Dragusanul - Blog - Part 31

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Putna

 

Putna, 1871 – desen de Szatmary

 

 

PUTNA. „Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au intratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava. / Deaca se întoarse Ştefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic” (Ureche, Letopiseţul…).

 

1490: Dăruită de Ştefan cel Mare, în 1490, mănăstirii Putna, fosta branişte domnească avea să devină, în timp, temelie pentru vetrele satelor Putna, Karlsberg, Straja, Sadăul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Şipotele şi Moldova Suliţa.

 

1666: În 11 ianuarie 1666, Putna avea doar 8 familii de posluşnici, care sunt scutiţi de dări de către Gheorghe Duca Vodă.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează „Liuzii ot mănăstiria Putnii”, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „20 – toată suma caselor”, însemnând tot atâţia birnici. „Ţiganii mănăstirii Putnii, 87 – toată suma caselor”, aveau statutul de robi ai călugărilor.

 

1774: Satul Putna, însă, format numai din iobagi, a fost, mereu şi mereu, unul mărunt, care cuprindea, în 1774, de pildă, doar 9 bordeie.

 

1777, noiembrie 12: Depunerea Jurământului de Credinţă faţă de Austria, la Cernăuţi. „Afară de bătrânul mitropolit Iacob, pe care l-a substituat egumenul de la Putna, Ioasaf, au participat la depunerea jurământului de fidelitate, personal, toţi demnitarii bisericeşti ai Bucovinei”[2].

 

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

1783: „În 1783 și 1784, numeroasele mănăstiri, cu excepția a trei (Dragomirna, Putna și Sucevița) au fost desființate, iar bunurile lor au fost preluate în administrația de stat și din veniturile lor, precum și din veniturile episcopalului, cedate Curții Supreme mai devreme (în aprilie 1783). Bunurile acestea au fost folosite pentru întemeierea Fondul religios greco-oriental[3], din care întregul cler greco-oriental din Bucovina își primește salariul fix, încă de atunci. În al doilea rând, conform formulării înscrisului de mână imperial din 19 iunie 1783, Fondul religios greco-ortodox contribuie la promovarea școlii bucovinene. Baronul Ezenberg a luat primele măsuri în această privință. El însuși scria, în raportul său: Două școli gimnaziale germane, în care se învață și moldovenește, una dintre ele la Cernăuți, iar cea de-a doua la Suceava, au fost înființate și este impresionantă pentru națiune. În acestea, moldovenii sunt pregătiți pentru școlile naționale, dintre care patru au fost deja înființate, după care se vor forma treptat școli triviale. Faptul că întemeierea de şcoli, la fel ca şi în cazul celorlalte elemente de îmbunătățire a vieţii, nu a ajuns la stadiul care s-a dorit se datorează prejudecății și neîncrederii românilor față de toate inovațiile, prejudecăţi care nu pot fi îndepărtate, de-a lungul vremii, decât prin dovezi și convingeri”[4].

 

1788, Hacquet: „La obârşia pârâului Putna, zăreşti, în munţi, ascunse de tot în codri, două lăcaşuri călugăreşti, adică o mănăstire ortodoxă de călugări şi una de călugăriţe… / Mănăstirea Putna este clădită ca o cetate, pentru a se putea apăra de atacuri neaşteptate, este aşezată de o parte cu totul, într-un colţ ascuns bine de munte. / Incinta din jurul mănăstirii are o singură poartă, care stă, întotdeauna, închisă şi un străin nu este primit, decât foarte greu. Cum, însă, eram însoţit de un bun prieten al meu, care era un slujbaş împărătesc, cu care călugării de acolo aveau de-a face, nu mi-a fost greu să obţin voia de a vedea tot ce voiam. / Erau, aici, douăzeci de călugări. Fiecare avea o mică chilie a sa, lipită de zidul incintei, unde aceşti oameni îşi duc o viaţă foarte trândavă, săracă şi nefolositoare. / În mijlocul incintei, se ridică biserica de zid, constând din mai multe turle, împodobite cu multe cruci de fier, pe acoperiş. Tot zidul bisericii din afară era zugrăvit cu nesfârşit de multe chipuri de sfinţi şi împodobit, de asemenea, cu înfăţişarea raiului şi a iadului, şi cu pictura a tot felul de îngeri şi de diavoli. În această nefericită zugrăveală, domină, absolut, ca în toate mănăstirile ortodoxe, o însuşire proprie, anume: figurile sunt, întotdeauna, foarte prelungi şi, cum toate sunt cu barbă, aceasta este trăsătura ce reuşeşte cel mai bine la aceste picturi, în cursul multelor repetiţii monotone. Apoi, trupul şi picioarele sunt, întotdeauna, ca de lăcustă. / Cum mă însoţeau călugării, la vizitarea bisericii lor, le-am pus unele întrebări, despre anumite părţi ale ei, dar neştiinţa lor e mare, în toate domeniile şi, deci, şi-ntr-acesta. Când am ajuns în faţa picturii, înfăţişându-l pe Iacob adormit, am întrebat pe egumen sau superiorul comunităţii: De ce suie, pe scară, la cer, îngerii, care ar putea să zboare? Răspunsul său a fost că nu ştie. Atunci am zis: Desigur, ei năpârleau, atunci, şi îşi pierduseră penele, şi de aceea nu puteau să zboare. Şi acum am primit al doilea răspuns, contrar oricărei aşteptări, cum că se prea poate. / Aşa cum e mâzgălită biserica, pe dinafară, cu o mulţime uriaşă de picturi fantastice, aşa este şi pe dinăuntru. / În această biserică, odihnesc oasele marelui Ştefan Vodă, domnul Moldovei, apoi ale soţiei sale, Maria, şi ale fiului său, Petru, precum şi ale lui Bogdan Vodă, care i-a urmat. Mormintele de piatră, în care zăceau ei, purtau inscripţii în limba moldovenească (confuzie: în limba slavonă – n.n.) şi erau acoperite cu perdele de catifea roşie, brodate cu fir de aur. Am pus pe cel mai învăţat dintre călugări să-mi citească inscripţiile, pentru a şti de câtă vreme este îngropat, aici, acest domn. După ce toţi călugării, împreună, au socotit, câtva timp, pe degete, au dibuit, în sfârşit, două sute nouăzeci şi patru de ani. O cinste deosebită era arătată mormântului doamnei, pentru că ea era ctitora acestei mănăstiri, ca şi a multor altor mănăstiri din Moldova. / Speram să aflu, aici, o bibliotecă, întrucât aceasta era dintre cele mai însemnate şi mai vechi mănăstiri ale Moldovei, dar toată colecţia consta doar din câteva cărţi de rugăciune. Se pare că aceşti călugări sunt, la ortodocşi, ceea ce sunt capucinii la catolici, având porunca de a rămâne în cea mai mare neştiinţă. / Dar aceşti sihaştri nu trăiau, totuşi, sub cârmuirea din Moldova turcească sau domnească, în sărăcia în care se află acum, ci sub domnia lui Iosif al II-lea. Aveau venituri mari, pe care le foloseau la o viaţă foarte slobodă, nu erau deloc blânzi cu supuşii lor, ci îi tratau, adesea, fără omenie. Pentru o vină mică sau pentru a stoarce bani, mijlocul obişnuit de a rezolva aşa-ceva era de a da două sau trei sute de lovituri (?), şi când tălpile erau umflate de acest tratament, se făceau tăieturi în ele şi se frecau cu sare, iar dacă nu puteau să aplice această pedeapsă, atunci închideau pe unul ca acesta într-o cămăruţă strâmtă, care era plină de fum, ca să-l înăbuşe. / Dacă era iarna, îl legau pe nenorocit, gol de tot, de un copac şi turnau apă pe el, până ce aceasta îngheţa pe trup, şi aşa mai departe. Desigur, acestea sunt tratamente, care nu pot fi exercitate decât de barbari, dar fireşte că şi poporul este şi el la fel… / Experienţa confirmă că această naţiune, care este aspră din fire şi din deprindere încă din copilărie, şi rea la suflet, poate răbda mult mai mult ca o alta, mai civilizată. Totuşi, românii din Moldova sunt mult mai buni ca cei din Transilvania şi Banat. / Călugării de la această mănăstire, care nu se puteau purta în felul acesta cu o naţiune numai în parte redusă la semisclavie, cum s-ar purta cu una nomadă, care nu aparţine acestei ţări, anume cu aşa-zişii ţigani, au ajuns să nu aibă ca slugi decât numai oameni din aceia, care, acum, erau şi împământeniţi şi aşezaţi în jurul mănăstirii ca ţărani, după ce împăratul Iosif a oprit orice tiranie a stăpânilor de moşii, în aceste noi posesiuni ale sale”[5].

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

1802: În Putna, s-au stabilit, în 1802 (primii doi) şi în 1803, meseriaşii germani Joseph Gruber, Johann Schmidt, Georg Schmidt, Georg Zettel, Michael Kresl, Michael Gallhofer, Simon Watzlawek, Johann Zimmermann, Georg Brunner, Michael Kolmer, Thomas Rickel, Matias Sperl şi Anton Mak, din Prachin-Boemia, Michael Schuler din Bayern, şi Michael Gallhofer din Pilsen-Boemia.

 

1809: „Este ușor de presupus că o provincie ca Bucovina, ai cărei locuitori nu sunt foarte avansați în civilizație, nu ar trebuie să aibă aproape nici o fabrică; de fapt, nu vedem niciuna cât de cât importantă. Fabrica de ceramică din gresie din Voroneţ livrează comerțului un olărit apreciat. Fabricile de sticlă din Putna, Furstentall și Crasna încep de asemenea să înflorească. Ele furnizează comerțul Bucovinei obiecte din sticlă albă și destul de densă. Paharele sunt vândute, în principal, în Galiția și Moldova. Fabrica de marochin din Wisnitz este destul de importantă: ea urmează aproape aceleași procese tehnologice ca şi cele adoptate în Turcia. Fabricarea potasei ocupă mult locuitorii acestei provincii; există mai mult de o sută de fabrici, care pregătesc o cantitate foarte mare, care sunt apoi exportate în statele Prusiei. Aceste fabrici, înființate în mijlocul pădurilor, consumă, în fiecare an, o cantitate enormă de lemn; pentru a preveni pagubele forestiere, guvernul austriac a dispus suprimarea majorității acestor fabrici”[6].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[7].

 

1871: În 15/27 august 1871, la Putna au avut loc celebrele festivităţi închinate lui Ştefan cel mare şi Sfânt, în prezenţa lui Ioan Slavici, prezident al comitetului organizator, care a rostit cuvântul de deschidere, a lui Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, care a rostit discursul festiv, a lui Ciprian Porumbescu, care a „cântat Daciei întregi”, a lui Mihail Kogălniceanu şi a colonelului Boteanu, reprezentantul Oştirii Române, etc.

 

Putna, schiţă de restaurare, făcută de Romstorfer în 1896

 

1879: Volumul 5 al „Neuen Folge“ (Episodul nou). Pagina XVI. (Clopotniță pentru Putna). „Superiorul Bergmann s-a referit la proiectul pentru o clopotniță în mănăstirea unificată grecească de la Putna, proiect care a fost înaintat Ministerului Cultelor pentru prezentarea unui raport, proiect redactat de departamentul tehnic al guvernului Bucovinei, și a descris noul proiect pe scurt, solicitând realizarea adecvată, atât prin caracteristici constructive, cât și stilistice. Secțiunea a fost de acord cu observațiile și a decis să insiste ca ministerul didactic să insiste asupra executării uneia sau a alteia dintre chiţele din proiect, dar că una, dintre mai multele schițe prezentate, ar trebui considerată cea mai corectă din punct de vedere stilistic, constructiv şi al fiabilităţii costurilor, deci se recomandă pentru executare. Secțiunea nu a putut evita să își exprime regretul viu, cu această ocazie, că primul proiect al Comisiei Centrale nu a fost încă prezentat spre examinare, deşi proiectul nu numai că a respectat statutul Comisiei Centrale, dar și chestiunile legate de timp și de cheltuieli au fost economicoase. Prin urmare, Comisia Centrală trebuie să abordeze Ministerul Educației în așa fel încât, din partea tuturor organelor de construcții de stat, sfera de activitate a Comisiei Centrale să nu fie atât de ignorată, dar, din păcate, a fost cazul unora dintre ele, iar Comisia, care este formată din experți care doresc să își facă cercetările pe termen lung şi să valorifice cunoștințele și experiența membrilor ei în modul cel mai dezinteresat, doar din interes pentru cauza administrării statului, se arată îngrijorată de acestea în viitor“[8].

 

Putna, plan făcut de Romstorfer în 1896

 

1880: Volumul 6, nota 92, pagina CLVIII. (Turnul de clopotniţă pentru Putna). „Ministerul Educației a finalizat execuția proiectului pentru o nouă clopotniță în mănăstirea greco-ortodxă Putna, propusă de superiorul Bergmann şi aprobată prin rezoluţia Comisiei Centrale, care a solicitat, în același timp, Biroului Provincial pentru Bucovina, raportul rezultatelor restaurărilor similare sau al altor adăugiri și clădiri noi, care fac referire la monumentele vechi ale țării, pentru moment sub formă de schițe, care să direcționeze cererile autorităților de construcții direct către Comisia centrală, pentru orice indicații despre modul în care ar fi elaborate planurile relevante“[9].

 

1896, Putna: Schiţă de Romstorfer

 

1884: Raport anual. Pagina 59 (Rapoarte despre mănăstiri). „Conservatorul Gutter a trimis un raport interesant despre Mănăstirea Putna, pentru care i s-a mulțumit. În ceea ce privește un alt raport important, al aceluiași autor, referitor la monumentele din Suceava și la ruinele castelului cetăţii, şi, la sfârșit, un al treilea raport, privind mănăstirile Sf. Onufrii, Suceviţa și Dragomirna. Superiorul Bergmann s-a referit la acestea și și-a exprimat dorința ca „anunțurile“ să se transforme în studii despre aceste monumente, cât mai curând”[10].

 

1896, Putna: altă schiţă de Romstorfer

 

1890: Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței, motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi. / Wolovăţ. La poalele crestei, care formează bazinul hidrografic dintre Suceviţa și târgul Solca, și la aproximativ o oră de mers, cu mașina, de la Rădăuţi, se află satul Volovăţ, care are peste 2.200 de locuitori. Legenda spune că, întâlnind-o pe Iţa, Voievodul Dragoş, fondatorul principatului moldovenesc, a ridicat aici biserica mănăstirii din lemn, transferată ulterior la Putna, la începutul secolului al XIV-lea. În Schematismus-ul gr. or. al Bucovinei, scos de Dioceza Arhiepiscopală, se menționează această biserică, realizată din materiale moi și pictată, din parohia Putnei, construită în 1346, în Volovăţ, de Dragoş, şi transferată, în 1468, de Voievodul Ștefan cel Mare la Putna și reparată minuțios în 1871. Potrivit lui Ureche, se spune că, prin mutare, s-a modificat forma inițială. Astfel, biserica menționată ar fi cel mai vechi monument al Bucovinei. În locul acestei biserici de lemn, Ştefan cel Mare, a terminat, în anii 1500-1502, biserica de zidărie actuală, care a fost făcută, după cum se atestă pe partea exterioară a bisericii, în stânga, alături de placa de piatră a ușii din față, în inscripţia inscripția slavonă, tradusă de Wickenhauser astfel: // „Iubitorul creștin, temător de Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, prin harul lui Dumnezeu Hospodar al Țării Moldovei, fiul Voievodului Bogdan, împreună cu soția sa Maria, fiica lui Radul Voievod, și cu fiul său iubit, Bogdan, a zidit această biserică, în numele Înălțării Crucii venerate și dătătoare de viață. A început-o în anul 7008 (1500) și a terminat-o în 7010 (1502) în anul 40 și 6 al domniei sale, în luna lui septembrie 4“. // Conform legendei, Voievodul Dragoş a fost înmormântat în Volovăţ. Cu toate acestea, după cum mă informează Wickenhauser, în biserica care există acum, după cum afirmă parohul ei, Protopresviterul Constantin Tarangul, cercetările dintr-un mormânt nu au găsit nici o urmă. / În planul desenat, biserica diferă, în esență, de celelalte biserici din acea vreme, prin lipsa absidelor laterale segmentare sau semicirculare și tipul de construcţie. Chiar dacă aceasta din urmă ar putea să nu fie cea originală, forma de astăzi este mai mult sau mai puțin condiționată de forma planului și se pare că biserica, chiar și în cruce, nu deținea o boltă cu cupole. Vestibulul sau tinda este egală cu încăperea pentru bărbați, boltită ca un butoi semicircular şi susținută de stâlpi puternici, iar absidele sunt acoperite de o jumătate din cupolă. În turnul sudic sunt două scări, care coboară, înainte de iconostas, la două trepte, care conduc în sus, astfel încât încăperea bărbaților, față de cea a femeilor este delimitată printr-un șanț adâncit cu aproximativ 30 cm. În aceasta din urmă, pe peretele de sud, se află mica încăpere tipică, așa-numitul Diaconarium, pentru depozitarea vaselor sfinte, cu vatră pentru sfeşnice și, în sfârșit, o mică fereastră. / Doar patru ferestre mici luminează interiorul, care este acum alb și se zăreşte doar în împrejurimea ușii care dă spre tindă, fragmente dintr-o frescă mai veche. La fel, pereții exteriori, care, spre deosebire de contraforturile puternice, nu au o altă protecție, ci doar o friză formată din nișe mici, albe. Acoperișul înalt de șindrilă este remarcabil, mai ales spre peretele vestic al bisericii, deoarece spre partea de est, deasupra absidei, are formă semicirculară. Ca aproape toate bisericile, cimitirul înconjoară și acest loc, din care figura din dreapta arată un monument caracteristic al unei pietre funerare, care conține inscripțiile de pe suprafața asemănătoare mesei. / Conform unei traduceri a articolului despre Dragoșu Vodă, publicat în „Liberalul” (lui Titus B. Costinean, nr. 4-6 Jassy 1886), de domnul Olinski-Olinescu, cică povestesc oamenii bătrâni că, pe vremea bunicilor lor, un păstor a găsit, în pădure, zidurile bisericii uitate. Din cauza vremii, biserica suferise rău, nu mai avea acoperiș, nici iconostas sau imagini interioare, fiind apoi complet renovată”[11].

 

 

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[12].

 

1897: O colectă pentru copiii sărmani din Putna, făcută de „Ziua onomastică a Maiestăţii Sale împărătesei noastre din anul acesta (1897)”, menţionează următorii localnici şi călugări: primarul Petru CALANCIUC, negustorul Iosif POSTATNI, vicarul mănăstirii Arseni SEVESCUL, ieromonahul Traian IEŞAN, monahul Vladimir CALENCIUC, novicele Adrian HUMENIUC, novicele Ilarion MAREŞ, Iraclie NICHIFOROVICI, Ghenadie DAŞCHEVICI, Macarie VOLCINSCHI, novicele Iulian STRUŢ, învăţătorul superior Dorimedont VLAD, Gustav WEISSMANN de la fabrica chimică, inginerul August FISCHER, Eugenia CORIBUT, Hortensia GORAŞ, inspectorul baronului A Popper, Adolf FRENZEL, şi Constantin CRIŢAN[13].

 

 

1901, Gustav Weigand: „Duminică, 18 august 1901, în jurul orei 11,00, am mers în primul sat românesc, cu peste 3.000 de locuitori, la Straja[14]. M-am dus direct la biserica mare, asaltată de credincioşi, unde se sărbătorea „Ziua de naștere a Împăratului” (Franz Josef – n. n.). Preotul a rostit un discurs patriotic, apoi şi-a omagiat împăratul, cântând imnul național, şi-abia după aceea a avut loc sacramentul, la care au luat parte toți cei prezenți. Preotul Dan, parohul de acolo, căruia îi datorăm mai multe lucrări frumoase despre populația Bucovinei, și Dr. Onciul (Isidor Onciul, arheologul biblic – n. n.), din Cernăuţi, m-au însoțit, după-amiază, până la faimoasa Mănăstire Putna, mormântul lui Ștefan cel Mare, unde am poposit[15]. Apoi am trecut printr-o zonă bine cultivată, dens populată, până la Voitinel. În casa parohială, am lucrat zadarnic, timp de două ore, cu doi bărbați, apoi am ajuns, în sfârșit, să cunosc dialectul local, în timp scurt, discutând cu o femeie de 60 de ani[16]. În timp ce mergeam pe drum, am întâlnit mulți țărani sfioși, care mergeau pe jos, călare și în căruţe, venind de la o sărbătorire în mănăstirea Suceviţa[17], spre care m-am grăbit și în care am găsit cea mai ospitalieră întâmpinare dintre toate mănăstirile Bucovinei”[18].

 

1880: Bauernhaus in Putna; fofografie de Julius Dutkiewicz

 

1903: Banca populară din Putna a fost înfiinţată în 1 martie 1903, de directorii Dorimedont Vlad şi Ilarion Zacşevschi, sub preşedinţia lui George Goraş, din conducere făcând parte şi părtaşul Dumitru Creţan. Cabinetul de lectură „Săhastrul” funcţiona, din 1898, în casa lui Ilie Vişan, cu 31 membri, 40 cărţi, 5 abonamente la gazete şi o avere de 35 florini şi 64 creiţari. Conducătorii noii biblioteci comunale erau George Goraş şi Dorimedont Vlad, din conducere făcând parte şi Ilie Vişan (bibliotecar), Constantin Criţan (casar), Vasile Vacarean şi Vasile Becul (controlori), Ilie Becul, Dimitrie Criţan şi Dimitrie Ursan (comisia judecătoare). Printre membrii fondatori, cu taxă de câte 5 florini, se numără Eutimiu Nichitovici, Gheorghi Goraş, Traian Jeşan, Adrian alui Andrei Humeniuc, Ilarion Mareş, Iraclie Nichitovici, Constantin Criţan, învăţătorul Dorimedont Vlad, Dorimedont Nichitovici, Arseni Sevescul şi Vasile Calenciuc[19].

 

1904: „Sâmbătă, în 3/16 iulie, dis de di­mineaţă, cu trenul special, ticsit cu peste 2.000 de români, o luăm spre Putna vechea martoră a gloriei stră­bune… / Mănăstirea şi locurile din jurul ei oferă un aspect grandios: Un pelerinaj nemaipomenit în analele istoriei noas­tre. Miile de pelerini, înşiruiţi în curtea Mănăstirii, în grădină şi pe dealurile din jur. Şi frumos loc de veşnică odihnă şi-a ales măritul Voievod: „O vale de râuleţ, limpede, coborându-se în susur blând din culmile bogat împădurite, care sunt muntele acestui unghi bu­covinean. Apa zglobie a Putnei îşi gă­seşte repede sfârşitul în cursul iute al Sucevei, şi aceasta duce la capitala Moldovei din vremurile mari. În acest paşnic unghi de ţară, unde gândul rugăciunii se desface deopotrivă din înălţarea către cer a muntelui, din adânca pace măreaţă a codrilor şi din şoapta neobosită a apei trimisă ca o binecuvântare, puse Domnul Învingător temeliile bisericii sale, la 4 iunie 1466”. / Nu departe de mănăstire, pe un deluţ, se vede însemnat cu o cruce locul de unde ar fi săgetat Ştefan cel Mare, ca să desemneze locul unde are să se înalţe acest locaş de pomenire. „Dar în această veche povestire trăieşte un adevăr”, zice domnul Nicolae Iorga: „Săgeata a hotărât temeliile Putnei, săgeata învingătoare, trasă sub zidurile Chiliei”. / Mânat de marea înălţime intru în biserică; în naos, la partea dreaptă, se află locul de odihnă a eroului unui neam, acoperit cu o lespede de mar­moră albă, deasupra căreia se ridică un mausoleu de piatră cu păreţi de sticlă şi decorat cu arabescuri. În acest mausoleu se află mai multe obiecte, care s-au găsit la anul 1856: o bucată de hlamidă domnească, inele de aur, giuvaericale. Cad în genunchi, fără glas, cu ochii muiaţi în lacrimi, şi sărut mar­mura rece, acoperită de cununile tri­mise de la toţi Românii. „Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine, / Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi”. / Ajuns afară, mă gândesc, multă vreme, la trecutele timpuri şi parcă văd întinsele valuri de norod, bătute de durere, cu ochii înotând în lacrimi, cum sărutau mâna „care făcuse dreptate în lume şi crucea pentru care mâna se încordase atât amar de ani. Şi a fost o uriaşă şi adâncă zguduire în inimi, când patul cu chingi de fer fu coborât, cu năframe de mătase, în bolta de piatră, iar Domnul Ştefan fu zidit în lăcaşu-i de marmură”. Şi acum întinse valuri de norod, cu nădejdea în inimă, au venit să se întărească şi duh să ia de la mormân­tul celui Mare şi Sfânt. Căci, într-o zi, sabia lui de oţel va străpunge mormântul şi va fulgera la soare. Şi duhul vredniciei lui va trece ca un vifor prin inimile deşteptate la o nouă viaţă. / Şi, până atunci[20], „toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucre neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noas­tre comune în unul şi acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acelui viitor”[21].

 

Chilia – în Kaindl

 

1904: „La Putna am ajuns pe la orele 8, seara. Acolo, aştepta la gară pe Principele (Hohenlohe, guvernatorul Bucovinei – n. n.) nu numai persoa­nele oficiale, dar şi o mare mulţime de lume, în care am văzut şi pe trei bârlădeni, domnii Colonel N. Ionescu, I. Lupu şi Costică Armaşu. De la gară, am ple­cat, pe jos, spre Mănăstire şi am mers prin mijlocul mulţimii de români, care aclamau cu multă căldură sufletească pe Principele Hohenlohe. În aceste clipe, numeroase buciume răsunau de pe înălţimi, clopotele mănăstirii sunau şi numeroase săcăluşuri se descărcau. Apoi, la o depărtare oarecare de la gară, am întâmpi­nat în cale un frumos arc de triumf, împodobit cu crengi de brad şi având o coroană atârnată la mijloc, ce era împodobită cu flori albe, roşii şi albastre, în loc de pietre scumpe, şi deasupra ei, închipuit tot din verdeaţă, numele ŞTEFAN. Întreagă această privelişte plină de duioşie, învăluită în întunericul nopţii care sosise, îmi umplu ochii de lacrămi şi, în calea de 2 kilometri, de la gară, până în sfânta Mănăstire, mă ţinu transportat întruna în timpurile de suferinţă şi de glorie ale Eroului Ştefan, timpuri de suferinţă şi de glorie ale întreg neamului românesc! / Principele Hohenlohe fu găzduit în frumoasele apar­tamente egumeneşti, unde era găzduit şi Î. P. S. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care sosise deja de la ora 1, însoţit de o mulţime de demnitari bisericeşti din Cernăuţi. Eu şi cu părintele Costăchescu am fost primiţi în gazdă de părintele Ieromonah Nechitovici, care ne-a tratat cu multă dragoste frăţească. N-am putut apuca la slujba privegherii, pentru că, pe la orele 9, era totul sfârşit şi lumea ieşea din biserică. Era atât de multă lume, că mulţi oameni au dormit sub cerul liber, în şi afară de curtea Mănăstirii. De la poarta acesteia şi până departe, erau, pe ambele laturi ale dru­mului, barăci unde se vindeau prescuri, lumânări, de-ale mâncării şi băuturii, cărţi poştale ilustrate şi altele. / A doua zi, 3 Iulie, zi foarte frumoasă, cum fusese şi cele 2 zile precedente, m-am trezit, dimineaţă, în concertul jalnic al numeroaselor buciume, care făceau să răsune cu putere aerul şi să ne vestească la toţi cei ce eram aici, lângă rămăşiţele sfinte ale Aceluia care a ridicat la mare cinste şi renume iubita şi scumpa lui ţară. M-am grăbit a mă duce în biserică, încă de pe la orele 5 dimineaţă, în speranţă că voi putea ve­dea totul în linişte şi mai în amănunţimi; însă biserica era tixită de lumea care se închina pe la icoane, şi chiar la mormântul Marelui Ştefan, ca la a unui sfânt. / Fiindcă slujba nu se începuse încă, am putut vedea, rând pe rând, aproape totul ce era prin biserică. Ceea ce mă atrăgea mai mult a fost ca să văd de aproape mormintele Domneşti, Piatra mormântală a  Marelui Ştefan, pe care şi-a pregătit-o încă de pe când era în viaţă, se află în pronaosul sau a doua despărţitură a bisericii, lângă păretele de miază-zi. Pe ea se află aşternut un covor de catifea cu fir de aur, pus de fiul său Bogdan Voevod, şi pe acest covor se află aşezate, acum, o urnă de argint şi o cădelniţă de aur, ale cărei lănţurele sunt date în jurul capacului acelei urne. În păretele de aici sunt bătute două co­voraşe frumos şi bogat împodobite. Toate acestea stau sub un baldachin şi sunt închise într-un geam de sticlă şi apoi îngrădite cu un grilaj de fer. În frun­tea baldachinului este un steag tricolor de mătase, pus acolo cu prilejul sărbătorii naţionale din 1871. / Se ştie că mormântul Marelui Ştefan, ca şi celelalte morminte Domneşti, ce sunt în biserica de la Mănăstirea Putna (toate prădate de către călugări, de-a lungul vremii – n. n.), au fost deschise, în noiembrie 1856, de către o comisiune, cu învoirea guvernului austriac. În privinţa mormântului Marelui Ştefan, iată ce aflăm din consta­tările acelei comisiuni: „În mijlocul pronaosului, puţin spre răsărit, se află piatra analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta de regulă se înmormânta ctitorul, s-au făcut şi în Putna cercare aici, după mor­mântul lui Ştefan, ca ctitor al Mănăstirii. După ce se scoase ţărna, până la adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit de cărămizi, ca şi ce­lelalte morminte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat în patru muchi. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre pi­cioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-au constatat cu toată siguritatea că este a Iui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful, în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat pe 13 şine de fer (înfăşurat în mantie de egumen – n. n.). Sub cap era un căpătâi zidit de 12 policare (picioare – n. n.). Pe acesta, zăcea capul mortului (egumen, care fusese înmormântat, călşugăreşte, pe 13 bare de fier – n. n.), din care însă era conservată încă numai partea superioară a tigvei, dar aşa că partea în a cărei con­tinuare ar veni faţa, adică ochii, era întoarsă spre apus şi depărtată de grumaz cu 5 policare. După zisa me­dicului, numai în urma putrejunii şi a descompune­rii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta ne­naturală. Afară de aceasta, nu s-au aflat nicicât de puţină urmă de un acoperemânt s-au podoabă de cap sau de grumaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi Ştefan cel Tânăr, s-au aflat de aceste (în mormântul lui Bogdan se afla coroana de pâslă, dar în cel al lui Ştefăniţă Vodă fusese înmormântat un alt călugăr, deasupra osemintelor acestuia fiind depuse doar oasele unui braţ al Voievodului – n. n.). Toate împrejurările aceste arată, fără toată îndoiala, cum că acum, de mult, mormântul lui Ştefan au fost cercat de oare cine”[22]. / „Îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arătau că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea. Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost, şi mormântul s-a astupat iarăşi[23]. / Dacă la mormântul Marelui Ştefan s-a umblat şi s-au luat din el mai multe lucruri preţioase (toate pietrele preţioase şi mii de mărgăritare, toate jefuite, după cum o dovedea o scrisoare, din ordinul „Sfântului” Iacob Putneanul – n. n.), mai de mult, este întrebarea: când ? / În Mănăstirea Putna se păstrează o scrisoare, din 2 martie 7265 (1757), semnată de Mitropolitul Iacob şi adresată Egumenului Putnei, Benedict. În ea, în chip misterios, Mitropolitul spune următoarele: „îmi pare bine că domnul Ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul şi că nu a aflat alta, afară de aceea despre care mi-a făcut ştire Cu­viosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit Ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de prepu­sul în care se afla. La scrisoarea lui Dionisie, n-am răspuns, dar îi voi spune din gură cum că am înţe­les toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le dea argintarului Rafail, şi să ia măsură de pe icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi de pe a Domnului Hristos, să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii Mănăstirii, că se află acolo o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliul nostru. Aceasta să o deschidă şi să ia de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemene. Se mai află acolo, după cât ştim, 200 sau 300 de mărgări­tare de mărimea mazării, care s-au desprins de pe aer. Toate mărgăritarele aceste, dimpreună cu lucru­rile ce s-au aflat la mort, să ni le trimeată domnul, pentru că voim a face pentru Maica Domnului şi pen­tru Hristos coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”. Iar deasupra scrisorii este o în­semnare, în cuprinsul următor: „Răvaşul acesta este de la Preosfinţie Sa Mitropolitul Iacob, în care a scris ca să se trimeată lucrurile care s-au aflat în mor­mântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni”[24].

 

Asupra conţinutului acestui răvaş m-am întrebat: de ce oare Ispravnicul de la Suceava să fi umblat în mor­mântul pronaosului (Răspuns: pentru că fusese sesizat că fusese jefuit cel mai sfânt mormânt al bietului nostru neam – n. n.), în care nu poate fi vorba  decât de acel al Marelui Ştefan, şi de ce adică Mitropolitul se bucură că a scăpat Mănăstirea iarăşi de prepusul în care se afla? (presupusul jefuirii mormântului – n. n.). Mă voi încerca a da un răspuns, luând lucrul mai de depărtişor.

 

Cronicarul Neculce, în O samă de cuvinte, înregis­trează, din cele auzite din om în om, că „Vasile Vodă (Lupu), aproape de mazilie (1653), a greşit lui Dumne­zeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie de a stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani şi n-a găsit. Şi s-a apucat s-o facă din nou, iarăşi pre­cum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ până la fe­restre şi i-a luat Dumnezeu Domnia”[25]. Domnul N. Iorga, cunoscutul nostru istoriograf, cu privire la această tradiţie, zice : „Nu se poate admite că bogatul, mândrul Vasile Lupu, un Cresus pompos al vremii sale, a dărâmat Putna ca să scormonească bogăţii în mormintele domneşti. Tot ce spune pentru aceasta, din auzite, Neculce n-are nici o valoare istorică. Vasile Vodă a voit numai să refacă Putna, care se ruinase. Presupusul hoţ de biserici a înălţat minunatele mănăstiri Trei Ierarhi şi Golia în Iaşi, şi, unde n-a clădit, a dres” (Studii şi Documente, Vol. VI, partea II. p. 617).

 

„Se ştie că, în 1757, Mitropolitul Iacob Putneanu a făcut o nouă restaurare acestei mănăstiri (Iorga, Istoria literaturii române, I., p. 534). Cu prilejul acesta, se vede că se scornise sau se reînnoise iarăşi calomnia cu privire la prădarea mormintelor domneşti, dacă nu pe socoteala vrednicului Mitropolit, cel puţin pe a călugărilor din acea sfântă Mănăstire. Autorităţile civile, adică Isprav­nicul de Suceava, mergând cu cercetarea până a scor­moni şi mormântul Marelui Ştefan, s-a convins, prin urmare, de falsitatea zvonului. Cred că, prin cuvintele iarăşi a scăpat Mănăstirea de prepus, Mitropolitul Iacob vizează, pe de-o parte, calomnia aceasta de acum, iar pe de alta, şi pe acea din trecut asupra lui Vasile Lupu. De aceea, mare dreptate are domnul Iorga[26], când zice că cele spuse de Neculce despre acest evlavios domnitor, cu privire la Putna, nu pot să aibă nici o valoare istorică. Că Ispravnicul de Suceava a făcut sau nu după cum regulase Mitropolitul, prin răvaşul de mai sus, aceasta n-o putem şti.

 

Tot în pronaos sunt înmormântate 2 soţii şi 2 fii ai marelui Ştefan: Maria de Mangop (moartă în 1476) şi Maria, fiica lui Radu Vodă (moartă în l511), Bogdan şi Petru (morţi în 1479). În Nartică sau prima despărţitură a bisericii, sunt înmormântaţi: Bogdan Vodă, fiul Marelui Ştefan (mort în 1517), domniţa Maria, fiica Marelui Ştefan (moartă în 1518), Maria, doamna dintâi a lui Petru Vodă Rareş (moartă în 1529), Ştefan Vodă cel Tânăr (mort în 1527).

 

Mormântul lui Bogdan Vodă, tatăl Marelui Ştefan, se află în biserica de la Reuseni, de lângă Suceava, după cum ne spune P. S. Melchisedec[27]; pe când al Oltei, după mirenie, sau Maria, după călugărie, mama Marelui Ştefan, se află în ţară, la noi, la Mă­năstirea Pobrata sau Probota, din judeţul Suceava (cu capitala la Fălticeni – n. n.), după cum ne spune dl Iorga[28]. În această mănăstire se păstrează multe lucruri ve­chi bisericeşti şi cărţi manuscrise, demne de a fi vă­zute şi studiate.

 

Pe la orele 8 şi jumătate, utrenia fiind aproape de sfârşit, îşi făcu intrarea în biserică Î. P. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care se îmbrăcă cu sfinţitele veştminte şi celebră, cu mare pompă, Sf. Liturghie, fiind asis­tat de: P. C. Arhimandrit Mitrofor Miron Călinescu, profesorii Universitari Eusebiu Popovici şi Constantin Popovici, Consilierii Consistoriali Bejan, Haniţchi şi Manastirschy, Egumenul Iliuţ, profesorul universitar Voiuţschy şi protopresviterii Hacman şi Lucescul şi doi diaconi. Cântările serviciului divin au fost executate de corul Academiei Ortodoxe.

 

Între persoanele care se aflau în biserică, afară de A. S. Principele Hohenlohe, dl C. Cogălniceanu, con­sulul României la Cernăuţi, am văzut, de aice, din Ro­mânia, pe domnii: Dr. Istrati, Poni, Tocilescu, Maiorul Manolescu-Mlădianu, General Angelescu, Tanoviceanu, Vintilă Brăteanu, Dr. Radovici, părintele Econom I. Gotcu (prof. în Iaşi), părintele G. Costăchescu (de la Mănăstirea Agapia), Stroe Belloescu[29], V. Morţun, Căpi­tanii Leon şi Costache Samureanu din Bucureşti, cu soţiile lor, şi mulţi alţii.

 

După otpustul Sf. Liturghii, Î. P. S. Mitropolit şi cu toţi preoţii, de care era asistat, au ieşit în pronaos, la Mormântul Marelui Ştefan, unde se depuseră acum o mulţime de coroane, între care voi aminti pe urmă­toarele: din partea M. S. Regelui Carol I şi a Minis­terului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România, coroana Societăţii Istorice Române din Bucureşti, a Comi­tetului Ducatului Bucovinei, a oraşului Suceava, a Ro­mâncelor Bucovinene, a Ligii Culturale din Iaşi şi din Bucureşti, a Românilor din Braşov, a Studenţilor universitari din România etc., etc. Apoi părintele Dr. Tarnavschi, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, a rostit o frumoasă cuvântare, prin care a preamărit virtuţile Marelui Voievod Ştefan, după care s-a început slujba Panahidei. După ce s-a cântat o dată „Vecinica pomenire”, Î. P. S. Mitropolit, însoţit de tot clerul, de A. S. Principele, de dl Cogălniceanu şi toţi cei ce erau în biserica, au ieşit afară şi au făcut încunjurul bisericii, întonându-se de cor, încă de câte­va ori, „Vecinica pomenire”, binecuvântând cu sfânta cruce mulţimea ce era în curtea Mânăstirii, după care s-au întors în biserică. Mulţumirea cu care am ascul­tat slujba în această zi şi emoţiunile prin care am trecut, în timp de aproape 3 ore, nu le voi uita niciodată în viaţa mea. Fiind acum orele 11 şi jumătate şi toată slujba terminată, Î. P. S. Mitropolit ieşi din Sf. Altar, îmbrăcat numai în mantie şi cu cârja şi, fiind prece­dat de toţi preoţii oficianţi, care erau însă îmbrăcaţi tot în sfinţitele odăjdii, cu care slujise, se suiră cu toţii în apartamentele egumeneşti, unde s-a făcut obicinuitul otpust şi unde Î. P. S. S. a primit şi convorbit cu mai multe persoane din România şi de pe aiurea. Între aceş­tia, am avut fericirea de a convorbi şi eu, câteva momente, şi a mă bucura de apropiata privire a acelei figuri plină de blândeţe, de pietate şi de o angelică smerenie şi bunătate. Cu acest prilej, am făcut cunoştinţă cu R. R. L. L. părinţii: Eusebiu Popovici, Cons­tantin Popovici, V. Găină, Tarnavschi, profesori Uni­versitari, în Cernăuţi; cu Părintele Teofil Patrase (corect: Patraş – n. n.), Egumenul Sf. Mănăstiri Putna, Dimitrie Dan, paroh la Straja, şi cu mai mulţi protopopi şi preoţi din Bucovina.

 

La ora 1 p. m., dl Dimitrie Onciul, prof. la Universitatea din Bucureşti, a ţinut Discursul festiv, de pe tribu­na ridicata lângă zidul bisericii, cam în dreptul mor­mântului Marelui Ştefan. Erau de faţă: Î. P. S. Mi­tropolit, Principele Hohenlohe, C. Cogălnicianu, consulul României, o mulţime de preoţi, profesori şi alte persoane oficiale şi reprezentanţi ai deosebitelor So­cietăţi, şi norodul, cât a putut încăpea în ograda Mănăstirii, pentru a putea auzi pe învăţatul profesor. Aplauze entuziaste şi des repetate acoperiră acest ma­gistral Discurs.

 

Pe la orele 2 p. m., urmă dejunul, pregătit într-un pavilion, construit în curtea Mânăstirii şi foarte frumos împodobit cu verdeaţă şi cu o mulţime de steaguri, între care cele mai multe erau tricolore româneşti. La acest dejun au luat parte Î. P. S. Mitropolit, Princi­pele Hohenlohe, Consulul Cogălniceanu şi o mulţime de persoane de distincţiune din România, Bucovina şi de pe aiurea, în total ca 300 tacâmuri. Au toastat Î. P. S. Mitropolit pentru împăratul Francisc Iosif şi pen­tru Guvernatorul Bucovinei. Princepele Hohenlohe mul­ţumeşte tuturor românilor care au venit la Putna şi îndeosebi celor din Regat, care desigur vor duce în ţara lor convingerea că fraţii lor sunt bine trataţi şi se află bine sub scutul legilor austriece. Dl Şendrea[30] mulţumeşte Principelui şi organizatorilor Serbării, zi­când că românii vor fi adânc recunoscători împăratu­lui Francisc Iosif. În fine, N. Filipescu aduce laude guvernului austriac. S-a expediat şi o depeşă împăra­tului Francisc Iosif, semnată de Mitropolit şi Baronul Hurmuzachi. S-au primit multe telegrame din Româ­nia, Transilvania şi una chiar din America.

 

În afară de Mănăstire, pe iarbă verde şi într-o pri­velişte încântătoare, s-au întins mese şi au ospătat vreo 3.000 de oameni. După ce aceştia au stat la masă, o mulţime dintre ei, având în frunte pe studenţii uni­versitari români, se îndreptară spre pavilionul din curtea Mânăstirii, unde era masa oficială, intonând Deşteaptă-te române! Şi, la întoarcere în grădină, Tricolorul şi Drum bun, drum bun, doba bate[31]. Era un entuziasm ce nu se poate descrie. Pe la oarele 4 p. m., se ţinură, în grădina Mânăstirii, conform pro­gramului, Discursurile studenţeşti. Mai întâi, vorbi preşedintele comitetului studenţesc din Cernăuţi, George Tofan, care dădu cuvântul, pe rând, următorilor oratori: C. Lucaci, preşedintele Academiei „Junimea” din Cernăuţi; Mihai Popovici, preşedintele Societăţii „Academia Ortodoxă”; V. Covată, în numele studenţilor macedo-români; P. Pogonatu (bârlădean), preşedintele Societăţii studenţilor în drept „Bosianu” din Bucureşti. Se intonă Imnul Festiv, de corul Societăţii „Armonia”, şi mai luară cuvântul: Doamna Laurenţia Gribincea din Iaşi, dl Profesor Universitar Gr. Tocilescu, din Bucureşti, şi dl Ionescu, student în litere tot din Bucureşti.

 

Încă pe când vorbeau ultimii oratori, iată că sosi în grădină Î. P. S. Mitropolit, care se sui, la timp, pe tribună şi citi răspunsul Împăratului la telegrama tri­misă, izbucnind din piepturile mulţimii un puternic „Ura!”, iar corul Societăţii „Armonia” intonă, cu un entuziast având: Deşteaptă-te Române! Apoi dl George Tofan mulţumeşte tuturor celor ce au venit la Serbarea aceasta de la Putna; de asemeni face şi dl Baron Hurmuzachi, în numele comitetului festiv. În fine, dl Dori Popovici a ţinut Discursul istoric pentru popor, stârnind un mare entuziasm în mulţimea adunată, mai ales când dânsul a îngenunchiat şi a rostit următoarea rugăciune:

 

 

Etern, atotputernic o creator sublim,

Tu care ţii la dreapta pe Ştefan Erou sfânt

Fă ca înc-odată iubita Românime

Să fie cum a fost pe vechiul ei pământ.

 

 

Acest Discurs, fiind deja tipărit, s-a împărţit îndată la mulţimea adunată, împreună cu o broşură, scrisă în nemţeşte de dl N. Iorga, profesor la Universitatea din Bucureşti.

 

Astfel s-a terminat această cu adevărat măreaţă Serbare, la care trebuie să fi luat parte peste 15.000 de oameni, domnind pretutindenea cea mai desăvârşi­tă ordine şi înălţare sufletească. Din Mănăstirea Putna, după ce am expediat pe la prieteni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat, împreună cu părintele Econom I. Gotcu (din Iaşi), pe la 9 ore seara, spre Cer­năuţi, călătorind cu multă greutate, din pricina oboselii în care ne aflam, cum şi a înghesuielii şi căldurii celei mari din tren. Am ajuns în capitala Bucovinei a doua zi, dimineaţă, Duminică, 4 Iulie, şi ne-am odihnit la un hotel numai până la orele 8 şi jumătate, de unde ne-am dus să vizităm oraşul, biserica Catedrală şi reşedinţa Mitro­politană. În Cernăuţi era acum o mare mişcare comer­cială, pentru că erau zile de iarmaroc. Acest oraş se află aşezat pe culmea unui deal, de unde, de la locuri potrivite, se pot privi foarte bine mănoasele câmpii de primprejur. Când am ajuns la catedrală, orele 10 şi jumătate,  se oficiau rugăciunile pentru sufletul Marelui Ştefan, de către părintele Dr. Orest Popescul (predicatorul catedralei[32]) însoţit de 2 preoţi şi un diacon, faţă fiind R. R. L. L. părinţii Eusebiu Popovici şi Arhimandritul Iuvenal Ştefaneli, cum şi foarte mulţi români şi ro­mânce. Astfel de rugăciuni s-au săvârşit, în Duminica aceasta, din 4 Iulie (stil vechi, inclusiv în celelate datări – n. n.), în întreaga Bucovină, în urma unei anume dispoziţiuni a Î. P. S. Mitropolit. După aceasta ne-am dus de am vizitat măreţul Palat Mitro­politan, unde am făcut cunoştinţă cu părintele Dr. Ştefan Saghin, care, cu multă bunăvoinţă, a dispus ca să fim conduşi peste tot, rămânând încântaţi de frumuseţea edificiului, de minunata împărţire a numeroa­selor sale camere, cum şi de bogata mobilă dinlăuntru. Î. P. S. S. nu venise acasă, de la Mănăstirea Putna, ci, după cum ni s-a spus, se dusese în inspecţia parohiilor din acea parte.

 

De aice, m-am dus la gazdă, cu părintele Gotcu, şi, pe la orele 2 p. m., după ce am expediat pe la prie­teni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat cu trenul, mergând împreună până la staţia Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), de unde S. S. s-a dus la Suceava, iar eu m-am reîn­tors acasă, unde am ajuns în ziua de 5 Iulie, foarte mulţumit în suflet de frumoasele Serbări, cum şi de scumpele amintiri istorice, ce mi-au rămas din locali­tăţile ce am vizitat. Mai ales că şi timpul a fost foarte frumos şi lumea cât se poate de veselă. Am rămas, de asemenea, cu frumoasă amintire şi de nobila aten­ţiune pe care guvernul austriac a dat-o acestor sfinte Serbări ale Românilor, cum şi de libertatea ce le-au lăsat pentru a-şi manifesta sentimentele lor naţionale; aşa că am putea zice, cu drept cuvânt, că Bucovina ne-a fost retrocedată pentru zilele de 2, 3 şi 4 Iulie 1904”[33].

 

 

1904: „Putna se pripeşte în creţuri limpezi pe o albie de prund sur… Nu după mult timp, încep casele bune ale unui sat amestecat, în care mulţi Români se găsesc pe lângă câţiva Nemţi – cu cât mai noi decât dânşii! La portiţe răsar pe rând copii bălani şi băieţaşi de-ai noştri în cămeşuţe. Femeile diretică ici şi acolo, în pripa ajunului zilei de Paşti. Câteva firme vechi evreieşti arată unde e cârciumă, unde măcelărie şi alte locuri de vânzare, nu numai pentru săteni de-ai noştri, ci şi pentru străinii cari, înaintea mănăstirii şi în dosul ei, lucrează la marele ferăstrău care a fost, până deunăzi, al baronului Popper, un Evreu din Viena – clădiri uriaşe de lemnărie proaspătă, care miroasă tare a brad tăiat de curând – sau au lucrat, până mai ieri, la fabrica de ciment a lui Axelrad, la fabrica de produse chimice scoase din lemn a unui Prusian. / Pentru aceşti oaspeţi ai împrejurimilor, menite pentru sihăstrii evlavioase, ale mănăstirii, pentru acest amestec de Leşi sau „Poleci”, de Nemţi şi de câte alte feluri de oameni s-au făcut două bisericuţe catolice, casine şi cafenele. Pentru dânşii desigur, făptuitorii vieţii economice de astăzi, s-a întins  până aici linia şinelor negre, pe care trece de două ori pe zi zborul locomotivelor, târând călători, poştă şi mărfuri. Această vecinătate care şuieră, fluieră, mugeşte, cântă cântece de muncă şi de beţie s-a impus eroului adormit alături, acolo, în fund, unde vezi acele ziduri albe, acele acoperişuri roşii, printre care abia a rămas câte o pată de vechime întunecată”[34].

 

1907: „Neştearsă va rămâne în amintirea putnenilor ziua Sfântului Ilie. Prin stăruinţa neobosită a superiorului Dorimedont Vlad, care este voinţa şi energia personificată, secundat de inteligentul şi bunul patriot Teofil Patraş, egumenul sfintei mănăstiri locale, şi de obştea locuitorilor, s-a sfinţit, în 2 august stil nou, Casa Naţională, care, de azi, înainte, va fi Clubul Românilor putneni, în care se vor discuta şi se vor pune la cale interesele româneşti. / Aşezată în centrul satului, pe şoseaua principală, Casa Naţională prezintă un aspect din cele mai frumoase. Compusă din şase odăi şi o sală spaţioasă, ea adăposteşte atât cabinetul de lectură „Săhastrul”, cât şi Însoţirea de păstrare şi credit din loc. Clădită e după planurile măiestre ale şefului silvic, dl Leo Jirku din loc, care, deşi german, a arătat totdeauna o deosebită dragoste faţă de români şi nu a cruţat nici un sacrificiu la rădicarea instituţiunii acesteia. Românii Putnei îi aduc dlui Jirku mulţămitele cele mai calde, pentru prestaţiunile gratuite, cu ocaziunea rădicării Casei Naţionale, care, de altfel, ar fi întrecut mult modesta sumă de 13.000 coroane. / Deja în dimineaţa zilei amintite, se afla în Putna un număr mare de oaspeţi străini, în frunte cu integrul şi cinstitul deputat naţionalist, dl Teofil Simionovici. La oarele 8 dimineaţa, a pornit întregul convoi, de lângă Casa Naţională, spre mănăstirea care adăposteşte rămăşiţele scumpe ale celui mai mare erou român, spre a asista la serviciul divin. Liturghia a fost oficiată de I. P. C. S,. dl arhimandrit Teofil Patraş, înconjurat de protopresviterul I. Patraş, ieromonahul Cârdei şi ierodiaconul Corvin. Iară răspunsurile au fost date de un cor mixt, dirijat de bine cunoscutul tânăr Constantin Şandru. Terminându-se serviciul divin, s-au adunat, la orele 10 a. m., toate persoanele prezente în Casa Naţională. O mare surprindere i s-a făcut, aci, superiorului Vlad. Viceprezidentul cabinetului, ţăranul Dimitrie Creţan, în graiul lui nemeşteşugit, cu gesturi şi priviri naturale, a spus, fără încunjur, suferinţele românilor din localitate şi motivele care au dat naştere rădicării acestei case. Mulţumeşte din inimă sinceră superiorului Dorimedont Vlad, care, în râvna sa pentru promovarea culturii româneşti, a pus la dispoziţie sumele necesare pentru clădirea Casei Naţionale, conducând însuşi toate lucrările; îi arată icoana atârnată pe părete, care reprezintă chipul impunător al dlui Dorimedont Vlad, pe care i-o oferă ca un modest dar din partea comitetelor cabinetului şi a însoţirii. / Acesta, cu ochii aţintiţi la icoană, pe care cei mai buni copii ai săi, pentru care munceşte zi şi noapte, i-o aduc drept prinos pentru jertfele făcute, adânc emoţionat şi cu lacrimi în ochi mulţămeşte, în cuvinte bine simţite, ţăranilor putneni pentru dragostea ce i-o arată, făgăduindu-le că va lucra totdeauna cu ei şi pentru ei. Câteva strângeri de mână cimentează frăţia românilor putneni. Deputatul Simionovici, bucurându-se de propăşirile putnenilor, îi îndeamnă a păşi vecinic pe calea apucată şi a păzi cu sfinţenie cele moştenite de la strămoşi. Apelează la superiorul Vlad de a conduce, şi de aci înainte, cu acelaşi zel destinele poporului din mijlocul căruia se trage. / Î. P. C. S. egumenul Patraş, asistat de protopresviterii I. Patraş, D. Hacman şi ierodiaconul Corvin, oficiază sfinţirea Casei. Îmbrăcat in vesmintele preoţeşti, I. P. C. S. rosteşte un discurs bine simţit, în care arată meritele superiorului Vlad, care n-a dat ascultare injuriilor maliţioase, pe care o fiţuică răutăcioasă i le zvârlea în faţă, ci, tăcut şi răbdător, a lucrat cu fapta, ca să arate celor cu vorba cum trebuie să lucreze adevăratul român. „Veniţi la Putna, voi, demagogilor, zicea el, care pe nedrept v-aţi atribuit gloriosul titlu de democraţi, veniţi şi învăţaţi de la adevăratul democrat Vlad cum se lucră cu abnegaţiune de sine în chestiile mari naţionale!”. Încheie, dorind scumpului său prieten Vlad, tărie şi viaţă îndelungată, pentru ca mână în mână să poată înfiinţa şi alte instituţiuni culturale. Corul cântă „Mulţi ani!”. Superiorul Vlad rosteşte apoi oraţiunea festivă, descriind instituţiunile culturale din loc, cum le-a aflat până în stadiul de astăzi. Mulţumeşte preoţilor, dlui şef silvic Leo Jirku, obştii putnene, societăţii „Union”, fabricii de ciment şi firmei „Kulka” pentru obolul dat. ÎI roagă, apoi, pe secretarul Ilie Nastasi ca să-l ajute şi de aci înainte, cu acelaşi zel şi dragoste, întru împlinirea idealului pe care îl urmăresc. Sfârşind, corul intonează marşul naţional „Deşteaptă-te Române”. / Trecând, apoi, în localul însoţirii, unde se află portretul mult regretatului înfiinţător şi inspector al însoţirilor din Bucovina, Grigori Filimon, se oficiază, în prezenţa membrilor din societatea academică „Junimea” şi a altor persoane, un parastas pentru odihna sufletului scumpului defunct. O masă opulentă aşteaptă pe invitaţi, în sala cea mare din Casa Naţională, la care se aşează superiorul Vlad, în mijlocul gospodarilor şi gospodinelor din Putna. Aci au toastat, rând pe rând, I. P. C. S. Patraş, superiorul Vlad, deputatul Simionovici, primarul Elisei Bîcu, conducătorul corului, Constantin Şandru, preşedintele „Junimii”, Vihovici, superiorul Gherman şi inginerul Weissmann. / La oarele 2 p. m., se încinge hora străbună, în grădina spaţioasă a Casei Naţionale, la care s-au prins flăcăii satului, cum şi toate persoanele de faţă. În pauze corul mixt, de pe o balustradă aşezată într-un colţ de grădină, sub conducerea măiastră a dlui Constantin Şandru, a desfătat publicul cu bucăţi naţionale ca: „Deşteaptă-te Române”, „Tricolorul”, „Dorul meu”, „Auzit-am auzit”, „Morarul”, „Frumoasă Bucovină”, „Frunzuliţă de stejar” şi „Dorul”, al cărui solo, executat de domnişoara H. Bucher, a mişcat inimile tuturor. Abia după apusul soarelui s-a împrăştiat mulţimea, aducând ovaţiuni călduroase deputatului Teofil Simionovici. Câţiva democraţi, care erau de faţă, au plecat ochii în jos şi, bătând cu mâna pe piept, în loc de metanii, au rostit: „Aceştia sunt adevăraţii democraţi şi aşa trebuie să lucrăm şi noi, dacă nu voim să ne fie numele, ce ni l-am atribuit, spre ruşine!”. Se pare că se vor întoarce măcar aceştia de pe calea rătăcită. / Şi seara a fost o convenire frumoasă, în sala spaţioasă din Casa Naţională. Astfel s-a încheiat frăţia românească în Putna, care, în curând, iarăşi se va întâlni, spre a celebra, cu aceeaşi dragoste, sfinţirea unui alt monument din Putna – biserica”[35].

 

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Putna, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, la confluenţa lui cu pârâul Putnişoara. Suprafaţa: 116,06 kmp; po­pulaţia: 1.359 locuitori români gr. or. şi puţini germani rom. cat. Este ultimul punct al dru­mului comunal ce vine de la Vicovul de Jos; este staţie de drum de fier a liniei locale Hadicfalva-Frasin; are o şcoală populară, cu 4 clase, şi o bise­rică parohială foarte veche; are o casă de economie şi un cabinet de lectură. Aci se afla o fabrică de scânduri cu 12 gatere. A existat şi o fabrică mare de ciment. Populaţia, se ocupă cu creş­terea vitelor şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 244 hectare pământ arabil, 791 hectare fânaţuri, 13 hectare 50 ari grădini, 194 hectare imaşuri, 12.215 hectare păduri. Se găsesc 83 cai, 440 vite cornute, 331 oi, 423 porci şi 31 stupi”[36].

 

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[37], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la putnenii Procop HĂU (27 ani în 1908) şi Anisia TOMACESCU (66 ani în 1908).

 

1914-1918: „Rezervistul Ion Cârdeiu, Putna, Regimentul 22, prizonier… dus în lagărul de la Moscova”[38].

 

1922: „În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod. / După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod. / Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare. / Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze. /Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii. / Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse. / După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna”[39].

 

1923: În 1923, la Putna se puteau vedea „două uliţi întortocheate, cu dughene joase, cu cârciumi murdare şi cu magherniţe întunecoase… Câteva jupânese au ieşit la plimbare prin colbul uliţei… În pragul unei cârciumi, doi nemţi zdraveni, cu nasurile roşii, cu pantaloni scurţi şi cu jachete de culoarea câmpului, stau gânditori, răzimaţi de uşă… / Uliţa principală duce drept la mănăstire. Pe dreapta şi pe stânga, case mai mari, mai mici, gătite, cu grădiniţe bogate în flori roşii, galbene, violete. Aici, şcoala lungă, încăpătoare, cu ferestre mari şi aşezate în bătaia soarelui, dincolo – primăria, apoi „Casa Naţională” – în paragină şi, în sfârşit, biserica satului, în mijlocul unei curţi largi, de unde vine un miros proaspăt de fân cosit… / Satul, deşi cu locuitori amestecaţi din toate neamurile, moldoveni, poloni, austriaci, rusneci, ţigani şi evrei, păstrează totuşi în cea mai mare parte caracterul aşezărilor moldoveneşti, cu uliţi ce se întretaie cruciş, cu livezi în jurul caselor şi cu grădiniţe în faţă, unde cresc amestecaţi curpenii de vâzdoage şi ruji ca iasomia şi busuiocul. / Prin case, am rămas uimit de aşezarea cu gust a interiorului. Aceeaşi împărţire simetrică… cu cele două încăperi principale în dreapta şi în stânga intrării, cu săliţă la mijloc şi cu cămară în fund. Aceleaşi podoabe înfrumuseţează încăperile, pereţii, grinzile, ferestrele şi acelaşi cuptor se odihneşte măreţ, cuprinzând jumătate din „odaia cea mare”. Nu-i casă unde să nu zacă, îngropată între cliduri de scoarţe, lada cu zestrea femeei, după cum nu-i fereastră sau uşă care să nu aibă înnodate, deasupră-le, ştergarul ce cade în falduri înflorite. Mereu pânzeturi şi chilimari cu motive româneşti, cămeşi cu arnici, scoarţe cu flori de câmp sau cu figuri de animale, mereu vrednicia şi hărnicia gospodinei, care lucrează, vara, cu sapa câmpul, iar iarna, cu stativele, în casă, pânza”[40].

 

1926: „Duminică, 8 August 1926, la Putna are loc dezvelirea bustului lui Eminescu, în prezenţa AS Regale Principesa Ileana”[41].

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[42]: Kislinger Herman, cizmar, domiciliat în Putna; Mik Iosef, măcelar, domiciliat în Putna; Cornea Maria, croitoreasă, domiciliată în Putna; Kvalek Ludvig, dogar, domiciliat în Putna; Ernst Michel, fierar, domiciliat în Putna; Hauslauer Eduard, dogar, domiciliat în Putna; Vaţlacec Iosef, lăcătuş, domiciliat în Putna; Poleac Ioef, bărbier, domiciliat în Putna; Aga Ilie, Lăsătuş, domiciliat în Putna; Bradner Moses, croitor, domiciliat în Putna; Romanievici Frantz, fierar, domiciliat în Putna.

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[43]  –Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Borcea Ilie, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Ciocăneşti, jud. Câmpulung, născut în comuna Cornăţel, jud. Putna, condamnat de Trib. Mil. al Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259, 260 c. p.”.

 

1942: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[44] şi a proprietarilor lor: Fabricile din Falcău, jud. Rădăuţi, Putna, jud. Rădăuţi, şi Moldoviţa, jud. Câmpulung, proprietăţi ale Fondului Bisericesc Ortodox-Român din Bucovina, cu sediul în Cernăuţi; Fabrica din Vicovul de Jos, jud. Rădăuţi, exploatarea dlui Gavril Coroamă, cu sediul în Vicovul de Jos, precum şi la alte fabrici, cu care lucrează în participaţie dl Gavril Coroamă (Brodina şi Putna).

 

1942: „Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[45]: Strătescu Liviu, paznic, bunul expropriat fabrica Colberg, comuna Putna, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 1.500 lei; Baba Ioan, paznic, bunul expropriat fabrica Colberg, comuna Putna, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 500 lei”.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[46], următorii învăţători şi învăţătoare: Farcaş Petru, comuna Putna, jud. Rădăuţi, media 7,45; Neamţu Elena, comuna Putna, jud. Rădăuţi, media 7,50”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[47], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Hotnog Aglaia, de la Putna, la Gura Putnei; Drăghii Ioan, de la Putna, la Grăniceşti”. „Hotnog Vasile, de la Bălăşeşti-Pupezeni, jud. Tutova, la Putna, Gura Putnei, post. IV, unic solicitant; Hotnog Aglaia, de la Bălăşeşti-Pupezeni înTutova, la Putna, post IX, unică so1icitantă”[48].

 

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[49], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Marcu Dolberg”, cu sediul în Putna; „Domeniile Bucovinei”, cu sediul în Putna”.

 

Putna, ţapinari huţuli – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 9, 1 aprilie 1911, pp. 1 şi 2

[3] Vgl. Polek, Anfänge des Volckssschulwesens in der Bukowina, S. 45 ff. (Vezi Polek, Începuturile școlii elementare din Bucovina, p. 45 și urm.).

[4] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41 și următoarele

[5] Călători, X, II, pp. 816-820

[6] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 234-237

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[9] Ibidem.

[10] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[11] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[12] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[13] DEŞTEPTAREA, Nr. 23/1897, p. 182

[14] La Straja, au cântat Parasca Tarnoveţchi (De-ar fi mândra sus, la cruce) şi Costan Ştirban (16 ani).

[15] La Putna, a cântat Artemi Zubaş (49 ani)

[16] La Voitinel, „femeia de 60 de ani” poate fi Natalie Morăraş (Foaie verde ci cicoari) sau Trifelia Coroamă.

[17] La Suceviţa, a cântat Ion Şlahtinschi (22 ani).

[18] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[19] DEŞTEPTAREA, Nr. 8/1898, p. 69

[20] Xenopol, în cuvântarea sa festivă, ros­tita la Serbarea Naţională, la mormântul lui Ştefan cel Mare, în 15/27  August 1871.

[21] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

[22] Candela, foaie biser. lit., Cernăuţi, anul 1889, pp. 685-686

[23] Ibid., p. 687

[24] Candela, an. 1889, pp. 685-686

[25] Letopis. Mold., tom II, p. 186

[26] Nicolae Iorga a mai avut, din păcate, datorită naţionalismului său, care premedita o puternică mitologie ortodoxă românească, atitudini subiective care contraziceau realitate, chiar şi în cazul falselor moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu, proclamate de Iorga drept adevărate, fără nici o cercetare profesionistă a vechimii lor – n. n.

[27] Rev. p. Ist. Arh. şi Filol., a d-lui Tocilescu, an. I voi. II, p. 67

[28] Sămănătorul, revistă litera­ră, No. 32, Bucureşti, 8 August 1904

[29] Dl Stroe Belloescu, Senator al jud. Tutova, aflându-se acum la Putna şi văzând un afiş „Nu uitaţi Internatul de băieţi români ortodocşi din Rădăuţi”, cu obicinuita dumisale generozitate, ime­diat a donat 1.000 de coroane (1.060 lei,) pentru acel Institut. Am aflat apoi că Domnia sa este şi membru al Societăţii pentru cul­tura şi literatura poporului Român din Bucovina. Ne bucurăm şi suntem mândri de generoasele fapte ale ilustrului nostru conce­tăţean. Dumnezeu să-i dea sănătate şi viaţă lungă şi să-i facă parte de mulţi imitatori – notă Iacov, Episcopul Huşilor.

[30] Universitar bucureştean, socrul tragicului T. Robeanu şi, deci, cuscrul universitarului cernăuţean Eusebie Popovici – n. n.

[31] Compoziţia bucovineanului Ştefan Nosievici, profesor de matematici la Gimnaziu din Suceava, pe versuri de Vasile Alecsandri – n. n.

[32] Component al lotului „Arboroasa”, alături de Ciprian Porumbescu, Eugen Siretean, Constantin Morariu şi Zaharia Voronca – n. n.

[33] Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 14-26

[34] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 81

[35] Apărarea Naţională, Nr. 56 şi 57, Anul II, Cernăuţi, duminică 11 august stil nou 1907, pp. 2, 3

[36] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 172

[37] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[38] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[39] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5

[40] AUREL I. GHEORGHIU, Privelişti din Bucovina pitorească, Bucureşti 1924, p. 38-43

[41] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1927, p. 179

[42] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[43] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[44] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[45] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[46] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[47] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[48] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[49] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052


NU!

 

 

BUCOVINA ROCK CASTLE – NU!

 

Şi mi se pare firesc să nu expunem tinerii la un risc,

în condiţiile aglomeraţiei pe care o produce acest festival.

 

BUCOVINA ACOUSTIC PARK – NU!

 

Şi nu mi se pare firesc, dar înţeleg, mă resemnez şi accept.

 

Regret că trebuie să vă dau două veşti proaste. Ba şi o a treia: în septembrie va atenta la votul public celebra ex-perfectă Mirela Adomnicăi, aşa că, din toamnă s-ar putea să spuneţi ADIO pentru totdeauna muzicii rock la Suceava. Mie nu-mi mai pasă: sunt prea bătrân ca să-mi mai pese.


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Putila

 

 

 

PUTILA. Atestată documentar în 1501, „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”[1], Putila a fost, ulterior, populată cu huţani, devenind, în timp, cel mai important centru bucovinean al acestei culturi munteneşti.

 

1680: În 1 aprilie 1680, Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, moşteneşte „din giumătate de sat Putila giumătate… cu tot vinitul în tot locul şi cu vecini”, cumnaţilor ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, revenindu-le „din Putila, din giumătate de sat, giumătate”.

 

1704: În 22 septembrie 1704, starostele de Cernăuţi restituie căpitanului Apostol Chirgheci din Putila un sfert de sat, pe care îl ţinuse, fără drept, Gheorghiţă Goean.

 

1754: În 11 iunie 1754, fraţii Nicolae şi Dumitraş Gafenco obţin uric de la Matei Ghica Vodă pentru părţile lor de moşie din Putila.

 

1759: A opta parte din satul Putila, care fusese a lui Dănilă Giurgiuvean, era moştenită, încă din 1759, de feciorii lui Giurgiuvan, Tănase şi Toader.

 

1764; În 24 august 1764, mazilul cernăuţean Ion Flondor se plângea lui Grigore Alexandru Ghica Vodă împotriva lui Cuziuc Gheorghi, „care a luat venitul unor oameni ai săi din Putila”. Ion Flondor era ginerele lui Gheorghi Arapu şi al jupânesei Alexandra, cu care a avut o judecată, în 27 martie 1765, pentru nişte robi ţigani.

 

1772: În 21 august 1772, Ion şi Toader Flondor se judecă cu vatamanul Toma Bezuşco pentru nişte locuri în Putila.

 

1784: În 16 noiembrie 1784, partea din Putila a răposatului Iuoniţă Flondor rămâne pentru a fi stăpânită frăţeşte, fiilor lui mai mari, Vasilie şi Gheorghie. Toader Flondor, care stăpânea a opta parte din Putila, „cunoscând cum că aproape este hotarul vieţii”, lăsa acea moşioară, în 12 februarie 1798, jupânesei lui, Aniţa, apoi, în 22 ianuarie 1800, nepoţilor săi de frate, Vasilie şi Dumitrache, feciorii lui Ion Flondor, şi Iordachi, urmaşul lui Gheorghe Flondor.

 

 

1817: Huţanii din Putila s-au făcut cunoscuţi Curţii imperiale din Viena încă din 1817, când trimiteau jalbă împăratului Francisc I împotriva unor măriri de impozite, apoi în anii 1843-1844, când 22 sate huţăneşti s-au răsculat, printre liderii huţanilor numărându-se nume legendare, precum Luchian Cobiliţă, Ivan Halitsia sau Iosip Byrlou.

 

1863: Din 1863, funcţiona la Putila o şcoală cu 4 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[3].

 

 

1884: Biserica Sfântului Nicolae din Putila, construită din lemn, în 1884 şi sfinţită în 1885, pe un teren donat de prozatorul ucrainean Iuri FEDKOVICI (1834-1888), care îşi avea casa părintească, transformată ulterior în muzeu, în Putila, îl avea paroh, în 1907, pe Orest KOZAK, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1889, cantor fiind, din 1902, Emilian POPOVICI, născut în 1902. În 1843, exista o bisericuţă a Sfintei Parascheva la „Ustie Putilla”, ctitorită de Mihail de ROMAŞCAN, dar postul de paroh al celor 574 enoriaşi era vacant. În 1876, bisericuţa aceasta, cu 609 enoriaşi, se afla sub patronatul lui Gudenus GORDIAN, paroh fiind Leon DIACONOVICI.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Putila, târguleţ, vezi Storoneţ-Putila şi Ustie-Putila. Storoneţ-Putila, comună rurală, districtul Vijiniţa, al cărei centru e aşe­zat la confluenţa pâraielor cu acelaşi nume, între Sergieni şi Torachi. Suprafaţa: de 69,34 kmp; popu­laţia: 1.656 locuitori ruteni, de religie gr. or., şi ceva izraeliţi. Se compune din două sate: 1). Storoneţul, care, împreună cu târlele Hrabusna şi Porculeni, numără 943 locuitori, şi de care depind cătunele Brama sub Sadom, Bocaci, Ţibeni, Maximeţ şi Riza Praleni, împrăş­tiate pe dealuri învecinate; şi 2). Putila, cu 389 locuitori, şi care se compune din cătu­nele Bucovăţu, Hrabusna, Por­culeni şi Zabje, precum şi din târla Zhareţ, tot pe dealuri. Partea centrală a comunei e străbătută de drumul districtual Vijnita-Seletin. Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu 2 clase, şi 2 biserici, una gr. or., cu hramul „Sfântul Nicolae”, şi alta gr. cat. Depindea, odinioară, de Câmpulungul Rusesc. Încă de la ocuparea Bucovinei, era sediul unei judecătorii de ocol, având o perceptorie şi alte oficii mai mici. Aci se află mai multe bănci de credit şi o casă de economie. Populaţia, compusă din huţani şi, în centrul localităţii, aproape numai din evrei, se ocupă cu prăsila vitelor, cu plutăritul şi cu industria lemnăriei. Comuna posedă 232 hectare pământ arabil, 1.769 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 811 hectare imaşuri, 255 hectare poieni, 4.712 hectare păduri. Ustie-Putila (Gura-Putilei), comună rurală, districtul Vijniţa, aşe­zată la confluenţa râului Putila cu Ceremuşul. Suprafaţa: 26,86 kmp; popu­laţia: 798 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compunde din 2 sate, şi anume; Ustie-Putila, reşedinţa comunei, cu 558 locuitori, şi Biscău. Satul de reşedinţă e străbă­tut de drumul districtual Vijniţa – Storoneţ-Putila; are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfânta Paraschiva”. La 1776, o găsim existând sub aceiaşi numire. Aproape de confluenţa Pu­tilei cu Ceremuşul, se află o stâncă ascuţită, pe care poporul o numeşte „Bâscău”. Populaţia, formată din huţani, se ocupă cu prăsila de vite, cu stânăria, cu exploa­tarea pădurilor şi cu plutăritul. Comuna posedă 62 hectare pământ arabil, 513 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 183 hectare imaşuri, 1.832 hectare păduri. Se găsesc 57 cai, 231 vite cornute, 632 de oi, 131 porci, şi 18 stupi de albine. Putila, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 80,80 kmp; po­pulaţia: 101 locuitori germani, ruteni, poloni şi izraeliţi, religia rom. cat., gr. or., gr. cat. şi mozaică. Se compuue din următoarele moşii: Dihtineţ, Dolhopole, Iabloniţa, Coniatin, Plosca, Sergieni, şi Storoneţ”[4].

 

 

1912: Fondul religionar, după cum am afirmat odată, e cel mai mare proprietar de pământ din Bucovina; deci e şi natural dacă e patron în 122 parohii. Din tabelă e mai evident că latifundiile fondului religionar sunt situate, în cea mai mare parte, în regiunile locuite de români (Câmpulung, Rădăuţi, Humor, Vicovele etc.) şi numai puţine în cele rutene (Nistru, Ceremuş, Putila etc.)… În Câmpulung, spre exemplu, afară de patronatul fondului, nu există alt patronat. Dar ce s-a spus aici de Câmpulung şi Rădăuţi nu se poate spune şi despre Putila, cu toate că nici aici nu aflăm măcar un singur patron român, în realitate nici n-ar putea să fie, fiind numărul românilor în această parte a ţării aproape disparent”[5].

 

1914-1918: Ion Carabka a lui Ştefan, născut în Putila, la 9 iunie stil vechi 1886, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi n-a mai dat despre el, din toamna anului 1914, nici o ştire. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Odochia Carabka, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6].

 

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[7]: La judecătoria Putila: Szylecki Ludwig, judecător de district cu rangul VIII; / Kessler Iulius, judecător cu rangul IX. La tribunalul Putila: Volcinschi Miron, judecător la tribunalul Suceava, pretor cu rangul VIII”.

 

1919: Comisiunea agrară de ocol  Gura Putilei: Preşedinte: Miron Volcinschi, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Gura Putilei. / Locţiitor: Ludvig Szylecki, judecător di­strictual, Gura-Putilei. / Reprezentant al Administraţiei: Aurel Percec, prefect, Vijniţa. / Locţiitor: N.  Hladciuc,  maestru  poştal, Gura-Putilei. / Reprezentant al Băncii regionale: Orest Cozac, protopop, Putila. / Locţiitor: Admund Niecras, brigadier di­strictual, Gura-Putilei. / Expert agricol: Gheorghe Berenţan, referent silvic, Vijniţa. / Locţiitor: Florian Jablonschi, brigadier districtual, Putila. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Cajetan Bohosievici, proprietar mare, Milie. / Locţiitor: Stanislaus Bohosievici, proprie­tar mare, Milie. / Inginer hotarnic: Heinrich Hoffenberg, inginer hotarnic, Putila. / Locţiitor: Anton Kozicec, inginer hotarnic civil, Vijniţa. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Cosma Sendru, agricultor, Gura-Putilei, Teodor Chira, agricultor, Putila. / Locţiitori: Ion Dubiac, agricultor, Măriniceni, Eugen Zaremba, agricultor, Măriniceni[8].

 

 

1929: „În dimineaţa unei frumoase zile de septembrie, părăsind Vijniţa, iar, pentru un moment, şi apa Ceremuşului, mă îndrept, cu trăsura, în sus, pe strâmta, frumoasa şi pitoreasca vale a pârâia­şului Vijnita, afluent drept al Ceremuşului, ce curge printre coas­tele înalte şi frumos împădurite cu fag şi cu brad ale munţilor Ceremuşului, care fac parte din sistemul Carpaţilor Păduroşi, întinşi pe stânga lui. Traversez Vijnicioara, sat lung, ce se întinde pe apă, în sus, a cărui parte nordică constituie o foarte modestă, dar drăguţă şi simpatică staţiune climatică pentru lumea din apropiere. Ieşind din acest sat, şoseaua părăseşte apa Vijnicioarei, aproape de obârşia ei, o ia la dreapta şi ridică, prin pădure, într-o foarte aspră serpantină, muntele Nincici, din vârful căruia se descoperă, la vreo 2 km spre apus, iarăşi splendida şi încântătoarea privelişte a Ceremuşului, îndoindu-se pe la poalele frumoşilor munţi, înveşmântaţi, în mare parte, cu frumoase păduri de fag, amestecat cu brad şi mesteacăn. De aici, şoseaua scoboară, tot prin pădure, într-o serpantină încă şi mai aspră, în satul Răstoace, de pe malul drept al Ceremuşului, care, pe aici, constituie încă frontiera între România şi Polonia. Regiunea este foarte populată de veveriţe. De la Vijnicioara, până aici, am întâlnit cinci, traversând drumul, cocoţându-se prin crengile arborilor, pe care se leagănă, sărind de pe una, pe alta şi chiar dintr-un copac în altul. Valea Ceremuşului, lăguţă şi populată, este foarte frumoasă şi plină de pitoresc, apa limpede-verzuie, cu reflexe solare de argint şi diamant, şerpuind repede printre arini, plopi şi răchite, pe patu-i prundos. Pe malul sâng al Ceremuşului, întins şi pe poalele muntelui, se vede lucind, în raze de soare, frumosul sat polonez Bila Beresca. Este un peisaj de toată frumuseţea. Urmând mereu pe malul drept al Ceremuşului, şoseaua traversează, pe rând, frumoasele sate Răstoace, Pătrăşeni şi Marinişeni, de unde trece imediat în satul Gura Putilei, situat la confluenţa Ceremuşului cu afluentul său drept, Putila, ce izborăşte din vârful Lucava. De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, pre­cum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îm­brăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la oreţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş! / Dimineaţa, pe o vreme splendidă, plec, cu trăsura, mai departe, din Seletin, spre satul Fundul Moldovei. După un parcurs de 9 km, ridicând, pe şosea, în sus, pe strâmta şi frumoasa vale superioară a Sucevei, printre şirurile de munţi nu prea înalţi şi mai puţin despăduriţi, ajung în frumosul sat Şipotele Sucevei, situat la confluenţa celor două mici pârâiaşe, care formează, de aici, în jos, cursul Sucevei; cel dinspre apus, izvorând de sub muntele Tomnaticul, înalt de 1567 m, numit Cubilioara, iar cel dinspre răsărit, izvorând cam de sub muntele Lucinei, înalt de 1597 m., numit Isvor. Satul este, în mare parte, locuit de huţani. Chiar în momentul sosirii mele acolo, întâlnesc o huţană voinică, frumoasă şi bogată, bine şi curat îmbrăcată în costumul ei naţional, care, mi s-a spus, ţinuse, până atunci, trei bărbaţi… gonind bărbăteşte, perfect aşezată în şea, dreaptă şi cu privirea mândră, pe un mare şi frumos cal, într-un trap săltat, ce putea face gelos pe orice bărbat dintre cei mai buni călăreţi”[9].

 

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[10]: Straub Paul Robert, cizmar, domiciliat în Seletin; Stauber Heim Itzig, cizmar, domiciliat în Seletin; Sentler Iacob, cizmar, domiciliat în Seletin; Schlein Nathan Mendel, măcelar, domiciliat în Brodina; Wieder Nathan, măcelar, domiciliat în Seletin; Schelfer Aba, măcelar, domiciliat în Putila; Reiser Mortco căsătorit Beder, măcelar, domiciliat în Iabloniţa; Straub Sabina, măcelar, domiciliat în Brodina; Gros Abraham, măcelar, domiciliat în Brodina; Tauber Toni, croitor, domiciliat în Putila; Marer Sloime r. Maurer, domiciliat în Putila; Focşer Ioan, tâmplar, domiciliat în Dihtineţ; Baan Mendel Sloime, tâmplar, domiciliat în Torăceni; Schleim Max, măcelar, domiciliat în Brodina; Schleim Israel, măcelar, domiciliat în Brodina; Withal Adolf, fierar, domiciliat în Seletin; Buneac Petru, fierar, domiciliat în Seletin; Harnic Babi, morăriţă, domiciliată în Seletin; Dacner Iacob, bărbier, domiciliat în Seletin; Scharf Iacob, morar, domiciliat în Putila; Licari Vasile, tâmpla, domiciliat în Putila; Laufer Leia, cofetar, domiciliată în Seletin; Wolf Strul, tâmplar, domitiliat în Seletin; Gartel Maria Gusta, coafez, domiciliată în Seletin; Mioc Anton, bărbier, domiciliat în Brodina; Weisberg Malca Sara, croitoreasă, domiciliată în Seletin; Frischmann Rudolf, măcelar, domiciliat în Seletin; Frischmann Rudolf, cârnăţar, domiciliat în Seletin; Hlipciuc Romaniuc Iuriu, frizer, domiciliat în Seletin; Boiciuc Ioan, măcelar, domiciliat în Putila; Henchert Enrich, fierar, domiciliat în Putila; Beiger Roman, rotar, domiciliat în Putila; Dumitran Alexandru, fierar, domiciliat în Seletin; Babat Leib, tinichigiu, domiciliat în Brodina; Staniseschi Norbert, fierar, domiciliat în Seletin.

 

1941: În Putila şi satele înconjurătoare a existat o importantă comunitate evreiască, numărând peste 1.200 suflete, cu casă de rugăciune în Putila. La începutul anului 1941, bolşevicii au deportat în Siberia numeroşi evrei din satele huţăneşti, printre care pe avocatul Winkler,  pe medicii Josef Badian şi Gerhard Winkler, pe liderii Comunităţii Joachim Greif şi Fritz Reichmann. În vara anului 1941, după intrarea trupelor germane şi româneşti în nordul Bucovinei, sinagoga şi casele evreieşti din Putila au fost arse, iar evreii duşi, mai întâi, la Iedineţ, apoi în Transnistria, la Obodowka, Şargorod, Jurin şi Moghilev. Printre victimele nevinovate se numără Hermann Winkler, de 84 ani, care s-a prăbuşit pe şosea, când erau transportaţi spre Iedineţ, şi a fost îngropat de viu, sub ochii fiicei sale, medicul Sami Schaechter, farmacistul Max Rosner, soţia şi fiica acestuia.

 

 

[1] ION NECULCE, O samă de cuvinte, Junimea 1972, p. 10

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 59, 1876 p. 101, 1907 p. 116

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 172, 206, 207, 231, 232

[5] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[7] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[9] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[10] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

 

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Presecăreni

 

 

PRESECĂRENI. Numit în vremurile vechi Fărceni, apoi Prisăcăreni sau Presecăreni, vânturat dintr-o mână într-alta, drept firimitură scăpată printre degetele egumenilor de la Putna şi Dragomirna, satul Presecărenii şi-a păstrat, totuşi, un  statut răzăşesc, care parcă ar descinde din vremurile ancestrale ale găleţilor de bronz ale civilizaţiilor care au trecut sau poate că au şi locuit prin aceste locuri, în care tainele sacre ale pământului încă nu au fost cu adevărat aflate.

 

1654, martie 22. Gheorghe Ştefan Voievod întăreşte mănăstirii Dragomirna, printre satele din „privilegiile şi scrisorile de danie ce s-au pierdut, în urma jafurilor cazacilor” şi satul Fărceni, cum s-au numit, în vechime, Prisăcărenii[1].

 

1760, iulie 11: Ioan Calimah întăreşte mănăstirii Putna moşiile Dubova, Tereblecea, Camenca, Petriceni, Tomeşti, Carapciu, Cupca, Cuciurul-Mare, Cleşcăuţi şi Ropce. „Noi Ioan Theodor Voevod bojiiu milostiiu gospodar zemli moldavscoi. Dat-am carte domnii meale cuviosului ig(umen) şi tot so­borului sfintei măn(ă)stiri Putnii să fie volnici cu carte domnii meale a stăpâni şi a zăciui aceste moşii, anume Dubova, Tereblece, Camănca, Petrecenii şi Camănca, ce are pricin(ă) cu Volcinceştii; Tomeştii i Carapciu i Cupca i Cuciurul i Clăşcăuţii i Ropce, care aceste moşii toate păn acmu după scrisori ce are mănăstirea le-au stăpânit, acmu fiind că să întind unii şi alţii cu moşiile ce au pen pregiur și aceste moşii şi pentru că s-au făcut carte domnii meale ca să să hotărască toate aceste moşii am dat domniea mea voe părinţilor călugări dela mă­năstirea Putna ca pănă să vor hotărî şi să vor alege moşiile aceste să stăpânească călugării şi să ia de a zăcea din toate ce să vor lucra pe acele moşii, tot pe unde au stăpânit şi păn acmu, şi pe urmă, după ce să vor alegea moşiilea de pe unde vor fi luat călugării cu stăpânirea mai mult, vor da înapoi, într-alt chip să nu fie, că aşa iaste poronca domnii meale, însă dejma ce să va strânge să stea păn să vor hotărî depe locu­rile acele ce vor fi cu pricină. / Let 7268, Iuli 11. / Proci vel logof.” (Original, hârtie, pecete mică roşie, arhiva mitropoliei Cer­năuţi 5 lit. E. / Alte documente: / 1). 1754, Oct. 20: Petre Cheşco mare căpitan a mers la Tomeşti, țin. Sucevii, a mân. Putna, care-i în hotar cu moşia Fărceni (Prisăcăreni – n. n.) a lui Gheorghi Volcinschi. A scos din pământ o piatră, ce era în vârf de deal despre Fărcenii, sub piatră a găsit căr­bune, apoi a mers un colţ la un stejar cu buor, la casele Suce­venilor, la Movila în şes, Fântâna putredă în poiana peste Si­retele mic, până în gura părâului Huma, la hotarul Cupcei. Acesta este hotarul Tomeştilor. Satul a dispărut – Arh. Stat. Cernăuţi, pachetul Putna)[2].

 

1762, iulie 2: Vasilie Başotă stolnic prezintă hotarnica satului Hliboca a postelnicului Gheorghe Turculeţ, printre repere aflându-se „hotarul Petricenilor, hotarul Făcenilor”, deci al Presecărenilor[3].

 

1794, octombrie 20/31: „Toader Holubei înzestrează pe fiica sa, Antimiţa, căsătorită cu Antohi Volcinschi din Prisăcăreni”.

 

1803, august 25: „Manolachi V[4]olcinschi şi primul său soţ, Aniţa, născută Paladi, au următorii copii: Ioniţă, Măriuca căsătorită cu Toma Rinie, şi Casandra. Le dau ca să stăpânească frăţeşte părţi de moşie la Presăcăreni, Stroieşti, ian din moşiile Aniţei, Zamostie şi Godineşti (Copie Liber Testamentorum II, p. 278)”[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[6].

 

1885: Volumul 11, nota 121, pagina CXII (Bronzuri celtice din Prisăcăreni) „Conservatorul Gutter aflase, prin agenții săi, că, în satul Kupka, a fost aflată o piatră de temelie a bisericii foarte veche, iar în plus, că la Prisăcăreni s-a găsit o importantă unealtă de bronz. Acest lucru l-a determinat să viziteze acest site, pentru a putea analiza și pentru a organiza transportul pieselor. Pe data de 4 mai 1885, el s-a deplasat la Prisăcăreni, s-a dus la locul descoperirii din pădure și a văzut, la câțiva metri de la intrarea nordică în pădure, pe o arătură întinsă, locul unde o căldare de bronz, puternic deteriorată, a fost sfâșiată de plug. La mijloc, se afla o urnă umplută cu cenușă, înconjurată de douăsprezece unelte celtice de bronz. Căldarea și urna au fost distruse complet de plugari. Conservatorul nu a reușit să obțină decât două unelte celtice pentru Muzeul de Stat din Cernăuți. Acelea sunt în stare foarte bună, patinate în verde, iar toporul, de la orificiul cozii, la muchie, are 11 cm lungime și tăişul 5 1/2 cm lățime, fiind decorat cu dungi circulare și în formă de pană ridicată“[7].

 

1890: volumul 16, nota 178. Pagina 258 (Descoperiri de bronz în Prelipce și Presecăreni). „Pe lângă rapoartele fostului conservator von Gutter, care formează baza notei 71 din anul 1882 și a notei 121 din anul 1885, domnul R. F. Kaindl (Cernăuți) raportează următoarele: Dintre piesele de bronz din Prelipce (nota 71), care fuseseră deținute în mod privat, a venit, recent, un topor de luptă în cabinetul de antichități al Universității Cernăuți. Acest topor, la fel ca primul din nota citată, se remarcă prin faptul că gâtul său se ridică din tubul arborelui cu ajutorul unui gât special și formează un disc asemănător cu frânghia. Acest disc este circular și merge într-un vârf. Lungimea sa este de 34 cm. Marginea tăietoare are 6,76 cm lățime. După cum se dovedește prin marginile de turnare, toporul a fost turnat într-o matriță formată din două piese simetrice, care s-au împărțit pe direcția tăierii. Conform notei 121 de mai sus, dintre cele 12 piese celtice de bronz, găsite la Presecăreni, în primăvara anului 1885, două au fost duse la Muzeul din Cernăuți sau, mai corect, la Universitatea de acolo. Totuși, aici este acum doar o piesă celtică, faţă de care dimensiunea și descrierea menționate în notă nu se încadrează. Piesa celtică are o lungime de 10,2 cm, iar muchia sa de lățime este de 4,5 cm, în timp ce în notă lungimea este de 11 cm, iar lățimea de 5,5 cm. De asemenea, afirmația generală, conform căreia piesele celtice sunt „decorate cu dungi în formă circulară și în formă de pană ridicată”, nu se încadrează pe celticul existent, iar striaţiile din Mittheilungen nu corespund, de asemenea, acelei epoci. Prin urmare, în mod evident, descrierea și ilustrația din Nota 71 se aplică doar celticului pierdut între timp; și așa, cel puțin, acest lucru este păstrat în cuvinte și imagini“[8].

 

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Presecărenii, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe ţărmul stâng al Siretului, aproape de confluenţa celor două Sirete. Suprafaţa: 4,19 kmp; popu­laţia: 674 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumu­rile districtuale Storojineţ-Petriceanca şi Carapciu-Oprişeni; haltă a liniei ferate Berhomet-Hliboca. Ţine de şcoala populară din Carapciu; are o biserică paro­hială, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, având sub de­pendenţa sa biserica filială din Carapciu şi cătunele Strâmtura şi Deleni. Aci, pe valea Siretului, s-au găsit numeroase obiecte din epoca de piatră şi de bronz. Are o fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.061 hectare pământ arabil, 150 hectare fânaţuri, 6 hectare 50 ari grădini, 110 hectare imaşuri, 765 hectare păduri. Se găsesc 27 cai, 277 vite cornute, 44 oi, 76 porci, 73 stupi de albine. Presecărenii, moşie, cu admi­nistraţie specială, districtul Storo­jineţ. Suprafaţa: 18,08 kmp; popu­laţia: 87 locuitori, în majoritate români, religia gr. or. pentru majoritate, mozaică şi rom. cat. pentru rest”[9].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Infanteristul Ion Ciobotar, Prisăcăreni, Regimentul 22, rănit”[10].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, cârciumari faimoşi, precum Moses Hausknecht şi Moses Gottlieb din Storojineţ, dar şi marele proprietar din Prisăcăreni, Dr. Radu Grigorcea, care avea propriile lui crâşme, comisarul superior al gărzii financiare din Storojineţ Klemens Rudnicki, inginerul Adrian Onciul, administratorul de percepţie Berl Herbst, agronomul Teodor Kozma din Storojineţ şi primarul Pătrăuţilor pe Siret Ilie Stefuriac[11].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Grigorcea Alexie şi Dr. Radu cav. de, Prisăcăreni, compatroni[12].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Moscalie Maria, comuna Prisăcăreni, Sălişte, jud. Storojineţ, media 7,12”.

 

 

[1] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul II / 1519-1662, Cernăuți 1939, doc. 68, pp. 138, 139

[2] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul V / 1745-1760, Cernăuți 1939, doc. 115, pp. 221, 222

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul III / 1573-1720, Cernăuți 1939, note de subsol, p. 63

[4] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul IV / 1720-1745, Cernăuți 1938, note de subsol, p. 233

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul IV / 1720-1745, Cernăuți 1938, note de subsol, p. 225

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 170

[10] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Petriceanca

 

Fetiţa cu cofa – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

 

 

PETRICEANCA: Un cătun al comunei pe care o reprezenta cândva, Camenca, Petriceanca sau Petriceni, are o poveste tulburătoare, finalizată cu o ură românească împotriva românismului, care va rămâne inexplicabilă, câtă vreme ne vom considera istoria infailibilă şi vom tot răstigni destine sub trufia păguboasă a propriei noastre istorii. Povestea satului Petriceanca este, de fapt, cea a Camencăi, dar şi cu nişte individualizări, pe care m-am străduit să le înfăţişez în acest material.

 

1503, februarie 2, 1520, 21 august, satul Petriceni este întărit, drept „Camenca pe Siret”, mănăstirii Putna[1].

 

1638, iunie 10. Soţii Nastasia şi Gligorie Ropceanul cumpără părţi de moşie din Broscăuţi, Storojineţ, Stăneşti şi Petriceni şi primesc întărire domnească pentru ele [Tradus în româneşte de pe o copie germană]. „Noi Vasilie Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei. Iată că a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri mari şi mici, Nastasia, fata lui Nicolai Selitrar, jupâneasa lui Gligore Ropceanul, şi ne-a arătat: / 1). Un zapis de la Grigorie şi Solomon, fiii lui Mătiaş de Sinăuţi, precum au vândut soţului ei Gligori Ropceanul satul Broscăuţi, ţinutul Cernăuţi, pentru 200 taleri bătuţi, în faţa multor oameni megieşi de primprejur, anume Miron de Carapciu, Goian de Ja­dova, fiii lui Toader, Coste de Lucavăţ, Machidon de Comăreşti şi Ignat. / 2). Un zapis de la Vidraşco şi Cârste, fiii Ilincăi, fata lui Coste de Petriceni, precum ea, Anastasia, cu soţul ei, zis mai sus, au cumpărat, de la mai sus amintiţii Vidraşco şi Cârste, fiii Ilincăi, două părţi de moşie din satul Storojineţ, cât li se vor alege în faţa lui Coste şoltuz, cu 12 pârgari din târgul Siret, Goian de Jadova, Coste de Lucavăţ, Berce de acolo, popa Nicoară de Jadova şi în faţa altor oameni buni bătrâni, pentru 100 taleri bătuţi. / 3). Un zapis de mărturie de la Simion Mălai, fost vistiernic, Pătraşco pârcălab, Toderaşco Şoldan, Constantin Ciogole, Coce, Vidraşco, Gavrilce de Vascăuţi şi de la alţi oameni buni bătrâni. / 4). Un zapis de la Gavril, fiul lui Selenco, Ana, fata Todosiei, sora lui Gavril Selencot precum ei au vândut a patra parte de sat de Petriceni, ţinutul Sucevei, care parte le-a venit de la unchiul lor sterp, Anton, fiul lui Coste, pentru 36 taleri bătuţi, iar Ana, fata Todosiei, a mai vândut altă parte, partea mamei sale, Nastasiei, jupâneasa lui Gligorie Ropceanul aga, pentru 60 taleri bătuţi, în fata popii Tiron de Măndăcăuţi, Drăgan Văscănel şi a altor oameni buni bătrâni. / Văzând aşadar zapisul lor, iscălit de oameni buni pentru părţile de moşie din satul Broscăuţi, ţinutul Cernăuţi, şi pentru satele Storojineţ, Stăneşti sub codru şi Petriceni, ţinutul Suceava, am dat şi am întărit şi de la noi acele părţi de moşie, ca să fie şi de la noi dreaptă ocină şi cumpărătură lor, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor neruşiit în veci, şi nimeni să nu cuteze a se amesteca împotriva acestei cărţi a noastre. / Scris în Iaşi, 10 Iunie 7146. / Domnul însuşi a poruncit. / Marele logofăt a iscălit. Borăleanul” (Arhivele Statului Cernăuţi, pachetul Broscăuţi, unde se găseşte copia germană. Zapisul nr. 3 se referă la satul Stăneşti, ţinutul Suceava)[2].

 

1760, iunie 25: Domnul ţării întăreşte lui Ştefan, fiul lui Andoni, a patra parte de Petriceni, ţinutul Sucevii (Tradus în româneşte după o copie germană). / „Noi Ioan Teodor Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovii. Am dat scrisoarea domniei mele lui Ştefan, fiul lui An­doni, ca să fie puternic a stăpâni şi a apăra a sa dreaptă ocină şi moşie, anume a patra parte de sat de Petriceni, la apa Siretelui, ţinutul Sucevii, zicând că o are de la strămoaşa sa Ropceniţa agoaie, de aceea să ia de a zecea din câmp, din fănaţe, din prisăci, anume din 50 de stupi unul, iar dacă va fi mai puţin de 50, atunci să ia de fiecare stup 1 parale, din pomete şi grădini cu legume, din tot locul toate veniturile, după obicei, şi nime să nu se ridice împotriva acestei scrisori a domniei mele, iar cine va avea ceva împotrivă, unul ca acela să aducă dresele şi să vie la divan. Aceasta poruncim. / 25 Iunie 7268. / Marele logofăt a cetit”. (Din Arhivele Statului Cernăuţi, Liber Granicialium VII, pag. 458, şi pachet Petriceni, unde se află copia germană)[3].

 

1760, iulie 11: Ioan Calimah întăreşte mănăstirii Putna moşiile Dubova, Tereblecea, Camenca, Petriceni, Tomeşti, Carapciu, Cupca, Cuciurul-Mare, Cleşcăuţi şi Ropce. „Noi Ioan Theodor Voevod bojiiu milostiiu gospodar zemli moldavscoi. Dat-am carte domnii meale cuviosului ig(umen) şi tot so­borului sfintei măn(ă)stiri Putnii să fie volnici cu carte domnii meale a stăpâni şi a zăciui aceste moşii, anume Dubova, Tereblece, Camănca, Petrecenii şi Camănca, ce are pricin(ă) cu Volcinceştii; Tomeştii i Carapciu i Cupca i Cuciurul i Clăşcăuţii i Ropce, care aceste moşii toate păn acmu după scrisori ce are mănăstirea le-au stăpânit, acmu fiind că să întind unii şi alţii cu moşiile ce au pen pregiur și aceste moşii şi pentru că s-au făcut carte domnii meale ca să să hotărască toate aceste moşii am dat domniea mea voe părinţilor călugări dela mă­năstirea Putna ca pănă să vor hotărî şi să vor alege moşiile aceste să stăpânească călugării şi să ia de a zăcea din toate ce să vor lucra pe acele moşii, tot pe unde au stăpânit şi păn acmu, şi pe urmă, după ce să vor alegea moşiilea de pe unde vor fi luat călugării cu stăpânirea mai mult, vor da înapoi, într-alt chip să nu fie, că aşa iaste poronca domnii meale, însă dejma ce să va strânge să stea păn să vor hotărî depe locu­rile acele ce vor fi cu pricină. / Let 7268, Iuli 11. / Proci vel logof.” (Original, hârtie, pecete mică roşie, arhiva mitropoliei Cer­năuţi 5 lit. E. / Alte documente: / 1). 1754, Oct. 20: Petre Cheşco mare căpitan a mers la Tomeşti, țin. Sucevii, a mân. Putna, care-i în hotar cu moşia Fărceni (Prisăcăreni – n. n.) a lui Gheorghi Volcinschi. A scos din pământ o piatră, ce era în vârf de deal despre Fărcenii, sub piatră a găsit căr­bune, apoi a mers un colţ la un stejar cu buor, la casele Suce­venilor, la Movila în şes, Fântâna putredă în poiana peste Si­retele mic, până în gura părâului Huma, la hotarul Cupcei. Acesta este hotarul Tomeştilor. Satul a dispărut – Arh. Stat. Cernăuţi, pachetul Putna)[4].

 

1762, iulie 2: Vasilie Başotă stolnic prezintă hotarnica satului Hliboca a postelnicului Gheorghe Turculeţ, printre repere aflându-se „hotarul Petricenilor, hotarul Făcenilor”, deci al Presecărenilor[5].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Petriceanca, cătun, pendinte de comuna rurală Camenca, ditrictul Siret. Are 123 locuitori ruteni şi români gr. or. Este aşezată pe malul sting al Siretului, aproape de comuna Suceveni (districtul Storojineţ). Aci se bifurcă drumul districtual ce vine de la Cerepcăuţi, o ramură apucând spre Suceveni şi alta la Hliboca”[7].

 

1910: „Petriceanca, o atinență a co­munei Camenea, n-are şcoală, cu toate că, având în fiecare an peste 80 copii, care suni apţi pentru școalî, ar trebui să aibă, conform legii, de mult cel puțin o şcoală de o clasă. Aceasta o ştiu şi diregiitoriile competente, căci de mai multe ori au fost deja comisiuni, în frunte cu căpitanul (prefectul – n. n.) din Sirete, în sătişorul acesta, ca să înființeze și aici o şcoală. Însă ce folos! Ţăranii din Petriceanca, care cunosc mai că toţi limba română şi sunt români buni, au declarat, totdeauna, că vor numaidecât şcoală curat română, ceea ce stăpânirea nu vrea să le conceadă. Toate stăruinţele deputatului rus Spenul (urmașul noierilor moldoveni Spânul – n. n.) şi ale altor ucraini au fost până acuma zadarnice să-i aducă pe locuitorii din Petriceanca la altă minte. De aceea nu vrea stăpânirea să zidească o şcoală în Petriceanca. Ba un domn din căpitănia din Sirete a şi spus ţăranilor în fată că, cât timp vor cere şcoală cu limba română, nu vor căpăta-o. Ce face însă baronul Hormuzachi, deputatul Siretului? Oare nu e Domnia sa în stare să facă paşii necesari ca actele privitoare la şcoala din Petriceanca să nu doarmă somnul lor de veci? Sau poate nici nu ştie Domnia sa că există o atinență Petriceanca, care cere şcoală cu limba română, de cinci ani de zile?”[8].

 

1911: „E un sat în districtul Siretelui, în vecinătatea satului Camenca. Se deosebeşte prin aceea că încă n-are şcoală, pe când aproape toate satele au cel puţin o şcoală, dacă nu două sau trei. Şi să nu se creadă că locuitorii din Petriceanca nu sunt dornici de şcoală, da, ei au cerut-o de repetate ori, de şase ani tot cer şcoală şi încă n-a fost ascultată cererea lor. Odată se miluiseră forurile şcolare şi-au trimis comisari la faţa locului, spre cercetare. S-a constatat motivată cererea locuitorilor şi, spre bu­curia lor, s-a luat chiar hotărârea a se înfiinţa o şcoală, şcoală ruteană, însă pe care locuitorii n-au vrut să o primească. Ei cer şcoală românească, dar guvernul nu vrea nici să-i audă, şcoală rusească ar căpăta îndată, românească defel. Iată încă un exemplu de sprijinirea rutenilor pe terenul şcolar şi de asuprire a elemen­tului românesc de către cârmuire. Şi apoi e mirare dacă poporul a pornit o acţiune de a-şi deschide singur şcoale româneşti, luând adesea asupra sa mari cheltuieli şi aducând jertfe de tot felul, numai să aibă şcoala ce o doreşte el şi nu ceea ce voeşte gu­vernul să-i impună. / Şi-au încercat oamenii din Petriceanca norocul pretutindeni, s-au adresat la deputaţii români, la inspectorul de ţară, care a fost singur, o dată, la faţa locului, dar în zadar, nu e chip a stoarce de la guvern o şcoală românească pentru Petriceanca. Acum nu le rămâne alta bieţilor săteni decât să-şi deschidă măcar o şcoală privată şi credem că acuma guvernul nu va căuta să le oprească şi aceasta. În scopul înfiinţării unei şcoale private a ţinut „Şcoala Română” din Cernăuţi, Duminică, în 22 Octombrie, o adunare la Petriceanca. / Din partea comitetului societăţii au participat dl prof. Alexandru Buga şi Iancu Cuparencu. Adunarea a avut loc în loca­lităţile dlui Isidor cav. de Mănescul, mare proprietar în Petri­ceanca, care este iniţiatorul adunării. Au participat, din împreju­rime: administratorul parohial dl Mihai Corduş, superiorul Nicoară, cantorul Şindelar din Camenca, din Hliboca dl Procopie Horăbeţ şi conducătorul şcolei româneşti Forgaci. După vorbirile delega­ţilor „Şcoalei Române”, a primit poporaţiunea din Petriceanca, cu mare entuziasm, propunerea ca să se înfiinţeze în loc o şcoală privată pentru învăţarea limbii româneşti. Întreaga comună şi-a înscris copiii la şcoala românească, care se va deschide în curând. Puterea didactică o plăteşte „Şcoala Română”, de local şi cele­lalte trebuincioase se vor îngriji gospodarii din Petriceanca singuri, în frunte cu vrednicul român Vasile Sidoriac. Deci, într-un ceas bun şi Dumnezeu să le ajute”[9].

 

1912: „Noi, românii din Petriceanca, declarăm că arătarea făcută la prefectura din Sirete de păcătosul primar Şerban din Camenca, că în Petriceanca există o şcoală românească la o poporațiune ruteană, că şcoala aceasta a produs nemulţămire la popor, care a înaintat plângere la primăria din Camenca, este o minciună gogonată. Noi suntem români şi la rugarea noastră Societatea „Şcoala Română” ne-a deschis un curs românesc. Când s-au prezentat, în 22 Octombre, din partea „Şcoalei Române”, prof. Dr. Iancu cav. de Cupărencu şi Alexandru Buga, pentru a deschide un curs românesc, am declarat că noi, toţi, suntem români, că voim şcoală românească şi că ne luptăm de 6 ani pentru o atare şcoală. În fine, am căpătat-o, mulţămită domnilor de la conducerea „Şcoalei Române” şi ne bucurăm cu progresul ce-l fac copiii noştri la şcoala românească. Dumneata, domnule Şerban, să ne laşi în pace şi să nu te prosteşti, pentru că noi nu suntem obligaţi, din cauza apei, a trimite copiii la şcoala din Camenca, nici n-avem lipisă pentru cursul românesc de oarecare licenţă”[10].

 

1913: „De doi ani susţin românii, cu mare greutate, o şcoală particulară la Petriceanca, o atinenţă a comunei Camenca. Aici avea să se activeze o şcoală publică, dar pentru că poporul cerea ca şcoala publică să fie românească şi consiliul şcolar voind să octrotească o şcoală rutenească, de aceea, până astăzi, afacerea şcoalei din Petri­ceanca a rămas nerezolvată. Au umblat gospodarii cerşind, prin 6 ani, şcoală românească pentru Petriceanca, dar zadarnică le-a fost truda, stăpânirea, probabil la îndemnul lui O. Popowicz, nu voia nici să ştie nimica de aceasta. În sfârşit, văzând oamenii că rămân fără de şcoală, s-au pus la cale să-şi alcătuiască o şcoală particulară românească şi societatea „Şcoala română” din Cernăuţi le-a sărit în ajutor şi le plăteşte învăţătorul. Gospodarii sunt mulţămiţi că au măcar atâta şi că copiii lor nu rămân fără carte. Dar, la urma urmei, îşi gândesc de ce adică să nu li se dea o şcoală publică, căci doară ei plătesc biruri pentru susţinerea şcoalelor. S-au adresat, deci, iară către căpitănie, cu rugămintea să li se facă şcoală publică. Căpitănia a trimis pe aceasta pe un comisar, care să cerceteze la faţa locului ce fel de şcoală cere poporul: românească sau rusească. Comisarul sosit la Petriceanca cercetă cu amănuntul ce populaţie are sătişorul, românească sau rusească, şi întreabă pe fiecare tată sau mamă ce şcoală ar dori să aibă. Toţi, pe rând, au glăsuit că vor şcoală românească, ca cea particulară, ce o au ei acuma. Încheind comisarul proces verbal la faţa locului, a constatat, pe baza cercetărilor făcute, că 35 de familii au cerut şcoală românească şi numai două s-au găsit, în tot satul, care au dorit şcoală ucraină. / Oamenii s-au bucurat mult, când au văzut că un slujbaş împă­rătesc îi trage cu amăruntul la protocol şi aveau toată nădejdea că, în sfârşit, vor căpăta şcoala dorită. Dar abia a plecat comisarul la Siret şi învăţătoriul ucrain din Camenca, aflând despre cele pe­trecute la Petriceanca, s-a pus la sfat cu primarul renegat Şerban cum ar putea zădărnici înfiinţarea şcoalei româneşti din Petriceanca. După sfat, s-au apucat zdravăn la lucru. / Învăţătorul şi cu vornicul renegat au mers la Petriceanca şi s-au legat de capul oamenilor, ca să revoce ceea ce au dat la protocol înaintea comisariului. Pentru a câştiga mai lesne pe oameni pentru şcoala ucraină, au început propagatorii ucrainismului să-i îmbete cu rachiu. Şi le-au dat atâta de băut, până aceştia nu mai ştiau ce fac. I-au încărcat apoi în căruţe, 12 la număr, şi i-au dus la Siret, ca să dea la protocol că cer şcoală rusească şi nu românească. Le-au făgăduit şi câte două coroane bacşiş, pe lângă toate. Oamenii aceştia, scoşi din minţi cu otravă alcoolică şi cu argintul lui Iuda, se sprijineau de păreţi, neputându-se ţine în picioare, aşteptau să fie traşi la protocol, dar căpitanul, văzându-i într-aşa stare – rachiul puţea de la trei poşte de la dânşii – i-a alungat acasă şi aşa au rămas ucrainii cei păcăliţi. / Dar ei tot nu se lasă învinşi. Văzând că n-au reuşit cu rachiul, s-au pus să protesteze în consiliul şcolar districtual contra înfiinţării şcoalei româneşti. N-au putut aduce nici un motiv serios contra, dar măcar au votat contra. Toţi ceilalţi membri ai consiliului şcolar districtual însă au primit propunerea pentru înființarea școalei românești la Petriceanca. Să vedem acuma cum se va rezolva afacerea în consiliul școlar de țară”[11].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siretfăcea parte, ca locţiilor, şi „Ion Panţir, agricultor, Petriceni”[12].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Agr. 479/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 433, Petriceni (Camenca), din re­gistrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 482 ha 83 a 67 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[13].

 

1941: Zahariuc T. Ilie, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, sub regimul sovietic, a adus, în public, injurii neamului românesc, lăudând, în acelaşi timp, poporul rusesc”[14]. „Eugen P. Grijiuc, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „în iunie 1940 a primit cu mare bucurie trupele ruseşti, iar după această dată a făcut propagandă antiromânească; Fediuc Vasile, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului comunist, a contribuit la deportarea mai multor locuitori şi a făcut propagandă pentru înscrierea în colhoz şi înzestrarea armatei roşii”[15]. „Cuzec Dumitru, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, sub regimul sovietia a adus ofense armatei române, lăudând, în acelaşi timp, armata roşie, şi s-a exprimat în public că Bucovina este a bolşevicilor”[16]. „Tănase Lazurea, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „fiind funcţionar al regimului sovietic, s-a exprimat adesea în public că de 20 de ani aşteaptă pe bolsevici şi că e bucuros că au plecat românii”; Mandiuc Mihai, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „fiind, sub regimul sovietic, miliţian şi membru în organizaţia „Comsomol”, a luat parte la arestările locuitorilor români, care au fost apoi deportaţi, şi s-a exprimat în public că românii nu vor mai veni în Bucovina de Nord, spunând că va omorî pe românii care susţin contrariul”[17].

 

1941: Printre prmii Eroi ai României Mari se numără şi „Lazurca Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Petriceni, judeţul Storojineţ, mort la 6 iulie 1941”, conform Listei Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[18].

 

 

[1] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul II / 1519-1662, Cernăuți 1939, doc. 68, pp. 6, 9, 10, 13

[2] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul V / 1745-1760, Cernăuți 1939, doc. 114, pp. 220, 221

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul I / 1507-1653, Cernăuți 1939, doc. 115, pp. 219, 220

[4] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul V / 1745-1760, Cernăuți 1939, doc. 115, pp. 221, 222

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul III / 1573-1720, Cernăuți 1939, note de subsol, p. 63

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 161

[8] Revista Politică, Nr. 11, Anul VI, 25 decembrie 1910, p. 3

[9] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 19, Anul I, 3 noiembrie 1911, pp. 230, 231

[10] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 5, Anul II, 20 iunie 1912, pp. 76, 77

[11] Gazeta Mazililor și Răzeșilor Bucovineni, Nr. 5, Anul III, 22 august 1913, pp. 68, 69

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[14] Monitorul Oficial, nr. 156 din 8 iulie 1942, pp. 5621-5623

[15] Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192

[16] Monitorul Oficial, nr. 171 din 25 iulie 1942, pp. 6229-6235

[17] Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466

[18] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.


Pagina 31 din 1,266« Prima...1020...2930313233...405060...Ultima »