Dragusanul - Blog - Part 31

Sânzienele şi „regina” lui Flutur barbă-cot

 

 

 

În goană nebună după clei electoral (pentru cine erau euroii ridicaţi de Cristi Creţu, credincioşilor?), Gheorghe Flutur şi statu-palmă barbă-cot au mai pus de-un fals folclorizant: „Regina Sânzienelor”. Ambii tufă de vineţea, dar nu atât de nătângi încât să nu amiroase votul cu mititeii (ambii sunt la fel de mititei, dar mă refer la cei de pe grătar), cu bericile şi cu găluştele lui Lungu, Barbă şi Flutur, Fluture şi Barbă falsifică imbecil orice moştenire ancestrală, punând de-un concurs de frumuseţe mai penibil decât cel din comedia lui Tudor Popescu.

 

Ştiu că nu ajută în Bucovina lui Flutur, dar tot am să extrag doar câteva fraze despre sacralitatea Sânzienelor („Regina” lor este Sfânta Lună, tovarăşi), întru dumirire. Măcar să nu murim cu toţii barbă-cot!

 

„Zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic și frumoasele, blândele”[1], populau, în sacralitatea creştinismului, cu eresuri păgâne, rapid adoptate de creştinism, precum „Sânzienele (care) amintesc scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinității agrare și ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete); vânzarea unor produse (Târgul Cireșelor, Târgul Cepelor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar și pastoral indo-european, Târgul de Sânziene era dedicat, în luna iunie, unei zeițe agrare de origine neolitică”[2], sau Rusaliile, „Spirite feminine ale morților care apar noaptea, între Paște și Rusalii, înainte de cântatul cocoșilor, sinonime cu Ielele, Zânele, Măiestrele, Frumoasele, Șoimanele, Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, Cele Nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, Ursoaicele, Vântoasele”[3].

 

Toate aceste sărbători, care ţin de eresurile medievale şi nicidecum de cele primordiale, îşi au importanţa lor în înţelegerea horelor primordiale, din moment ce se pot identifica în aceste „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene”[4], „umblatul cu făclia”[5] însemnând mult mai mult decât trimiteri la Soare şi la „sora Soarelui și stăpâna zilelor”, numită la români Sânziana sau Cosânzeana[6], pentru că „Soarele şi Luna (sau cupa), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm”[7], după cum o consacră, într-un mod mai mult decât remarcabil, şi ca mitologie, surprinzătoarea memorie a românilor de dincolo de veacuri (cu cei „nouă cai / care noaptea pasc în rai” – caii lui Marte, din care derivă şi „Căiuţii”, pe care Cantemir i-a confundat cu „Căluşarii”, drept variantă moldovenească, şi „Căluşarii”, şi „Piţărăii”).

 

În poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva.

 

„Ana frumoşoara” din colindele româneşti ale secolului al XIX-lea este Luna, Ileana Cosânzeana, deşi numele acesta descinde dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu preciza că „numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana[8] sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[9]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

 

Tema incestului nu ţine de această străveche temă a „răpirii închipuite a miresei[10], ci de culturi mult mai târzii, aşa cum similarul Luna (Alba, Lucia, Eftepir, Maya) – Ileana Cosânzeana, deşi descinde cumva din acelaşi fond mitic ancestral, vine dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu precizează că „Numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[11]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

 

Faptul că în toate culturile lumii funcționează sinonimia Luna – Ileana Cosânzeana, deci astru ceresc – „Fata în viaţă”, Luna[12], sau „chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii”[13], și că, în unitatea cosmologică, definită și condiționată de „nunta mistică”, deci de o „realitate a spațiului cvadridimensional și o posibilitatea de a gândi despre el” [14], funcționează, cu particularizări dictate de interese religioase sau etnice, elementele aceleiași cosmogonii primordiale, limitează nejustificatele teorii ale influențelor și asimilărilor, care s-au manifestat doar în etimologii, ca redefiniri istoricizate ale cosmogoniei primordiale, ca „izbândă practică… și ca izvor de percepte și imperative”[15], dar nu și ca dizidențe ale miturilor, pentru că nu poate fi îmbunătățit ceea ce, în fond, este perfect.

 

„Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[16], opina Strabon, dar ceremoniile totemice pot fi lesne deslușite în Datina românilor, în corelație cu reminiscențele asimilate de creștinism, peste veacuri (Nedei, Sânziene, Nunți, Strânsuri, Obiceiuri de Anul Nou). Se poate înfăptui lesne o arheologie spirituală, prin care ceremoniile comune tuturor neamurilor lumii să fie reînviate pe măgurile Carpaților, acolo unde, de fapt, s-au născut Poezia, Muzica, Dansul și Religia. Am tot scris proiecte, de-a lungul deceniilor, pentru o astfel de recuperare, care ar condiționa o creștere a potențialului turistic românesc, atmosfera de carnaval a inițierilor străvechi, toate săvârșite pe înălțimi, fiind diametral diferită de platitudinea unor falsuri spirituale de genul „Hora de la Bucșoaia”, „Întâlniri Bucovinene” sau „Comorile Muntelui”. Spiritualitatea nu se născocește, ci se caută și se regăsește, dar, vorba unui epigramist român, nu are rost să mai vorbesc precum Moise. În pustiu.

 

 

[1] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[2] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 280

[3] Ibidem p. 238

[4] Ibidem p. 251

[5] Ibidem p. 252

[6] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[7] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29

[8] În sanscrită Iana înseamnă Cale – n. n.

[9] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[10] Marian, Simion Florea, Nunta la Români, Bucureşti, 1891, p. 527

[11] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[12] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[13] Kena-Upanishad 4, p. 22

[14] Steiner, Rudolf, A patra dimensiune, Berlin, 1905

[15] Blaga, Gândirea 1935, p. 5

[16] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442


Ovidiu Vuia: Testamentul lui Vasile Posteucă

 

 

 

S-a născut în ţara de sus a pădurilor, celor crescu-te până sub acoperişurile cerului, stră­luminate prin perini de-aurori de fugile căprio­rului solitar, oprit pe culme, cu umbra căzută în genuni, înaltă, aurită, suflată în argintul lumini­lor.

 

Ţară a Bucovinei, coroană de nestemate pe fruntea reginei Doinelor şi Horelor, cântate din tulnicele albe, cioplite în lemnul de-abanos al Dornei şi al Câmpulungului, România.

 

S-a ridicat dintr-un sat, rămânându-i în amin­tire din el cimitirul şi ruinele bisericii, vechi: „Printre merii, perii, prunii şi cireşii bătrâni (la noi, se pune, la căpătâiul fiecărui mormânt, un pom roditor), am găsit morminte vechi, prăbu­şite, acoperite de iarbă înaltă, cu crucile putre­de, aplecate, căzute. Şi-n mijloc, undeva printre cruci, o stranie frumuseţe, care însemna locul unde a stat biserica veche şi altarul altădată”.

 

În seninătatea adâncă şi infinită a plaiului bucovi-nean, a învăţat să creadă şi să-şi clădească, întru ideal, un templu verde, slujit de el o viaţă întreagă. Şi parcă soarta a vrut să-l pedepsească pentru curăţenia sa de om şi poet, punându-l pe drumul ţărilor străine, din ce în ce mai depăr­tate de casa lui, cea de sub obcinele raiului. Itinerarul şi rătăcirile sale pământeşti întrec cu mult pe cele imaginare ale eroilor romantici, ale lui Byron, de pildă, descriind o epopee unică, des­făşurată lângă noi, în epoca vestită a maşinismului şi a industrializării. Destinul lui Posteucă ne mai demonstrează că, de fapt, sufletul omului ră­mâne acelaşi, neatins de dezintegrările atomice, pur ca ochiul de apă de izvor, păstrat în munţii Daciei depărtate.

 

Şi-a dat sfârşitul într-un spital american, mo­dern, cu pereţii albi şi pături de plastic, împuns de ace şi canule aşa cum îl arată o fotografie. În ultimele clipe ale sale, sunt sigur, „antenele Visului” l-au ajutat să se creadă acasă la el, cul­cat pe un tăpşan cu iarbă crudă, în ograda unei stâne, duhnind a caş şi fire de sulfină. Compre­sele reci erau roua dimineţii, scaldă pentru frun­tea lui înfierbântată, iar zgomotele înăbuşite de afară le percepea ca pe tălăngile oilor şi noatenilor urcând pe coastă, spre păşunile cele dese şi bogate. Undeva, pe un vârf, toată numai trene şi covoare de lumină, îl aştepta, înviată din ruine, biserica, cea din copilăria sa.

 

Moartea acestui crai bucovinean nu putea să fie decât asemenea ciobanului moldovean din Mioriţa, având la cap, drept lumânări, luceafărul şi luna nouă, cea mâncată de vârcolaci.

 

Spre cinstea lor, fraţii lui de neam i-au făcut un mormânt frumos şi l-au slăvit,aşa cum o me­rită, ca pe un voievod al poeziei.

 

Nu ştiu dacă i-au sădit şi un pom roditor la căpătâi, după obiceiul din cimitirul bucovinean al copilu-lui Posteucă. Eu aş alege un măr, să în­florească primăva-ra ca un candelabru cu foşniri şi erupţii roze, mai către sfântul Ilie să dea în pârg, încărcând mormântul cu fructele lui ca anafura sfinţită, de pe masa de altar.

 

Şi pomul acesta să dureze acolo, în eternitate, ca un simbol, cum este memoria poetului, păs­trată în inima urmaşilor.

 

În 1944, Vasile Posteucă, fiind în lagăr la Bu-chenwald, în faţa evenimentelor istorice, al căror martor era, se lasă stăpânit de o presimţire, a cărui tâlc numai cei înzestraţi cu prea multă sensibilitate îl pot înţelege, şi aşa ajunge să scrie poezia TESTAMENT.

 

Titlul este sugestiv şi duce cu gândul la omul ce, pus în faţa sfârşitului de neînlăturat, îşi încheie ultimele socoteli cu viaţa. Ci tocmai aici se vede că Posteucă n-a fost niciodată un poet a cărui poezie să fie un carusel învârtit în jurul propriului său eu, ci, unul dăruindu-se, jertfindu-se, trăind pentru alţii-

 

Căci Testamentul său nu prevesteşte moartea sa trupească, ci pe cea spirituală, poetul sim­ţind că a venit ceasul să-şi ia rămas bun, despărţindu-se pe vecie de ţara căzută în robie stră­ină, viaţa lui, de-acum, înainte fiind nu mai mult decât un fel de moarte.

 

În ce-l priveşte pe poet, vedenia lui tragică de despărţire veşnică s-a împlinit, testamentul, scris în 1944, fiind valabil până în zilele noastre, cum au rămas fără ispăşire şi Tristele lui Ovid, exilatul din Tomis:

 

 

„Pământ străbun din răsărit de soare,

Belşug de grâne, cântec şi azururi,

Trăirea noastră-n lume-i trecătoare

Ci numai tu vei dăinui de-a pururi”.

 

 

Citind, în continuare, Testamentul lui Posteucă, rămâi uimit să constaţi că el conţine, de fapt, două fiinţe: una văzută, cea zidită în forma versului pus pe hârtie, şi una nevăzută, ascunsă, ca după perdele fumurii, în dosul vorbelor şi metafore­lor, scrisă cu condeiul duhului.

 

În prima formă, cea văzută, Posteucă este bardul ce reuşeşte să-şi frângă durerea proprie, să se învingă potrivit misiunii oricărui poet-profet, proclamat încă de Aron Cotruş.

 

Poetul se gândeşte doar la ţara lui şi la ziua de mâine, la vremurile ce urmează după moartea lui:

 

 

„De-o fi să nu ne întoarcem niciodată,

Tu să-i aduni pe cei ce vor rămâne

Şi să-i îndemni spre zilele de mâne:

Să creadă, să râvnească, să se bată…”.

 

Să creadă, să râvnească, să se bată, iată prin­cipiile de viaţă ale poetului-luptător, cu slujba pusă în solda neamului său:

 

 

„Un neam pe lume-atâta luminează

Şi-atâta stăpâneşte cu dreptate

Cât poate prinde-n sabia-i vitează

Şi până unde dragostea-i străbate…”.

 

Credinţa lui se îndreaptă spre o Românie puterni-că şi liberă, ţinând piept la toate furtunile, victorioasă:

 

 

„Atunci când şi-or croi sub zări hotare

Să tencuiască pietrele cu sânge,

Cetăţile măririi viitoare

Să nu le poată nimenea înfrânge”.

 

Recitaţi Testamentul lui Posteucă sau lăsaţi-l, cel mai bine, să o facă un rapsod cu vocea pro­fundă şi uşor tremurândă, de bariton, şi atunci veţi descoperi că, îndă-rătul mesajului său, în spatele ditirambelor solemne şi clasice, vibrea­ză, ca un bărăgan în flăcări, o jale şi disperare fără margini. Fiecare stih apare ca o fecioară îndoliată, Niobă cernită din tragedia lui Eschil. Parcă auzi discret apropiindu-se iureşul unui torent, gata să-şi facă loc prin zidurile digului înalt, invadând, acoperind totul cu mâlul său amorf şi negru. Aştepţi, din moment în moment, să se piardă forma orânduită a versurilor, transformându-se într-un hohot de plâns sau un ur­let de disperare. Actul creator ar scăpa din dru­mul său apolinic, descriind liniile frânte ale unei prăbuşiri, aşa cum i s-a întâmplat, într-o zi anumită, lui Phaeton, conducând carul solar al lui Phoebus.

 

Este dezvăluită taina aceluia care ni se împărtă-şeşte în versul luminos al lui Alecsandri, din fund  de  tranşee, cu un glonte în piept.

 

Testamentul lui Posteucă este o dramă sfâ­şietoare, durerea omului despărţit, fără speranţă, de Pământul natal, peste această durere încer­când să arunce giulgiul tăcerii.

 

Şi parcă, până la urmă, nu mai poate opri iu­reşul său lăuntric cele două părţi ale poemului, văzută şi nevăzută contopindu-se în magic, sti­hurile descriind zbo-rurile joase ale unor păsări măiastre, lăsate în grădinile dorului:

 

 

„Să  treci  din neam în neam acest cuvânt,

Din casă-n casă şi din nume în nume,

Că noi pe tine te-am iubit pân’ la mormânt,

Şi  alta  n-am  avut  mai scump pe lume…”.

 

Finalul acesta este apoteotic, suiş în crescen­do, strofă scrisă pe prima pagină a Cântării României.

 

Vasile Posteucă reuşeşte, în Testament, să ridice aşa poezie patriotică, a dragostei de ţară şi de neam, pe cele mai înalte culmi ale Creaţiei, să o transforme într-un unic monument de artă.

 

Prin profunzimea şi zbuciumul ascuns al tră­irii lui, redat într-o formă de marmoră statuară, Testamentul lui Posteucă îşi are locul în literatu­ra noastră, lângă nemuritoarea Doină a lui Mihai Eminescu.

 

 

(Drum, Anul XV, Nr. 3-4,

Iulie-Decembrie 1979, pp. 24-29)


ghedeon coca: poeme

 

 

 

Lângă Dumnezeu e numai vreme moartă

şi numai amintirea mea e de pământ;

deasupra nopţii şarpele lunii mi-o poartă

peste ogoarele ţării sub umbrele de vânt.

 


Pagina 31 din 1,491« Prima...1020...2930313233...405060...Ultima »