Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 2

Originea bisericească a fotbalului, rugbiului, handbalului

Conform unei informaţii a filologului francez Charles Du Cange (1610-1688), în Evul Mediu nu se practica obiceiul pascal „Veniţi, de luaţi lumină!”, precum astăzi, ci cu o ceremonie solară mult mai tranşantă: cică „preoții, după ce încheiau slujba solemnă de Paști”, ieşeau în faţa bisericii şi îşi „treceau din mână în mână un balon, care, fără îndoială, simboliza oul pascal” [1] sau, mai curând, Soarele, pentru că, în Creştinism, de la Hippo Augustinus încoace, Iisus este „Soarele Dreptăţii”. Presupunerea mea se bazează şi pe faptul că balonul era transmis, de la un preot, la altul, în sensul rotirii Soarelei, de la stânga, la dreapta, de trei ori (acum se înconjură biserica, de trei ori, dar în sensul invers).

 

Obiceiul acesta bisericesc, săvârşit la Paști, a plăcut tinerilor atât de mult, încât „această ceremonie cu balonul s-a răspândit printre credincioși și, astfel, ziua de Paști a marcat și deschiderea sezonului sporturilor cu balonul, pe meleagurile engleze”, pentru că întotdeauna „sărbătorile de Paște au fost pretextul festivităților și obiceiurilor publice, care au durat foarte mult timp” după aceea, scria, în 1915, editorialistul gazetei Le Chenil.

 

 

[1] A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470


1898: Tricolorul roşu-galben-albastru, răpit la Vatra Dornei

 

Întâmplarea care urmează are și o relatare iconografică, într-una dintre mărturiile adunate de Gabriel Ojog, constituind, de fapt, explicarea fotografiei de mai sus, în care Tricolorul roșu-galben-albastru (cel de astăzi, albastru-galben-roșu a fost născocit de comuniști, fără prea multă cunoaștere a istoriei reale a Tricolorului, pe care a narat-o, tot prin 1898, I. G. Sbiera), este sărbătorit de o mare mulțime de câmpulungeni.

 

Entuziasmul câmpulungenilor avea și o motivație locală: demiterea sculptorului Ioan Pâșlea, de la catedra Școlii de Arte și Meserii, pe motiv că avea un cult al Tricolorului, dăruindu-le elevilor săi brâie cu Tricolor, iar pe casă își arborase un falnic steag, pe care a refuzat să-l îndepărteze, iar când au venit pompierii, din ordinul prefectului (căpitanul districtual) din Câmpulung, să dea jos Tricolorul de pe casa sculptorului, Pâșlea a scos o pușcă, amenințându-i că îi va „pușca ca pe ciori”.

 

Demis, Pâșlea a lucrat altarul bisericii din Pojorâta, fiind reîncadrat profesor abia spre sfârșitul anului 1905, când vine prefect al orașului Contele de Bellegarde. Este de presupus că și ilustrata aceasta austriacă, prin care se omagiază „nu Steagul României, ci steagul identității de neam al românilor” – cum argumenta Bellegarde Curții Imperiale din Viena, apărând drepturile lui Ioan Pâșlea, din perioada căpităniei lui datează. De asta am tot repetat, publicând colecția iconografică a câmpulungenilor, că astfel de mărturii ne învață mai multă și mai adevărată istorie decât istoriografiile oficiale. Iată povestea acestei mărturii vizuale:

Sculptorul Ioan Pâşlea, desenat de Radu Bercea

 

„Aproape toţi tinerii noştri, care au participat la petrecerea aranjată, astă-vară, de „Junimea”, la Vatra-Dornei, au fost ieri ascultaţi, deja pentru a doua oară, în chestiunea unei pretinse contravenţiuni poliţienești. Prima dată au fost ascultaţi, la Câmpulung, la căpitănie, iar acum la magistratul Cernăuţilor, delegat de căpitănia Câmpulungului să continue anchetarea acestui caz „grav”. Este vorba că tinerimea noastră a produs, la depărtarea sa din Vatra Dornei, prin purtarea sa demonstrativă, o „solidarizare generală” la publicul din Vatra Dornei.

 

Nu voim să preocupăm ancheta ce decurge, nici nu voim să ingerăm asupra sentinţei ce se va aduce, ci vom insista nu mai asupra faptelor până acum cunoscute, căci conţin mai multe momente foarte distructive pentru sentimentele şi direcţiunea politică – dacă avem voie să abuzăm de acest cuvânt – a evreilor din Bucovina și îndeosebi din Vatra Dornei.

 

Să stabilim însă, mai întâi, faptele ce s-au petrecut la petrecerea din Vatra Dornei şi, mai ales, la depărtarea tinerilor noștri. Cititorii noştri îşi vor aduce încă aminte că, astă-vară, am avut şi la Vatra-Dornei – mulţumită deosebitei înţelepciuni a fostului căpitan districtual Wolfarth – o afacere de steag. Find aranjată petrecerea din Vatra Dornei din partea societăţii „Junimea”, s-a arborat, pe Palatul Comunal, unde a avut loc petrecerea, steagul „Junimei”, adică tricolorul roşu-galben-albastru. Două zile a fâlfâit mândru steagul pe Palatul Comunal, iar a treia zi, a dispărut. La început, se credea că, fiind o ploaie torenţială şi trecând petrecerea, a îndepărtat vreun membru al comitetului steagul, ca furtuna să nu-l deterioreze, dar mai târziu a pătruns însă în public ştirea că steagul s-a îndepărtat, în mod clandestin, prin organele servile ale lui Wolfarth, cel cu deviza „ich hasse die Romänen” (Urăsc românii – n. n.).

 

Afacerea cu steagul s-a pierdut prin arhivele birocraţilor noştri, dar ne-a mai rămas un epilog, care se anchetează în prezent. Anume, la plecarea din Vatra-Dornei, au scos tinerii steagul din Palatul Comunal (recuperându-l de la cei care l-au confiscat – n. n.) şi l-au adus, în birjă, până la Câmpulung şi, de acolo, cu trenul, la Cernăuţi. Ce alta era de făcut?

 

La vederea steagului, a izbucnit publicul adunat spontan – din incidentul plecării tineilor – în faţa Palatului Comunal în frenetice strigăte de „Trăiască!”, care strigăte au ţinut întreaga cale, prin Vatra Dornei, şi s-au reînceput în Câmpulung. Publicul a salutat, din ferestre şi de pe străzi, cu batiste şi urale entuziaste Tricolorul, care a fost atât de grav insultat de incalificabilul Wolfarth.

 

Vatra Dornei şi Câmpulungul sunt oraşe româneşti, în o ţară românească, nimic mai firesc, deci, decât ca publicul românesc să salute steagul românesc al unei societăţi româneşti, insultat de anti-românescul Wolfarth! Adevărat, dar s-au aflat patrusprezece evrei, în Vatra Dornei, care au depus, la căpitănia din Câmpulung, că purtarea tinerilor noştri şi a publicului românesc a indignat întreaga populaţiune (!) şi au comentat sistem „Gewalt” (violență) uralele entusiaste, în fel şi chip. Unul a auzit strigându-se „Trăiască România!”, altul „Jos Germania!” și câte şi mai câte”[1].

 

 

[1] Tribuna Poporului, Nr. 204, Anul II, Arad, joi 29 octombrie (10 noiembrie) 1898, pp. 994, 995


1883: Pedeapsă cerescă, în județul Suceava

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

„La 24 Iunie, când creştinii ortodocși din Suceava, în Bucovina, serbau nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (în realiate, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava – n. n.), cu procesiunea obișnuită, când relicvele Sfântului Ioan cel Nou se poartă prin oraş şi când mii de oameni asistă la această serbare, zi mare de sărbătoare, respectată de întreg judeţul Suceava sub numele de Sânză-Enile, prefectul de Suceava (prefectul Fălticenilor, pentru că acest ținut se numea „județul Suceava” – n. n.) a executat pe ţăranii de pe moşia sa la munca câmpului, silindu-i să-i prăşească păpuşoiul. Pe când vitele locuitorilor, ce erau la un loc cu ale proprietarului-prefect, păşteau la un imaş, iată că, pe la amiază, se abat nori cu fulgere pe acel imaş şi trăsneşte 4 boi ai ispravnicului, contuzionând încă vreo câţiva, tot ai lui, fără a atinge vreo vită de a locuitorilor. Locuitorii sunt convinşi că aceasta e pedeapsă cerească pentru ispravnicul lor, care nu respectă zilele de sărbătoare, spune „Suceava”, din care extragem liniile de sus”[1].

 

[1] Biserica și Școala, Nr. 28, Anul VII, Arad, 19/22 iulie 1883, p. 248


5.000 ani de muzică rock, 10 ani de Bucovina Rock Castle

 

Toată lumea știe că muzica rock, specifică celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, ar fi apărut prin anii 1950, având ca rădăcini rock and roll-ul, ritmurile de country și de blues și descătușările de imaginație specifice jazz-ului. Rock-ul în sine înseamnă o descătușare și o vibrație de protest împotriva dogmelor de orice natură (religioasă, socială, istorică etc.), exprimată în ritmicități primordiale și, de aceea, aparent sălbatice, deși nu sunt decât metafizice, adică menite să concretizeze o stare de armonia.

 

Fără îndoială că nici un creator al noului gen de muzică rock nu căuta o înrădăcinare în tradiții muzicale străvechi și nici nu e de presupus că denumire rock ar avea o ascendență spirituală conștientă, dar în natură nimic nu este întâmplător și, cu atât mai puțin, ciclicitatea. Indiferent de argumentele și de premeditările de care s-au folosit Bill Haley, Chuck Berry, Elvis Presley, Bo Diddley, Buddy Holly, Little Richard și așa mai departe, rock-ul contemporan înseamnă o noutate, care nu își conștientiza rădăcinile străvechi, pentru că, dacă le-ar fi deslușit, s-ar fi contrazis intențional. Numai că „muzica rock”[1] (Rockenmusik), adică „legile” (Rockengesetze) care se cântau, ca să nu se uite, după cum scria Aristotel, se cânta, la începuturile conștiente ale omenirii, în cadrul ceremoniilor totemice inițiatice din „peșteră” (Rockenstube), ceea ce înseamnă o vechime ciclică de peste 5.000 de ani.

 

Termenul rock (stâncă, semnificând peștera din munte, cu inițieri atribuite lui Platon, care nu are astfel de inițieri – înapoi, la Platon, domnilor!) a fost folosit, pentru prima dată, în 1898 – deci cu mai bine de 50 de ani înainte de apariția noii muzici rock, de către istoricul german al culturii Theodor Vernalcken, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde (Jurnalul folclorului austriac), într-un studiu despre cântecele lunare ale străvechimii, care încă mai supraviețuiesc drept colinde (muntele luminii întărite – cea echinocțială de primăvară) sau calinde (nașterea luminii întărite – termen din care descind etimologic calendele romanilor).

 

Cântecele acelea străvechi (Rockenmusik), care se cântau în peștera inițiatică (Rockenstube), drept legi (Rockengesetze), au avut aceeași dezinvoltură spirituală, pe care îl are rock-ul de astăzi, inclusiv cel care se aude, în ciuda prigoanelor religioase, în șanțul de apărare al Cetății Sucevei (splendidă Rockenstube!), de zece ani, încoace. Nu este deloc o găselniță titlul de care m-am folosit, pentru că Bucovina Rock Castle va fi, și în ediția a X-a, din 2020, o armonioasă inter-determinare între Rockenmusik, Rockengesetze și Rockenstube, adică, așa cum zicea Pithagoras, muzica planetelor, pe care numai unii o pot auzi, ca să ne-o transmită tuturor, în nopțile cu adevărat sfinte și sărbătorești.

 

 

[1] Vernalcken, Theodor, Die Frau Holle in Österreich, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 1 şi urm.


Cum au pierit… caprele vecinilor?

 

O scurtă călătorie prin spaţiul mărturisitor german al veacului al XIX-lea, îmi arată că şi acolo încă mai existau colinde şi jocuri cu măşti, dar aflate, ca şi obiceiurile româneşti de astăzi, în faza băşcălioasă a dispariţiei. Colindele nu se mai cântau instrumental, drept cântecele de piatră ale celor 7 muzicieni, numite „muzica rock” (Rockenmusik), deci muzica pietrei, aşa cum se întâmpla şi în Moldova anilor 1650-1692, când, după cum scria Dosoftei, omagierile cereşti se făceau în lăute, / în zicături multe[1], ci deveniseră cântecele copiilor, care aleargă din casă în casă și fac tot felul de răutăți, cum relatează Theodor Vernalcken din Graz[2], într-un studiu demn de toată atenţia.

 

Cât despre dansurile cu măşti, acestea fuseseră stigmatizate, drept drăceşti şi prezentate doar pentru a manipula persuasiv populaţia bigotă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi cu Caii lui Marte, care au devenit, în luna martie, Caii lui Sân Toader. În ce priveşte Dansul Cerbului, vulgarizat drept capră şi demonizat ca ţap, în scopul penibilizării Luceafărului de Ziuă, transformat de creştinism din Iisus (Steaua cea strălucitoare a dimineţii, în Apocalipsa lui Iov), în Lucifer, iar ceata de dansatori-vestitori ai primăverii, din cetele de tip „malanka”, au fost transformate, în întreaga Europă Centrală într-un fel de teatru popular al Irozilor, deşi născocirea aceasta ardelenească, răspândită şi în Principate, îşi avea originea în jucăuşii Sfântului Nicolae (Nikolaus-Spiel[3]), care interpretau „jocuri cu glume“[4], iar de la băcălizarea sacrului, până la totala lui anihilare nu-i decât un pas. Ceea ce nu au izbutit bisericile europene prin interdicţii, prigoane, pedepse şi anatemizări au făptuit europenii prin „glume“, „răutăţi“ (în sensul de năzbâtii, în textul lui Vernalcken), băşcălii. Dar, în ciuda dispariţiei (ultimul Nikolaus-Spiel a avut loc în 1897, dar pus în scenă, nu ca obicei), mitologia străveche, „religie a naturii care a degenerat ulterior în superstiție”, cum inspirat o definea Theodor Vernalcken, încă mai conţinea cioburi din vasul ritualic al cultului lunar, al Fecioarei Alba, cum o numeau celţii, sau Fecioara Cerească, după cum i se spune Lunii în toate religiile lumii de după cea „naturală” şi anterioare „Bibliei” – nu o religie, ci un acelaşi fundament spre trei religii mai noi. Cu mitul Fecioarei Cereşti, omagiată, sub o puzderie de nume, în Rockenstube (peşteră în „stâncă”), spre sfârşitul lui decembrie, începe recuperarea austriacă de elemente ceremoniale lunare, care fac parte din Rockengesetze şi din Rockenmusik, deci, cum scria Aristotel, din legile care se cântau, ca să nu se uite.  Cât despre puzderia de nume, care se regăsesc şi în numele unor oraşe, acestea nu sunt, de fapt, decât traduceri ale unei caracteristici lunare fundamentale, strălucirea, căreia i se datorează fecunditatea şi fertilitatea.

 

 

Foarte multe localităţi germane au nume care derivă de la unul dintre numele Lunii ca protector, deci ca Fecioară cerească; printre ele: Holle (Hollabrunn şi Hollenbach – pe Thaya), Hollenberg – tot în Carintia, Hollenegg – lângă Landsberg-ul german, Höllenstein – de 6 ori în Austria Inferioară, Hollenmühle – în Austria Inferioară, Hollerbrunn și Hollersbach – în Austria Superioară).

 

Cică, pe când „femeile înfăşurate în fuste, vorbeau mult despre distracţii, printre altele despre „muzica rock” (Rockenmusik), care este atât de legată de credința populară, încât nici până acum nu este permis să se învârtă, dansând, până la Thomas Night (sfârșitul lui decembrie)”, existau două ceremonii ciudate: „fetele se adunau într-o cameră, aşa-numita Rockenstube (camera de stâncă – deci peştera), să se rotească (horească – n. n.) acolo. Apoi vin şi feciorii, pe la ora zece, pentru că nu au voie mai devreme, deoarece fetele, de îndată ce vin băieții, pun totul deoparte și apoi dansează”, respectând „legile rockului” (Rockengesetze).

 

Conform relatărilor femeilor bătrâne, în tinereţea lor, „se cântau cântece instrumentale” (Leiertage – cântece de liră) „şi oricine ar fi încălcat această lege ar fi fost rău”, pentru că nu era voie să se danseze pe „muzică rock” (Rockenmuzik), interdicţia venind de la „legile rock” (Rockengesetze). Ce sunt aceste legi?

 

Conform unei legende europene, cândva, un ţăran, pe nume „Peter avea o fiică, Anna Maria, care, în timpul zilei a fost foarte ocupată, a muncit cât a putut, iar seara a fost prezentă prima în peşteră (sala de rock). Acolo, ca să se încălzească, a început să se învârtă. Trecuse de ora opt și nu venea nimeni. S-a ridicat, de câteva ori, și s-a uitat prin fereastră, spre poteca pe care luna o lumina discret, dar nu venea nimeni. Apoi se așeză iar, și iar și se învârti.

 

Deodată a apărut un braț în cadrul uşii şi un roi de oameni au intrat în camera de piatră. Mai întâi au venit șapte muzicieni, urmați de ceilalți bărbați și, în cele din urmă, trei fecioare, care nu pot veni decât din munte. La început, Maria Anna a crezut că băieții se îmbracă pentru a face o glumă, dar în curând un altul a venit să o lămurească. Şi-atunci un tânăr puternic, cu guler roșu, a intrat pe ușă, s-a apropiat de fată și a rugat-o să danseze cu el. A acceptat, dar în curând a leșinat, pentru că a văzut un picior de cal la dansatorul ei… Maria Anna a știut să se ajute singură. Și-a desfăcut șorțul și l-a aruncat în faţa dansatorului şi, înainte de a ieşi pe uşă, i-a strigat: Iisus, Maria și Iosif! Ajunsă afară, a auzit o voce, sunând după ea: Acesta a fost norocul tău… Maria Anna s-a dus acasă și a povestit totul, dar nimeni altcineva nu a văzut sau auzit ceva, nici măcar paznicul de noapte. Asta a fost muzica rock și nu știa că era noaptea lui Thomas (Ajunul – n. n.), când aşa li se întâmplă celor care se rotesc cu obrăznicie”[5].

 

Povestea înseamnă, desigur, o interpretare bisericească, menită să stigmatizeze un obicei ancestral, în care dansurile şi cântecele din peşteră erau bine delimitate ca ritualuri, fiind interzise dansurile pe cântecele celor „şapte muzicieni” instrumentişti (colindele), cu excepţia dansurilor cu măşti, închinate lui Marte (Caii lui Sân Toader de mai târziu).

 

Pentru studiul lui Theodor Vernalcken, fiecare poveste creştină era importantă, chiar dacă „numele Holle nu este menționat în ea, ci întregul aparține credinței oamenilor vechi, ai căror zei au devenit diavoli (de aici piciorul calului), și zeițele s-au transformat în spirite pedepsitoare. În mod normal, adesea convertiții creștini încă erau pasionați de credința populară anterioară, cu nume divine binevoitoare sau semi-divine, unele nume păgâne fiind preluate de creştinism; acest lucru a fost suficient demonstrat prin unii dintre sfinții din calendar, de exemplu, atributele mitice ale lui Wodan au trecut la Sf. Martin și Mihail. Unele dintre vechile zeițe gotice apar ca protectoare ale vieții casnice și ajută la tors și țesut, în special Freia, de la numele căreia vine cel al zilei de vineri (Freitag).

 

Soția lui Wodan era Frigg și apare, în ceea ce privește limba germană, sub numele Holda sau Holle, de asemenea ca Bertha (Perchta = lucios[6]). Forma Holda amintește de retenția germană „Huld”, în sensul de înclinat, loial, prietenos.

 

Stâlpul gotic „Coroana de pe cruce”, aflat în munţii din apropierea Vienei, se referă și la zeiţa Lună (Frau Holle) și este considerat un loc de execuție, deoarece acolo a fost, cândva, o temniţă. Acest monument, ca și „Coroana încrucişată” din oraşul nou Viena, a dat naștere unui număr mare de mituri. Este cel mai probabil ca el să comemoreze „femeia albă”[7], care a locuit în Viena, înainte cu mult timp. Această fecioară Holle locuia la Hermannskogel și strigătele armatei ei sălbatice încă sunt auzite, acolo, de oameni, noaptea; izvorul ei curge încă pe Waldesgrund, numele pe care sfânta creştinilor Agnes trebuia să-l ia, desigur, numele lui supraviețuind încă doar în Oberhollabrunn. Am relatat pe larg despre acest lucru în „Miturile” mele (Viena 1859, la W. Braumüller, pp. 4-22). Agnes este considerată soția lui Wodan, care apare în Austria ca Holke sau Bercht și, mai des, ca o „femeie albă”. Ea este zeița muncii grele și a fertilității, Ceres-ul german[8]; nu o vezi niciodată înfăţişată fără fusul pe care îl dă fetelor și femeilor harnice. De asemenea, a protejat granițele și a stabilit frontiere, care au fost reprezentate de cruci, în vremea creștinilor. De aici numele „Coroana (Spinner) de pe cruce”, de lângă Viena. Un astfel de reper, în antichitatea păgâno-germanică, a fost și locul judecăţii, când un sacerdot deținea încă funcția de judecător, iar hotărârea arbitrală era încă considerată o judecată a lui Dumnezeu. Duelul, la fel, avea loc pe terenul consacrat, iar rezultatul lui a fost considerat ca venind din mâinile lui Dumnezeu. Așa că obiceiul s-a păstrat, prin alegerea granițele statelor și ale municipalităților ca loc de execuție. Numele „Spilstein” s-a păstrat, de-a lungul Evului Mediu, când jocul este sinonim cu curtoazia, iar primăria este numită și cameră de joacă, până în epoca modernă, când încă cunoaștem numele de parohie, în amintirea jurisdicției spirituale, folosită cândva, şi practicată în fața bisericilor și a cimitirelor. În loc de parohie (Kirchspiel, Kirspel), cuvântul Kirchspil (parohie) este folosit şi astăzi.

 

În funcție de popoare, soția lui Wodan (Wuotan) are nume diferite: Fricka, Bercht, Holda și Hülle[9]. Este cea mai populară persoană de sex feminin din credințele populare germane, precum și din obiceiurile populare. În Möllthal, am auzit că băieții se îmbracă ca „Perechl”, în noaptea de Anul Nou și înainte de Bobotează, aleargă din casă în casă și fac tot felul de răutăți. Aceasta este așa-numita colindare sau Berchtrulaufen (colindare în cinstea zeiţei Berch, soţia lui Wodan, adică a Lunii, Soarele fiind Wodan – n. n.). La fel se întâmplă și în văile Tirolului. La Salzburg, se spune că „Doamna Alba” (Frau Bert), cu nasul lung și cu gluga albă, se plimbă, în noaptea lui Thomas şi încurcă iţele în stative”[10].

 

 

„Mitologia este o religie a naturii care a degenerat ulterior în superstiție”, scria Theodor Vernalcken din Graz, înainte de a reproduce o puzderie de colinde, devenite, în întreg spaţiul germanic, „cântecele copiilor”[11], deşi îşi aveau rădăcinile în acea „religie a naturii”, în care goţii înlocuiau calităţile unor elemente ale universului cu identităţi zeieşti, deci de fiinţe superioare omului obişnuit, prin dăinuire. Ceea ce m-a interesat, până acum, în acest studiu, era faptul dacă în Europa sfârşitului de secol al XIX-lea se mai păstrau reminiscenţe ale colindelor, dar, ca şi la români, acestea deveniseră „cântece ale copiilor”, reproduse şi cu partituri. Nicăieri nu se mai păstrau „cântecele celor 7 muzicieni” instrumentişti (în Psaltirea în versuri, Dosoftei scria despre închinarea dumnezeiască prin glasuri de alăută), iar fragmentele de descrieri de obiceiuri ceremoniale, săvârşite la cumpăna anilor, sunt descrise abia peste zeci de pagini, deşi, aşa cum am putut deja vedea, încă din primele pagini ale studiului, obiceiul Dansului Căiuţilor încă funcţiona şi în Europa Centrală, înainte de anul 1895.

 

Într-o listă cu achiziţii pentru muzeul imperial vienez figurează şi două măşti pentru Josul Caprei, „Masca „Habergeiß” (nume impropriu: ciocănitoare, pasăre etc. – n. n.), achiziţionată de la Haselhof, din Stepanshart, lângă Amstetten  (Fig. 2)” şi „Figura de mască din lemn „Gmoosgoaß”, cu maxilarul inferior mobil; o mantie colorată atârnă peste spate. Din Buchbach, în zona Semmering. Achiziționată prin medierea profesorului Heinrich Moses, de la Johann Rath (Fig. 3)”.

 

Dar cetele de mascaţi, numite la românii şi la ucrainenii din întreaga Bucovină „malanka” (deşi s-au desprins din varianta germană doar „Irozii”) , se numeau, în Austria estică (Niederöst), „jucăuşi lui Nicolae”, după cum se poate afla din această notiţă preliminară, cu fotografie, „Ein Nikolaus-Spiel“[12], de Dr. M. Haberlandt, directorul jurnalului vienez de folclor, „Carl Reiterer din Weißenbach, lângă Liezen, a primit, cu scris de mână, textul unui joc Nikolaus, în aprilie 1896, text care a fost notat în 1861, după o însemnare finală, şi aceasta scrisă de mână, despre practicile jucătorilor de folclor din Donnersbach. De la el a dobândit manuscrisul „Muzeul cezaro-crăiesc al folclorului austriac”, în 1897“. Jocurile cu măşti Nikolaus erau numite, în spaţiul german, „jocuri cu glume“, fiind considerate cu rădăcini străvechi, dar pierdute prin improvizare. Şi, desigur, prin excesul bagatelizant şi desacralizator de „glume“.

 

 

[1] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, p. 154

[2] Vernalcken, Theodor, Die Frau Holle in Österreich, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 1 şi urm.

[3] Haberlandt, Dr. Michael, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 100, 101.

[4] Ibidem

[5] Vernalcken, op. cit, pp. 1, 2

[6] La populaţiile dacice se numea Eftepir, la latini – Lucia, la celţi – Alba, iar la slavi – May, sub simbolul Lunii fiind numită, de fapt, Primăvara, ca fată a pământului, numită Luna Mai, de unde vin jocurile ceremoniale maiale numite „malănci”. Ideea aceasta o aflăm şi în studiul de fală, Theodor Vernalcken concluzionând, în pagina 5 a studiului său, că „Der Grundgedanke der deutschen Hauptgöttin ist die fruchtbare Natur” (Ideea de bază a zeiței principale germane este natura fertilă) – n. n.

[7] Fecioara Cerească, deci tot Luna – n. n.

[8] Fertilitatea este simbol lunar, pentru că florile înfloresc în timpul nopţii, deci sub aura ei – n. n.

[9] Man vergl. Kuhns nordd. Sagen Nr. 245, p. 370. Witschels Sagen aus Türingen, p. 135, Zingerle’s Sagen aus Tirol, p. 14 şi următoarele. Aceste nume se regăsesc în toate colecțiile.

[10] Waizer scrie despre ziua Perchten în „Imagini culturale de la Kärmten”, pp. 78- 85. Schmeller aduce și multe amănunte despre Percht, în excelentele sale „Dicționare bavareze”, I, 269 ff.

[11] Vernalcken, op. cit., p. 5.

[12] Haberlandt, Dr. Michael, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 100, 101.


Pagina 2 din 2512345...1020...Ultima »