Nicolae IORGA: Iugurtha

O romani, ce reci

sunt băile voastre!

Stătea viteazul rege în recea subterană

În care nici o rază de soare n-a pătruns,

Stătea de-orice lumină, de orice viaţă-ascuns

Și își târa-n tăcere mizeria umană.

Visa de mari întinderi pustii, de zări senine,

De fiarele cu care lupta biruitor:

I se părea în visuri că e stăpânitor

Pe nesfârșite neamuri barbare şi străine.

Și-n groapa-n care viaţa nu mai avea nimic

Un şoarec din adâncul pământului răzbi,

Şi cel care o lume ştiut-a a robi

Se înfrăți acolo cu-acest umil amic.

Și-a înțeles atuncea tiranul crud si rău

Că peste tot ce este hotar și osebire

E numai tot aceiaşi misterioasă fire

Și că ea ne cuprinde pe toți în sânul său.

(Cuget clar – Noul „Sămănător”,

Anul II, Vălenii de Munte, 1938, p. 41)

Nicolae Iorga: Plângerea pentru trup

Isuse Doamne, tu ai fost

Împărtăşit de-al nostru rost:

Răbdat-ai în a ta ființă

Întreaga noastră suferință,

Te-au pus în recele mormânt

Și ai rămas fără de soare

Într-o umilă închisoare

Până te-ai rupt de la pământ.

Ai fost asemenea cu noi

În tot ce-n suflete se zbate,

În tot ce carnea o străbate,

În îndurări şi în nevoi.

Dar carnea ta împrumutată

Din lutul ăsta omenesc

Prin harul Tău dumnezeiesc

A fost, în moartea ta, cruțată.

Iar noi icoana cea divină

O profanăm şi-o nimicim:

Prin ţărna râmelor pierim

În cea mai mizeră ruină.

Ne spune legea Ta c-odată

Din prafu-n care ne-am schimbat

Vom fi din nou vas luminat,

Trecând prin dreapta judecată.

Dar ce a fost noroi și humă

Cum poate-n fața ta să stea

Supt o răsfrângere de stea,

Într-un veşmânt curat de spumă?

Și cum în trup a locuit

Această a noastră gândire

Aproape de dumnezeire,

De ce să-l laşi batjocorit?

(Cuget clar – Noul „Sămănător”,

Anul II, Vălenii de Munte, 1938, p. 26)