Traian Chelariu: Dulcile cuvinte ale prea blândei

Catrina Ursu din Fundul Moldovei

Auziţi-mi, Doamne, graiul gurii mele,

plânsetul şi truda dulcilor cuvinte

câte Vi le-nchină una dintre cele

mai umile roabe fără minte.

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

zise pentru Iadul trist şi pentru Raiul

limpede ca roua şi-nflorit ca plaiul,

cu minuni albastre, cu ninsori de stele

şi cu promoroaca pâlcurilor grele

de-amintiri şi doruri omeneşti şi sfinte

cete de arhangheli albi cum numai crinii

câmpului se-mbracă-n pânzele luminii.

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

izvorând vecernii, denii şi utrenii

înecate-n hohot plâns şi în mătănii

din minutu-n care cele trei vedenii

m-au sortit pe mine, blândă mucenică,

să veghez de-a pururi rugătoare-n pragul

zorilor şi-al serii câte trec de dragul

zilei ce asemeni ceţei se ridică

şi asemeni ceţei cade şi ne lasă

mai duioşi în urmă, mai streini acasă.

Mă primiţi, o Doamne, numai mucenică

să Vă fiu,  – nu pentru Rai sau pentru mine,

nici pentru ca-n pulberi să mi se-nsenine

trupul când cea sfântă Moarte-o să-l pogoare

unde nici o rană grea nu ne mai doare

şi nici o prihană nu ne adumbreşte, –

ci primiţi-mi ruga numai pentru lanul

care-n holde spicul pâinii şi-l trudeşte

dornic să-ncunune cu belşuguri anul.

Şi-auziţi-mi glasul numai pentru jalea

vitei ce-n ogradă molcumă tânjeşte

adăstându-şi hrana zilnică şi ceasul

neştiut cu care va pleca-nspre ţara

presimţită doară-n boli şi în primejdii.

Şi-ndreptaţi şi mie, când m-oi duce, pasul

înspre cele ceruri şi-n cereşti odăjdii

îmi feriţi, o Doamne, sufletul: Ocara

să nu mi-l ajungă; – iar acum de bune

să primiţi, cu-această una rugăciune,

sfântul semn al Crucii, hohotul fierbinte,

postul meu şi ale mele dulci cuvinte…

Zi şi noapte, Doamne, m-oi ruga umilă

şi voi sta-naintea Voastră neclintită

să ne daţi viaţă limpede şi milă, –

că nemăsurată şi nemărginită

este îndurarea Voastră. – Nu ne scrieţi

gândul şi cuvântul pline de greşeală:

Fapta şi ştiinţa noastră ne înşeală

prea ades şi-adesea rătăcim, cu toate

ci ni-i dor de drumul cel fără păcate.

Nu dormiţi, o, Doamne, ci-ale Voastre sfinte

şi înalte braţe să ne lumineze, –

şi-auziţi-mi glasul dulcilor cuvinte

pentru-a tuturora viaţă şi povaţă, –

pentru pruncii care, fără să-i boteze,

mor şi nu pot trece vămile de ceaţă, –

pentru împăraţii mari, pentru noroade,

pentru cei ce-n dragoşti şi în fericire

uită câteodată singuri să gândească

la curata Voastră faţă şi n-au ştire

de-obidiţii care-n sfânta mănăstire

intră şi, cu toţii, robi supuşi şi roabe,

uită-ale făpturii omeneşti podoabe

şi ale făpturii omeneşti odoare

şi slăvesc, prin cântec dulce de psaltire,

aplecata Voastră frunte-mpărătească

ce-o lăsaţi lumină-n veacuri viitoare…

Şi primiţi-mi ruga pentru cel ce-n lume

e strivit de cazne, lanţuri sau tristeţe

sau, lovit de boală fără leac, cu jale

blastămă şi ceasul Morţii şi-l doreşte.

Nici celor ce-n crâşme suduie şi-n glume

joc îşi bat de sfânta Crucii frumuseţe,

fie că sunt tineri sau în bătrâneţe,

nu le scrieţi, Doamne, vorbele neroade:

Fără ştire omul lunecă şi lesne

limba încâlcită-n rele-l ia-nainte.

Nu-l lăsaţi în veacul de apoi prin bezne

să se osândească. Nici celui ce minte,

fură sau ucide nu-i daţi urgisire, –

nu-i luaţi iertarea Voastră milostivă

ci-ascultaţi-mi glasul dulcilor cuvinte

şi înspre povaţă bună deopotrivă

îndreptaţi-l, Doamne, pentru sfântul Bine:

Pururi să se facă numai sfântul Bine,

căci aşa în pilde-aţi pilduit şi milă

multă ne lipseşte spre a înţelege

cum aţi pus răsplata şi cum nu e silă

să plinim cu toţii sfânta Voastră Lege…

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

pentru-al tuturora veac şi sănătate

şi a tuturora binecuvântare, –

căci fără de ele nime nu e-n stare

să se mântuiască. Şi de la ruşine

să ne scoateţi încă, şi cu bunătate

V-aplecaţi urechea sfântă înspre toate

ale noastre patimi şi dureri mezine.

Şi-auziţi-mi dorul cel ceresc şi darul

Duhului – Prea Sfântul – peste noi să vie:

Prin învăţătura Voastră el ne-nvie

şi prin ale Voastre Evanghelii harul

Raiului ne-mbracă-n stări de mântuire…

Dar le faceţi toate cum veţi şti – că cine

ar putea de lume să ne aibă ştire

dacă-am duce lipsă de al Vostru bine?!

Şi să ne trimiteţi îngerii, tot gândul

să ni-l îndrepteze şi de la ocară

să ne ducă-n zarişti albe de lumină,

căci prea slab ni-i pasul cel de lut şi tină

şi ispititoare calea cea uşoară

la al cărei capăt, sufletul prădându-l,

ghearele gheenei ne pândesc întruna

cum pândeşte doară la răscruci tâlharul.

Îndurarea Voastră însă ne arată

chiar şi-n ceasul cela de sfârşit paharul

izbăvirii, Doamne, şi întreg amarul

ce l-am strâns în suflet se preface-ndată

în iertare decât mierea mai curată…

Pentru îndurare, pentru izbăvire

graiul meu alege dulcile cuvinte,

nu băgaţi în seamă ne-nvăţata-mi minte

dacă nu e-n stare multe să-nţeleagă…

Cine înţelege bogăţia-ntreagă

şi puterea Voastră cea de peste fire?!

Căci în cer sunt toate, însă nime n-are

(ca şi orbii care în urma noastră strigă

milă pe la poduri şi ne cer pomană),

ochi să-ntrezărească înstelată strană

unde Prea Curata Maică-n neprihană

şede şi, duioasă, între sfinţi ascultă

cum se face cântec slava Voastră multă…

Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

cum primit-aţi umbra florilor câmpiei

despre cari ne-nvaţă (ca şi de-ai vădanei

cei doi bani) toţi cei ce-n lungă pocăinţă

plâng a lor purtare rea când, în fierbinte

rugă regăsit-au buna lor credinţă.

Scoateţi-Vă robii din ale robiei

munci întunecate şi senină pace

iară să coboare peste-ntreg norodul

omenesc şi peste mări şi vânt şi munte –

ca şi peste orice ierburi şi mărunte

pietre şi nisipuri, ploi, zăpezi şi grindeni.

Îndurarea Voastră, Doamne, să se-ndure

de vieţuitoarea care prin pădure,

apă şi oriunde cuib de-odihnă-şi face,

iar împărăţia Voastră pretutindeni

să-şi sporească-ntruna tot mai dulce rodul…

Şi-ascultaţi-mi astăzi graiul gurii mele

şi feriţi pământul de-nvrăjbiri şi boală

şi de-a urii negre straşnică greime, –

căci de ale urii cazne nu e nime

ocolit, cum nime nu-i fără greşală…

Pentru ispăşirea cea fără de pată,

ca un stâlp-naintea Voastră neclintită

sta-voi zi şi noapte, Doamne,-ndurerată

de durerea celor cărora prin vreme

le e dat să fie pururi în ispită, –

şi de teama celui care nu se teme

de înalta de pe urmă judecată.

De aceea fie ruga mea primită

pentru-al tuturora trai şi sănătate,

pentru-al tuturora rai şi bucurie,

şi-ale fiecărui bune-nvăţăminte…

Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

ca şi începutul Anului şi-al sfintei

Luni şi-al Săptămânii sfinte şi al Zilei, –

şi ne faceţi pururi buni părtaşi ai milei

mari şi ai iertării dragi şi ai iubirii:

Să-nflorim în mâna Voastră sinilie

liniştiţi ca merii, plini ca trandafirii…

(Gândirea, Anul XIX, nr. 3,

martie 1940, pp. 158-162)