am văzut cum au murit poeții,
le-am și bandajat atunci arsura,
erau toți frumos urcați pe cruce
xenomani în lupta cu natura;
adevărul lor se șubrezise
numai pentru orbii furioși,
dar cu cât se înmulțiră orbii
răstigniții-au fost mai numeroși,
*
ultimului doar i se lăsase
baterea în cuie zi de azi
astfel încât orbii să se simtă
liniștiți că au ce răstigni:
ard, deci, nevăzute cruci pe sus,
ultimul poet este Iisus
*
eu am mai fost şi prin aceste locuri,
prin noaptea lor m-am furişat tiptil,
iar când va ninge, de prin ceruri focuri
vor desluşi doar urma-mi de copil
ca să vedeţi că nu vă spun poveşti,
că am trăit contururile zvelte
şi mi-am făcut chiar din ninsori unelte
să pot să-ntreb cu slove: unde eşti?
*
încă mă arde ce am scris odată
şi ce repet în fiecare an,
doar ca s-adune litere se-arată
omătul depărtării în troian,
iar viscolul e pasărea rapace
ce-mi ciuguleşte verbele nătâng,
dar nu m-aude nimeni nici când plâng,
când scrâşnetul ninsoarea o desface
*
şi eu sau tu şi celălalt s-ar duce
spre căpătâiul nopţii sau spre zori
măcar un pumn de alb să mai apuce
din veşnicia primelor ninsori
*
colbul fiecărui veac
tropotește sub copite
și-n înalt străbunii tac
când în stele amorțite
aprind focuri, focuri, focuri
luminând prin galaxii
cu sălbaticele jocuri
din poemele târzii,
*
căci și ultimul ce știe
să-i asculte, să-i audă
cum petrec în veșnicie
și din lacrima lor udă
să dureze un copac
la o margine de vreme,
unde stâlpii se prefac
fără veste în poeme,
*
a simțit icoana ninsă,
iar sub aura-i înfrântă
el, din lumea necuprinsă,
a plecat; și nu mai cântă
*
în zarea-n care ne cuprinde aleanul sfintei sărbători
stă pregătit să ne colinde arcuşul cosmicei viori
şi vor veni ninsori primare ca din castelul de omăt
să ascultăm cu-nfrigurare cum curge timpul îndărăt,
hei, hei, căci nimeni nu-nţelege
în necuprinsul efemer
că legea pe pământ e lege,
e leru-i ler,
*
şi pregătim de zor ospeţe, iar în pocalele cu vin
zăgăzuim din tinereţe prea plinul propriului destin
căci e nevoie de speranţă, de îmbătări cu viitor
şi-aud ninsorile pe clanţă cum se depun ca un zăvor,
hei, hei, căci nimeni nu-nţelege
în necuprinsul efemer
că legea pe pământ e lege,
e leru-i ler,
*
şi-aprindem stele cu migală deasupra sufletelor ninse
cu-ademenirile de gală dintotdeauna necuprinse,
căci aşteptăm încă sosirea risipelor de veşnicie
premeditând că răstignirea va bate cuie-n poezie,
hei, hei, căci nimeni nu-nţelege
în necuprinsul efemer
că legea pe pământ e lege,
e leru-i ler,
*
apoi ne vom întoarce iar în bezna zilelor curente
mutând zadarnicul zadar în filele tot mai absente
din calendarul cu poveşti care-au rămas pe veci nescrise
ca şi poemu-n care eşti atât de troienit de vise,
hei, hei, căci nimeni nu-nţelege
în necuprinsul efemer
că legea pe pământ e lege,
e leru-i ler,
*
cum scris stă în divina carte, cei însetaţi de veşnicii
le vom cunoaşte doar prin moarte şi, fascinaţi de poezii,
să aşteptăm să ne cuprindă arcuşul cosmicei viori
cu cântecul ce ne colindă numai în nopţi de sărbători,
hei, hei, căci nimeni nu-nţelege
în necuprinsul efemer
că legea pe pământ e lege,
e leru-i ler
*
eu sunt cel care coboară
şi-apoi urcă uneori
doar cu verbe subsuoară
pe înaltele viori
să-i fiu frate adierii
cu speranţa că m-o duce
până-n zările tăcerii
sau spre unde-o fi s-apuce
*
şi acolo, în departe,
în tăinatecul ascuns,
o să zămislesc o carte
şi o să mă las străpuns
doar de icnetul viorii
care vine din vecii
ca să îmblânzească norii
de prin suflete târzii,
*
hai, răzvane mitocene,
ia arcuşul sfânt şi-mi cântă,
nu căta că sub troiene
îmi zvârl inima: înfrântă!