, dar şi cu gospodărie în Pojorâta, pe: Toader OJICĂ (Ojică din Pojorâta), Pavel OJICĂ, Constandin OJICĂ (Ojicu). Conform aceluiaşi recensământ[9], din 1772-1773, în vatra târgului Câmpulung Moldovenesc locuia Toader OJICĂ.

 

Alois Ziegler: Miri din Pojorâta 1876 – Colecţia Vasile Ursache

 

 

1793: În 2 februarie 1793, Simion Ţigane din Ciocăneşti, trimis de Scaunul de Câmpulung, stabileşte, după „hotarnica dintâi”, hotarele răzeşiei strămoşeşti de la Frunţi, în munţii Dragomăneşti. În 22 noiembrie 1793, s-a făcut hotarnica imaşului sătesc din Ciocăneşti, în dauna unui zapis falsificat de Toader Ujică: „De supt bâtca Oiţii, drept la vale, în picior, unde s-a pus piatră de hotar; şi pogoară drept în pârâul cel din mijloc a Furciturilor; şi apucă pârâul, în vale, până ce dă în pârâul Colacului; şi trece peste pârâul Colacului şi apucă sâhla, în gios, până în capul dealului şi drept în părău Brezi; şi părăul Brezi, la deal, până în mijlocul muntelui Mestecănişului, în vărvu; şi din vărvu, drept în gura plaiului Colacului, iar movilă; şi iar suie la bâtca Oiţii, de unde s-a început”. Martori: vornicul de Ciocăneşti, Ghiorghe Rus, Vasile Oane, Nistor şi Precop Lupăescu, Vasile Purcelescu.

 

 

1893: Şcoala nouă din Ciocăneşti a fost sfinţită, în 7/19 ianuarie 1893, de protoereul şi vicarul protopresviterial George Balmoş, asistat de parohul local, Roman Bărgăuan, şi de espozitul parohial din Iacobeni, Dionisie Constantinovici. La ceremonie a participat, dintre ciocăneşteni, şi „vrednicul preot cărunt, George ZUGRAV”, fiul lui, silvicultorul Iustin ZUGRAV, învăţătorul Mihai PAŞCAN, învăţătorul pensionar din Ciocăneşti Ambrosie ZUGRAV, primarul Iosif CIOCAN, cantorul Ioan POLIOVEIU, Catinca MAGALEVICI, Mihai TOMOIOAGĂ, Toader LUPESCUL, Iacob SCEUL, Vasile ŢĂRAN, Ioan LUPESCUL, Dumitru SCEUL, Loghin SCEUL, Petrea SCEUL, Petrea LEHACI şi Iacob LUPUESCU, care, gospodari de frunte fiind, au făcut donaţii în bani[10]. Cu această ocazie, s-au colectat 154 florini, de la gospodarii satului, suma fiind „menită să fie temelia la un fond şcolar, din al cărui venit să se sprijinească, în tot anul, copiii sărmani de la această şcoală”[11]. O colectă, în folosul Societăţii „Şcoala Română”, făcută la Ciocăneşti, în 1893, de parohul Roman BÂRGĂUAN, menţionează următoarele nume de localnici: învăţătorul Mihai PAŞCAN, cantorul Ioan POLIOVEI-IONESCU, George ZUGRAV, secretarul comunal Carol cav. de CHMILEVSCHI, primarul Iosif CIOCAN, Vasile ŢĂRAN, Teodor LUPESCUL, Petru HODIŞ, Mihai TOMOIOAGĂ, Loghin ŞCHEUL, Catinca MAGALEVICI, domnişoara Helena de CHMILEVSCHI, Petru TEUŞAN, Ioan BÂRGĂUAN, Alexandru IACOBAN, Catrina alui Nicolai ROATĂ, Chirilă UJICĂ, Vasile MOLDOVAN, Mihai ŞCHEUL, Alexandru HĂRGÂUAN, Nistor LUPESCUL, Iacob ŞCHEUL, Teodor ŢĂRAN, George TOMOIOAGĂ, Petru ŞCHEUL, Gavril GIOSAN, Nistor LATIŞ, Spiridon HODIŞ, Vasile CRĂCIUN, George ŞCHEUL, Ioan VARGĂ, Pavel GIOSAN, Maria LUPESCUL, doamna Irina alui Teodor LUPESCUL, Porfira GAIER, Dumitru ŞCHEUL, Zenobia alui Gherasim ZIGANI, Elisaveta lui Ilie MOLDOVAN, Gavriil STRÎMBEC, Nastasia alui Ioan MOROŞAN, Onofreiu CRĂCIUN, Sofronia alui Grigorie ŢĂRAN, Maria lui Teodor HODIŞ, George TIMU, Maria lui Gavril TOMOIOAGĂ, Ioan TINCU, Teodor alui Simion CIOCAN, Avram LUPESCUL, Ilie CALENICI, Iacob alui Teodor LUPESCUL, Ioana lui Ioachim UJICĂ, Nichită LUŢIA, domnul BEDRULEA şi Catrina lui Iacob MOROŞAN[12].

 

Ciocăneşti

 

 

 

Pipirig şi Valea Albă

 

 

Recensământul rusesc din Ţinutul Neamţului, Ocolul de Sus, făcut în iunie 1774, înregistra, la Pipirigul, doar 38 de case, în care locuiau birnici:

 

 

Gavril, Ion, Toader zet (ginere) Puţiliga, Grigore, Toader Puţiliga

Andrieş Zugre

Luca, Neculai Ţârde

Radu, bârsan

Toader, faraoan

Vasile, muntean

Ioniţă Ţăran

Ursul, bârsan

Gheorghe Baboe

Macsin, muntean

Ion, dohotar

Andrei Dolhăscu, holtei cu mamă

Nistor brat (frate) lui

Gheorghiţă Dolhăscul

Ştefan Creangă, bârsan

Toader Floce

Ioniţă Gabăr

Ion, bistrician

Vasile Gabăr

Agapi Loghin

Stan, bârsan

Petre Leucă

Simeon Rogojan

Ion, sasul

Vasile Babete

Ioniţă Loghin

Ştefan Tărâţă

Vasile, fiul lui

Vasile Harpa

Toader Moroşan

Neculai Cujbă

Mihăilă Harpa

Ion Harpa

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 23

 

 

Ştefan Creangă este, desigur, cel care, în 1762, venind de la Ilva Mare, se stabilise la Botoşana, în judeţul Suceava, fără a fi confirmat de recensământul din 1772, care nu s-a făcut în Ţinutul Sucevei.

 

 

Antoniu, mănăstirea Războieni

 

 

Tot în Ţinutul Neamţului, dar în Ocolul Mijlocului, se înregistrau, în iunie 1774, la Valea Albă 86 de case, din care 16 pustii, în celelalte 63 birnici, 23 de scutiţi de bir (rufeturi), 3 văduve, 2 popi, 2 ruptaşi, 16 case pustii, adică:

 

Birnici:

 

Pricopi Mitoc

Ion Anghel

Gheorghe brat (frate) lui

Nichifor

Ion, bejenar

Gheorghe, rus

Iftimi, rus

Agapii, rus

Vasile Misail

Vasile Duţăscu

Vasile, ciubotar

Simepn, cojocar

Grigoraş Negură

Costantin a Păvălăoaei

Vasile, Gheorghe, Grigore, Grigoraş Borş

Lazor Muncilă

Ioniţă Borş

Catrina cu holtei

Toader Ojog

Ilii Sufleţel

Vasile Cutul, vier

Mihălache

Dumitraşco Borş

Panaite, călăraş

Vasile, călăraş

Costantin

Ion sin (fiu) Grigorăşoaei

Ştefan fratele lui (brat ego)

Lupul Călin

Paraschiva cu holtei

Luca fiul diaconului Toader

Năstasă

Chira

Vasile

Ion Ţâgoliş

Pentelii Arbăncă

Ioniţă, rus

Ion Grumezăscu

Pavăl

Vasile Ciocârlie

Ştefan Băitan

Petre, morar

Vasile Goleş

Ion Tocilă

Toader Condre

Ion Broştian

Ion, cioban

Neculai Giurgiu, muntean

Ion

Costantin, jitar

Ştefan, morar

Ion Cucoş

In (alt) Brae

Vasile, Grigore Brae

Mihălache, Grigoraş Roşca

Pintelei, morariul

Luka Antohii

Lupul Antohii

 

Rufeturi:

 

Popa Alistarh

Popa Costantin

Ştefan Andonii, ruptaş

Costantin Cârlig

Dochiţa, văduvă

Nazaria, tij (la fel)

Dochiţa, la fel

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 44, 45

 

1888, Mary Adelaide Walker: Sihăstria

 

 

 

Căutând în Indexul bibliografic de neamuri moldoveneşti, pe care l-am postat pe curând, am găsit, la Pipirig, confirmate, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, următoare familii:

 

 

ADOCHIŢEI, Gheorghe (1892, Pipirig-Neamț, MM[13], 72)

AGAPI, Ana (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

ANCUŢA, Gheorghe (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

BABOE (BABOI), Gheorghe (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

BĂRGĂNEANU, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

BÂRGĂOAN, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5521)

BISTRICEANU, Alexandru (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

CHIRILĂ, Petre (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

CIOCÂRTEU, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

CIONE, Alexandru (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

COJOCARU, Nicolae (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

DUMITRIU Vasile, Ion (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

GAVRIL, Ion (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

GHEORGHIŢĂ, Gavril (1899, Pipirig, MO99D, 5519), Bogdan (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

GHEORGHIU, Ivan (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

ILIE, Gavril (1892, Pipirig-Neamț, MM, 66), Maranda (1892, Pipirig-Neamț, MM, 140)

LĂCĂTUŞ, Petre (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

MANTA, Matei (1892, Pipirig-Neamț, MM, 138)

MARIAN, Constantin (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

PAVEL, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

POIANĂ, Alexandru (1892, Pipirig-Neamț, MM, 4)

RAHĂU, Vasile (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

SANDU, Ivan (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

SCRIPCARU, Ion (1892, Pipirig-Neamț, MM, 112)

SOFIȚEI, Gheorghe (1892, Pipirig-Neamț, MM, 64)

ŞCHIOPU, Nicolae (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

TEODIREL, George (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

TRIFAN, Ion (1899, Pipirig, MO99D, 5518), George (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

UNGUREANU, Gheorghe (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

URSARIU, Ganea (1892, Pipirig-Neamț, MM, 72)

URSU, Pavel (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

VARVAREI, Vasile (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

VASILIU, Vasile (1899, Pipirig, MO99D, 5518), Ioan (1914, Pipirig-Neamţ, MO14A, 12116)

 

 

 

Deci, până pe la 1900, nu există mărturii documentare care să ateste prezenţa neamurilor OJICĂ şi VÂNTEA la Pipirig sau vânători. Iar în decursul vremurilor, în afară de văduva din Ilva Mare, care migrase în nordul Moldovei, la 1762, nu am mai întâlnit pe altcineva. Şi am parcurs absolut toate colecţiile de documente, care sunt peste o sută la număr, cu un număr mediu de 500 pagini. Prin urmare, pentru străbuni (cei şi mai vechi au fost strămoşii), apelaţi la condicile parohiale, care se găsesc la arhivele judeţului Neamţ.

 

 

VÂNTEA(NCA), Maria, cu 4 băieţi, venită din Ilva Mare, în 1762, la Botoşana[14], ca şi Chiriţă, cu soţia, 1 băiat şi 5 fete, Vasile, cu soţia, 1 băiat şi 5 fete, şi Ştefan Creangă, cu soţia, 3 băieţi şi 3 fete.

 

 

Dacă nu sunt date mai multe, nu e vina mea, ci a istoriei, care nu s-a întâlnit prea des cu unele dintre neamuri. Iar fără astfel de întâlniri, nu există nici mărturisiri.

 

 

[1] Monitorul Oficial, nr. 54 din 10 iunie 1914, p. 2689

[2] Monitorul Oficial, nr. 53 din 6 martie 1930, p. 48

[3] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, II, N-Z, Suceava 2021

[4] Stefanelli, T. V., Documente din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti 1915

[5] Bălan, Teodor, Noi documente câmpulungene, Cernăuţi 1929

[6] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983

[7] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, I, A-C, Suceava 2021

[8] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[9] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[10] Gazeta Bucovinei, Nr. 7/1893, p. 3

[11] Deşteptarea, Nr. 4/1893, p. 31

[12] Gazeta Bucovinei, Nr. 12/1893, p. 3

[13] Minovici. M., Catalog de Condamnații din toată țara în cursul anului 1892, București 1893

[14] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340


deşi am fost atâta de aproape

 

 

 

prin turnuri vechi se auzeau secunde

cum se preling în risipire lină,

oraşul poposise nu ştiu unde

şi-l ascultam adesea cum se-nchină,

apoi am vrut acolo să cobor

şi să păşesc încet prin galaxie

fiindcă aveam un suflet călător

şi-mpătimit mereu de veşnicie:

 

 

e prea târziu, şoptise cântăreţul,

sau poate că e, totuşi, prea devreme,

apoi se-ndepărtase cu drumeţul

pe care-l găzduisem în poeme

şi mi-au lipsit nepământesc de mult,

fereastra casei frunzărea din pleoape

şi n-am păşit, dorind s-o mai ascult,

deşi am fost atâta de aproape

 


Pagina 29 din 1,484« Prima...1020...2728293031...405060...Ultima »