a plecat; și nu mai cântă
*
colbul fiecărui veac
tropotește sub copite
și-n înalt străbunii tac
când în stele amorțite
aprind focuri, focuri, focuri
luminând prin galaxii
cu sălbaticele jocuri
din poemele târzii,
*
căci și ultimul ce știe
să-i asculte, să-i audă
cum petrec în veșnicie
și din lacrima lor udă
să dureze un copac
la o margine de vreme,
unde stâlpii se prefac
fără veste în poeme,
*
a simțit icoana ninsă,
iar sub aura-i înfrântă
el, din lumea necuprinsă,
a plecat; și nu mai cântă