Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 2

Cum a ajuns „divinul pelasg” iobag?

Zâna Codrilor, la un text de Alecsandri, în 1883

Cum s-a ajuns de la valah (pelasg) la rumân (iobag)? Principele Cărturarilor opina că numele de valah (voloh) ar fi fost inventat de slavi, care vorbeau despre „Voloscaia Zemle, adică ţara sau pământul romanilor. Tot el, fără să ştie că valah reprezintă memoria subconştientă a lui pelasg, ademenea spiritul nostru identitar spre legendara Romă, justificând, involuntar, teoria migraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, ofiţerul austriac datorită căruia s-au salvat câteva zeci de cântece valahe, preciza că „Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari”.

Voinicii noștri – Cosânzeana din 16 august 1914

Din nefericire, şi Principele Cărturarilor avea să fie uitat, extazul romano-dacic al valahilor fiind învăpăiat şi învălmăşit, peste un alt veac, de o pleiadă de preoţi, precum Vasile Ghergheli din Ciocotiş (născut în 1709), care cerea renaşterea naţiunii române şi a simţului naţional, prin folosirea limbii române în conversaţiile zilnice, plângându-se că „găsescu-se nişte urgisiţi de bunele datini părinteşti, cari se leapădă de cătră Români şi de toată năciunea sa, vai de ei, sărmanii, nu ştiu pentru pântecele lor ori pentru Pluto ori pentru nebunia sa? De-l întreabă cineva: Rumân eşti? Cu nepăsare răspunde: Ba nu, ci Ungur, Sârb sau Dumnezeu ştie ce!, neştiind că, deşi e acuma strălucită gintea ungurească, tot mai străluciţi erau odinioară mai marii lui „Rumânii“, învingători mai a tot pământului şi ai întregii lumi cunoscute, cărora din ticăloşia sa nu voiesc a le urma în faptă şi ştiinţă: ci se leagă, ca şi curpănul, de alt lemn ca şi scaiul de oaie! Au de nu e cunoscut începând din Banat şi până în muntele Em şi de cel mai mic copil al năciunii noastre de ce seminţie să fie? Când el pururea, de la începutul sutei a doua de la Crist şi până în ziua de astăzi (1819) nu altmintrele s-au numit, ci numai Rumân! Zi-i lui Valah şi nu va şti ce vei zice“.

*

Bietul preot făcea confuzie voită între termenul „rumân” (iobag) şi romani, închipuindu-şi că, din vremea romanilor, „încoace, neîncetat şi neîntrerupt ne numim noi tot Români adecă: fii născuţi din sângele Romanilor“.

Basarabeni, pe la 1750

Un alt entuziast, un anume Dimitrie Gusti (născut în 1818) susţinea, şi mai vibrant: „Inima mi se bate când aud rostindu-se numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul… şi nu mă ruşinez de a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesare; aceştia sunt eroii lumii… cei dintăi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de cătră Români“.

*

Un poet uitat, Gheorghe Tăutu din Botoşani, lansase celebrele refrene: „Şi-oricât timp Român voi fi, / Nu mă tem că voi pieri“ şi „Ah, eu sunt mândru cu ţara mea!“. „Patria română”, de sorginte romană, biruia veşniciile şi prin poetul ardelean Ilarie Puşcariu (născut în 1830), care declama sublim (pentru acele vremuri): „Până unde mai răsună / Limbă dulce şi străbună, / Limba care să trăiască, / Limba românească“.

Exista, desigur, şi un om de ştiinţă, istoricul Gh. Radu Meledon, care proba „originea drepturilor Românilor asupra Crâmului şi al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre (pe care acelaşi autor o numeşte, în altă parte, „lac rumân” cântat de Ovidiu), considerând că „se poate crede de foarte veche, ea poate data chiar de la colonisarea Daciei prin Traian”, iar valul lui Traian, început din Dunăre şi mânat până la Don (e vorba, desigur, de Cheile Bâcului, stele megalitice datorate lui Rhamses al II-lea, după o incursiune militară în ţara hyperboreilor – n. n.), se pare a ne arăta că marginile provinciei romane Dacia se întindeau spre răsărit în acel fluviu. Aceasta dacă nu ar fi fost aşa, nu ne-am putea explica fiinţa Românilor în Crâm în cursul sutei a X-a după Crist când… Genovenii uniţi cu Românii şi cu Băstarnii (cari nu erau alţii decât Românii din Basarabia) au făcut cetăţile Mangopol, Cercel, Azov, Cafa, Oceanov, Moncastro (Cetatea Albă), Chilia, Tergovisca (Târgovişte)”. Am scos, cu intenţie, trimiterile la paginile cărţilor din care au fost luate citatele de mai sus. Din curiozitate: ştie cineva de unde anume puteau fi luate?


Legenda Mănăstirii Suceviţa

„Tocmai când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă (de a construi o biserică de zid – n.n.), îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit, se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca zice că veni înaintea soborului mănăstirii şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra (de la Prundul Volovăţului, deci de la Marginea? – n.n.) şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită (liantul medieval cuprindea nisip şi var, deci iarăşi era nevoie de resursele Marginii – n.n.). Şi pentru această muncă nemaipomenită şi uriaşă pentru o femeie, ea nu dorea altă plată sau desdăunare, decât numai favorul ca, după moarte, să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă.

Românca datorită căreia există Suceviţa

Soborul, după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită.

*

Şi Românca zice că s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi. Prin 30 ani, biata femeie nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă.

*

Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri, unde atât de greu îşi ispăşise necunoscutu-i păcat, la locul de repaus, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspinare… Biserica mănăstirii se zidise şi fiindcă nevasta, care cărase materialul trebuincios, murise, soborul mănăstiresc, aducându-şi aminte de făgăduinţa făcută nevestei, întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise.

Sinodul episcopilor, adunat, însă hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu. Chipul nevestei Românce, al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea. Acolo stă chipul acelei Românce, cu capul acoperit c-o învelitoare de o sută de ani şi acolo va sta, cât timp vor sta zidurile mănăstirii Suceviţa şi amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se de fapta ei din călugăr în călugăr”[1].

*

*

 

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea Suceviţa / Cu Anexe şi Documente ale Suceviţei, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1923, pp. 7, 8


Hora moldovenească, în septembrie 1582

„Când sunt bucuroşi, fac un dans rotund, care se desfăşoară cu cinste, fără râs, sporovăială, şi sar exact după cadenţă. Pentru că au case înguste, dansează pe uliţă. Unul îl apucă pe altul de mână, împrejur, câte un bărbat şi o femeie, şi fac, astfel, o roată mare. Şi au bucurie atunci când dansează cel mai bine şi unul dintre ei le dă semnalul să sară, astfel: Huţ! Huţ! Huţ!, la ultimul „Huţ!” sar toţi, ca unul, cât de sus pot. În timpul săriturii, unul aruncă o măciucă, sub cei care dansează, adică, se înţelege, sub picioarele lor; deci, fiecare ţară are obiceiul său. Şi portul femeilor este curat. Toate umblă, ca bărbaţii, cu ciubote” [1].

*

*

[1] Călători, I, Supliment, pp. 77-81


Comoara lui Petru Rareş

Petru Rareş

Un călător străin, martor al evenimentelor, pe nume Anton Verancics, susţinea, într-o relatare a vremii, că „sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit, îl îngropase voievodul Petru, în nişte butoaie foarte mari de vin, în chiar cetatea Suceava, şi nenumărate veşminte de lână şi de mătase, şi bătute cu ţinte de aur, pe care le-a găsit, şi, după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta nu din partea turcilor, pe care, până atunci, îi oprise, chiar de la început, Sultanul de la jaf, cât mai ales din partea tătarilor”[1].

*

Legendările de mai târziu, exacerbate în mandatul preşedintelui Cătălin Nechifor, sub genericul „Comorile Muntelui”, continuate şi în anii următori, în linia aceleiaşi inculturi, sunt menite să ne împle inimile de mândrie patriotică într-atât, încât să nu mai bage nimeni de seamă că politicienii de astăzi ne jefuiesc mult mai eficient chiar şi decât turcii.

*

*

[1] Călători, I, p. 422


Nici minunile nu s-au făcut şi se fac pe gratis!

„Lumânările de Paşte, de la Ierusalim, ceara descântată lângă apa Iordanului, săpunul cu care se spălase pe mâini patriarhul la sărbătorile împărăteşti, untdelemnul sfinţit de la candela Sfântului Mormânt, apa care ţâşnise din icoana de minuni făcătoare a cutărei sau cutărei mănăstiri din Sfântul Munte, toate erau atât de căutate de bolnavii din România, încât prea sfinţii călugări, patriarhi şi episcopi, care veneau prin Iaşi şi prin Bucureşti, nu ştiau cum să îndestuleze pe toţi cei ce veneau să ceară aceste doctorii de minuni făcătoare, adică să ceară, nu; mă înşel: să cumpere, căci numai sfinţii Cosma şi Damian fuseseră doctori fără de arginţi.

*

Episcopii şi patriarhii, duhovnicii şi diaconii primeau cu mucenicească umilinţă bani şi moşii, scule şi argintării, ba chiar şi producte, pe care le revindeau totdeauna cu câştig, spre cinstea şi slava Sfântului Eudochie, negustorul cel fără de cusur; da, primeau, primeau întruna pentru dragostea oilor cuvântătoare şi pentru slava sfinţilor mai sus pomeniţilor, Cosma şi Damian, de la Dumnezeu doctori fără de arginţi.

*

 E uimitor de mare cantitatea doftoriilor sfinte, ce s-a consumat în ţările române, în cele două din urmă secole! Ar fi trebuit patriarhului de la Ierusalim să aducă untdelemnul din candela Sfântului Mormânt în chiupuri mari cât balena, pentru a răspunde la toate cererile. Dar nu făcea aşa, căci lucrul ar fi fost nepractic şi, al doilea, ar fi fost în contra principiului care spune că doctoriile hieratice trebuie luate în porţiuni sau doze infinitezimale.

*

Ei aduceau o sticluţă cu untdelemn din candela Sfântului Mormânt sau cu apă de la Iordan ori din fântâna Cedronului. Că untdelemnul sau apa erau de la Ierusalim, eu unul nu aş garanta nici cu partea din Rai a duşmanilor mei. Când se isprăvea la Iaşi sau la Bucureşti apa sau untdelemnul din preţioasa sticluţă, medicul prea sfinţit punea apă din Dâmboviţa sau din Bahlui, căci, conform scripturii, duhul Domnului pluteşte deasupra tuturor apelor. Cererile continuau, ofertele erau gata.

*

Condiţiunea de căpetenie era ca sticluţa să fie mică şi închisă în trei-patru cutii, care se scoteau una dintr-alta. Şi când înaltul prelat mergea acasă la bolnav, şi când acesta venea la înalt prea sfinţia sa, formalităţile erau aceleaşi. Preţul însă desigur diferea, ca şi astăzi, „on opère chez soi et on travaille en ville”.

*

Şi iată cum, după spusa unui bătrân, care de la tată-său o auzise, cutia cea mare se deschidea cu deosebită ceremonie; se rosteau nişte cuvinte pe limbi adânci de către episcop; călugării care îl însoţeau, luând o poziţiune cataleptico-extatică, ca cuprinşi de alte-alea, pironeau ochii în bolnav. Acesta simţea un fior…

*

A doua cutie apărea… Emoţiunea creştea. Dacă putea, bolnavul cădea în genunchi, iar rudele rupeau pământul cu mătăniile…

La apariţiunea celei de-a treia cutie, pe care, încet, oblu şi pe linse, o arăta episcopul, bolnavul tremura ca varga, simţea că, de la creştet, până în tălpi, îl arde şi îl îngheaţă, îl saltă şi-l doboară, îl chinuie şi-l mângâie o căldură ciudata, de el ne mai simţită.

*

Când apărea, în fine, sticluţa, sfinţita sticluţă, învelită în catifea verde sau roşie, călugării, ca zguduiţi de o puternică scânteie electrică, cădeau în genunchi. Bolnavul, rudele, cei de faţă, toţi izbeau cu fruntea pardoseala odăii. Episcopul, cu mişcări automatice, se apropria de bolnav. Respiraţia îi era şuierândă şi gâfâindă… ungea cu untdelemnul sau uda cu apa din sticluţă şi bolnavul se făcea bine în marea majoritate a cazurilor.

*

Curentul nervos, hipnotismul, vibraţiunile, emoţiunea, efluviile magnetice şi tot ce spune ilustrul Charcot, astăzi, la Salpétrière, în Paris,erau provocate de sticluţa cu apă de Iordan, de Dâmboviţa sau de Bahlui. Bolnavul se scula om în toată firea, gata a înălţa la ceruri pe episcop, a-i da pungi peste pungi, moşii peste moşii. Medicina doftoricească o fi făcut, n-o fi făcut parale din ţările române, în secolele trecute; medicina călugărească însă, pe lângă averile „naht”, adică pe lângă bani câştigaţi după consultaţiuni ca cea de sus, a mai câştigat şi moşii, care dăduseră Statului român, după secularizare, până mai deunăzi, între 20 şi 25 de milioane pe fiecare an. Cu asemenea foloase, mi se pare că nu s-ar pute zice că medicina călugărescă nu a fost bănoasă în ţările române.

*

Un alt capitol ce va trebui să se consacre medicinii sfinte în istoria ţărilor române va fi şi acela al vindecării prin punerea mâinilor unui înalt prelat pe capul bolnav. Unul din stareţii de la muntele Athos, ieromonahul Gabriel, în biografia patriarhului Nifon, ne spune că Nifon făcea minuni prin apoziţiunea mâinilor. De altminteri, şi după moarte, patriarhul Nifon a vindecat, multă vreme, de muţenie, de friguri şi de durere de cap, întocmai cum moaştele mitropolitului Maxim, omorât de Mihnea Vodă, vindecă de zvântă tot felul de boli.

*

Ca şi în Apus, la catolici, la francezi şi la germani, unde se păstrează şi se adoră moaşte, bunăoră, la Vendôme, „o lacrimă a lui Christos”, la Corbie, „barba lui Noe”, la St. Médard, în Paris, „un dinte al lui Christ” şi, într-alte două oraşe, două… „capete de ale Sfântului Ioan Botezătorul”, precum două sunt şi tunicile Mântuitorului, una la Colognia, alta la Argenteuil, lângă Paris, tot astfel şi în ţările române adoraţiunea moaştelor alcătuia o parte covârşitoare a medicinii hieratice.

*

Priveau, adorau şi se făceau bine, prin minunea dumnezeiască, pe care ştiinţa, în cele mai multe cazuri, o esplică azi foarte omeneşte. De multe ori, bolnavii se făceau bine înainte chiar de a fi văzut moaştele, întocmai cum unii bucureşteni, acum 20 de ani (în 1872 – n. n.), se făceau bine numai văzând pe doctorul Drasch intrând, pe uşă, în odaia lor. Credinţa şi super-excitarea nervoasă a bolnavului facilitau sarcina călugărilor.

*

În Germania, într-o cutie de sticlă, căptuşită cu negru pe trei părţi, era atârnat un fir de păr din capul Prea Curatei Fecioare Maria. Tămăduia de toate bolile. Bolnavii veneau din toate părţile, se târâiau pe genunchi, adorau firul de păr, pe care nici vorbă că nu-l vedeau şi se întorceau sănătoşi.

*

Într-un rând, un bolnav mai curios s-a uitat, cu tot dinadinsul, să vadă firul şi, deşi îşi pironise privirile în cutie ca vulturul în soare, nu văzu nimic. Întrebă, atunci, pe bătrânul călugăr, care sta alături de cutie, rugându-se:

– Părinte, sfinţia ta îl vezi? Eu nu-l zăresc deloc!

Călugărul, cu îngerească sinceritate, răspunse:

– De 25 de ani, taică, îl arăt drept-credincioşilor, în toate zilele, şi nu l-am văzut niciodată, dar trebuie să fie înăuntru; deci, închină-te şi adoră-l, ca să te faci bine.

*

Medicina hieratică, medicina sfântă, nu s-a sfârşit cu secolul XVII; ea a continuat în secolul următor şi continuă şi azi. La St. Pierre du Chaillot, la Paris, în Roma, la Santa Maria in Ara Coeli, unde este icoana Fecioarei, făcută de evanghelistul Luca, la noi, în Bucureşti, la Sf. Mina, la Sf. Elefterie şi îndeosebi la Sf. Vineri, în ajunul hramului, medicina hieratică, nu pentru suflete, ci pentru trupuri, „bat son plein”, este în toiul ei.

*

Nervi şi credinţă, credinţă şi nervi! Numai puterea lui Dumnezeu mai poate, într-acest sfârşit de secol şi într-această năbădăioasă civilizaţie, să mai înfrâneze şi să mai domolească la oameni nervii, care plesnesc ca bicele, la cea mai mică impresiune. Cloratele, bromurile şi toate calmantele medicinii doftoriceşti „y perdent leur latin”, nu mai pot face nimic. Lumea, cu a ei minte, cu a ei închipuire, saltă în văzduh la cea mai mică mişcare şi face ca în vremea basmelor, din purice bivol şi din bivol purice, când nu face din cal măgar” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 44-51).


Pagina 2 din 912345...Ultima »