Pe urmele întemeietorului Sucevei (I)
În 1359, deci cu vreo cinci ani înainte de Descălecatul lui Bogdan Vodă, murea, în Moldova, voievodul Ştefan, care avea doi feciori, pe Ştefan şi pe mezinul Petru, care nu era decât un copilandru. Îndreptăţit la moştenire, întâiul născut, Ştefan, sprijinit de boieri, a ocupat Scaunul Moldovei, dar ţara s-a ridicat în sprijinul mezinului, care era blând şi cumsecade, adică „liberal”, după cum scriau, în latină, vechii cronicari polonezi. Neavând de ales, Ştefan a fugit în Polonia, a depus jurământul de vasalitate, angajând şi ţara în supunere necontenită, şi-atunci regele Cazimir, cu aprobarea Seimului, a ridicat oştile din voievodatele sudice ale Poloniei şi le-a trimis, împreună cu Ştefan şi cu boierii lui, asupra Moldovei. Iar copilandrul Petru şi-a dus susţinătorii în Ţara Şipeniţului, evitând o bătălie decisivă, dar ademenindu-i pe polonezi într-o pădure întinsă, pe care o înţinase, asigurându-şi, astfel, fără luptă, o victorie strălucită, care includea uriaşi prăzi în arme, îmbrăcăminte şi prizonieri, pe care, foarte curând, i-a vândut Poloniei, acceptând cererea de răscumpărare pe care i-au adus-o solii lui Cazimir.
Informaţia aceasta, preluată, de la Jan Długosz şi vehiculată trunchiat şi de alte cronici, i-a pus în derută şi pe istoricii polonezi, şi pe cei români. Polonezii, începând cu primul lor istoric, tribunul naţionalist Z. Spieralski, care considera inutilă o înfrângere ruşinoasă a strămoşilor săi atât de îndepărtată, încât fusese uitată, „a susţinut că campania anului 1359 este un fals” şi că „anul (1359) al expediţiei, pe care Dlugosz îl menţionează, nu este cel real”[1]. Istoricii români, care cunoşteau faima şi autoritatea ştiinţifică a lui Spieralschi, fie că au evitat subiectul, din necunoaşterea „temeiului” lui Długosz[2], fie că au opinat că „Petru din această sursă nu este identic cu Petru Mușat” şi că, deşi „Ștefan și Petru ar fi fost personalități istorice reale”, ar fi de preferat în totalitate opinia lui Constantin Rezachevici, care opina că nu ar exista „niciun motiv valabil pentru a accepta reconstituirea evenimentelor din cronica anonimă polonă[3]”[4].
Şi eu am dat peste această poveste mai întâi într-o relatare târzie, datând din 1571, cea a nobilului polon Jan Herburt[5], care pornind de la Analele lui Długosz, dar, ca şi predecesorul său, şi de la arhiva clanului nobiliar care a întemeiat târgul Siretului, deci de la arhiva familiei Olesnicki, introduce elemente în plus (a doua nuntă a lui Cazimir, de pildă) sau le ignoră pe altele, precum menţionarea sprijinului maghiarilor în favoarea copilandrului Petru Vodă sau numele nobililor şi steagurilor poloneze recuperate prin răscumpărare. Pentru că argumentul „temeiului” autenticităţii relatării lui Długosz stă în mărturia finală, pe care ceilalţi cronicari o evită, referitoare la prizonierii poloni ai „acestei înfrângeri”, precum „Sbigneus de Oleschnicza, un soldat al casei lui Dambno, bunicul cardinalului Sbigneus și episcop de Cracovia”, „Nawogius de Thanczin, fiul lui Andrea de Thanczin, Palatinul Cracoviei” şi cele „unsprezece flamuri (care) au fost capturate în acea înfrângere, dintre care trei au fost regale sau voievodale, cele ale voievodatelor Cracovia, Sandomir și Lviv”[6].
Voi reproduce, în anexe, textele din cronicile scrise de Długosz şi de Herburt, precum şi poziţiile istoricilor români (remarcabile sunt cele ale basarabenilor de astăzi, care au dat o atenţie deosebită subiectului, chiar dacă fără a consulta direct şi sursa primară, Analele lui Długosz), şi voi încerca să analizez trei ipoteze posibile privind identitatea personajului istoric real Petru Vodă al Moldovei, chiar dacă data reală a Descălecatului lui Bogdan Vodă oscilează, în istoriografia românească, între reperele anilor 1359 şi 1365.
Dacă admitem că voievodul Ştefan şi fiul său Petru sunt personaje istorice reale, ar trebui să îi identificăm în diplome de proprietate maramureşene, fie ca ultimi descendenţi ai Dragoşeştilor, fie ai Bogdăneştilor. Presupunând că Ştefan şi, apoi, fiul său Petru, care a beneficiat de sprijinul maghiarilor din Moldova, în bătălia lui cu oştile regelui polon Cazimir, care îl însoţea pe vasalul polon Ştefan, ar fi ultimii Dragoşeşti din Moldova, ar trebui să le întâlnim numele în diploma din 2 februarie 1365, prin care regele Ludovic I al Ungariei, confiscând moşiile lui „Bokdan voyvoda et suis filus, nostris videlicet infidelibus nostorys, ob ipsorum detestandam infidelitas notam, eu quod idem Bokdan et fily sui fulminante dyabulo humani generis inimico” („Bogdan voievodul și fiii săi, și anume necredincioșii noștri, cunoscuți pentru infidelitatea lor detestabilă, pentru că același Bogdan și fiii săi au fost aţâţaţi (fulgeraşi) de diavol, dușmanul neamului omenesc”), le dăruia „voievodului maramureşean Balk, fiul lui Sas, şi fraţilor săi Drag, Dragomer şi Ştefan”[7], regele Ludovic I poruncind să fie stricate „şi socotind deşarte toate actele scrise şi întocmite pentru acel Bogdan şi fiii săi cu privire la sus-numitele moşii”[8].
Acest frate al lui Balk, fiu al lui Sas, poate fi răposatul voievod Ştefan, caz în care copilandrul Petru, care i-a umilit pe polonezi, în 1359, ar fi strănepotul lui Dragoş Vodă, care, fiind alungat de Bogdan Vodă, s-ar fi întors în Maramureş, el fiind „fiul unei catolice, care veni să trăiască în Moldova şi care era însurat cu altă catolică, sora lui Vladislav Iagello”[9], după moartea fiului lui Bogdan, Laţcu Vodă (1368-1375), şi după scurta şi improbabila domnie a lituanianului Iurg Coriatovici[10] (1374 – considerat „falsul genealogic al lui Hasdeu”), cică adus la nelegitimă domnie de către boierii ţării. „Petru Muşat ar mai fi fost şi înrudit cu familia regală ungară, prin mama lui, Margareta, care era, precum am spus, catolică: destule temeiuri pentru ca catolicismul să fi fost foarte bine văzut în această domnie”[11].
Ipoteza este plauzibilă, dar mai există o ipoteză, aceea că Ştefan, răposatul domn, ar fi fost fiul lui Bogdan Vodă, trimis pe tronul Moldovei, tron moştenit şi dobândit prin luptă, din 1359, ce copilandrul Petru. Dar, Pomelnicul de la Bistriţa: „pomeneşte, Doamne, pe Bogdan voievod; pe Laţco voievod; pe Costea voievod; pe Petru voievod; pe Roman voievod”[12], şi nici pe un Ştefan, ceea ce sugerează că Ştefan nu ar fi fost fiul lui Bogdan, deşi mai există un argument, important în ideologia vremii, şi anume acela că Ştefan nu ar fi fost ortodox, ci catolic, cum avea să devină, în ultimii ani ai vieţii[13], începând cu 1372, şi Laţcu Vodă. Dacă copilandrul Petru ar fi fost nepotul lui Bogdan, de la fiul său Ştefan, predarea tronului Moldovei către bunicul său, care l-a lăsat fiului, Laţcu, şi abia apoi a revenit lui Petru, pare plauzibilă, dar, în acest caz, pedepsirea lui Bogdan, de către Ludovic I, nu ar mai fi avut nici o justificare.
A treia posibilitate de identificare îl vizează pe nepotul lui Bogdan Vodă, Ştefan, fiul lui Iuga, cel care, împreună cu fratele său Ioan, moşteneşte o jumătate din satul Cuhea, până în „Dealul lui Maxim, unde se desparte de pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor”[14]. Ipoteza aceasta este, totuşi, cea mai şubredă, pentru că fratele lui Bogdan, Iuga Voievod, nu s-a alăturat vreodată revoltelor lui Bogdan, iar Ştefan se pare că trăia încă în 1360, în vreme ce Ştefan al Moldovei murea în 1359.
Pornind de la aceste trei alternative, toate sugerând, însă, că voievodul-copilandru Petru este una şi aceiaşi persoană cu Petru Muşat, întemeietorul Sucevei, cel care a revenit la domnie, cu sprijin maghiar, abia după moartea îndreptăţitului Laţcu Vodă. A rămas vasal Coroanei Ungariei până în 1387, când, datorită schimbărilor geopolitice din zonă, profitând de faptul că Vladislav Jagello „întorcându-se în Polonia, a călătorit prin Rusia Roşie, l-a primit, la Lviv (Leopilis) pe Petru, Palatinul Moldovei sau Valahiei[15], împreună cu alaiul său, care a depus un jurământ solemn de credință și vasalitate”[16].
Mărturia lui Długosz, în cazul că voi putea proba că este temeinică, orientează şi spre anul naşterii lui Petru Muşat (1344), ceea ce ar însemna că întemeietorul Cetăţii şi al târgului Sucevei a trăit doar 47 de ani.
Singura soluţie pentru a desluşi (nu a alege, ci a desluşi) între cele trei ipoteze o reprezintă vechii cronicari maghiari, care pot orienta spre colecţiile de diplome ale cancelariei regale, care să confirme sau nu aceste ipoteze. Până atunci, redau, în anexe textele selectate din cărţile de care m-am folosit în această documentare.
ANEXE
Joannis Dlugossi
Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae, Lib. 9, Varsaviae 1973
„Pentru a-l ajuta pe Ștefan, fiul lui Ștefan voievod al Țării Românești („woyewodae Walachiae”), Kazimierz, regele Poloniei, trimite cu el o armată, care, în pădure, după ce au fost tăiați copacii, a fost copleșită de tăişurile voievodului (Petru – n. n.)[17].
După ce a murit Ştefan, fostul voievod valah al Moldovei (ai cărui strămoşi băștinași au fost alungați, din Italia, în regatul celor de acelaşi neam, voloscii („nacio Volscorum”) și li s-a spus aşa de către vechii domnitori și coloniști ruteni, pe care, mai întâi prin trădare, apoi cu forța, i-au alungat, venind în număr din ce în ce mai mare de oameni și au luat ţara în stăpânire, dar rămânând tot în riturile și obiceiurile rutenilor, prin care ar fi mai ușor ca ocupația să fie acceptată de proprii degenerați, iar ceilalţi au migrat), a apărut o dispută grea între cei doi fii ai decedatului voievod, Ştefan și Petru, în privinţa conducerii și succesiunii pe tronul ţării. Căci Petru, deși era mai tânăr, pentru că era mai îngăduitor, a fost ajutat de majoritatea valahilor, iar el, cu energia cu care s-a impus și sprijinit de maghiarilor din provincie, l-a învins pe Ştefan şi pe boierii pe care nu i-a putut convinge să fie de partea lui şi a ocupat singur principatul Moldovei.
Dar Ștefan, fratele mai mare, nesuportând umilinţa înfrângerii sale și temându-se că fratele său, Petru, al doilea născut, să nu se sfătuiască cu sfetnicii şi să-l prigonească cu mai multă cruzime, s-a refugiat la Cazimir, regele polonez, și, fiind bogat în comori și în ostași, a cerut să i se acorde milă, angajându-se și legându-se atât pe sine, cât și pe toți urmașii săi, care vor fi voievozi în țara Moldovei, să rămână pentru totdeauna în credința, ascultarea și supunerea Regelui Cazimir și a urmașilor săi, regi ai Poloniei. Când această condiție a fost acceptată de regele Cazimir şi aprobată de consilierii regatului, regele Cazimir a trimis o armată, din Cracovia, Sandomir, Lublin și soldați ruși, împreună cu Ștefan, pentru a-l readuce pe scaunul Moldovei.
După ziua apostolilor Petru și Pavel, armata a ieșit din tabără și, când a ajuns pe pământ vrăjmaş, a avut câteva succese mărunte și a câştigat câteva încăierări, dușmanul evitând o bătălie totală şi definitivă. Căci Petru, fratele cel tânăr, înţelegând că ar fi o prostie din partea lui să angajeze o bătălie deschisă cu Ștefan și cu armata polonezilor, a încercat să rezolve conflictul cu iscusinţă și viclenie.
Pădurile pustii se întindeau pe o lungă distanță, Ploninul fiind nelocuit, și pentru că nu are oameni care să aducă progres, pământurile nici nu sunt cultivate, nici arate în țara Şipeniţului, pe care, așa cum am menționat mai sus, ploninii o numesc Munteni, iar oastea poloneză, pentru a înainta spre interiorul ţării și spre câmpie, urma să treacă prin dreapta acelor păduri, iar de cealaltă parte a drumului muntenesc, în partea inamicului, se tăiaseră copacii şi au fost înţinaţi, că stăteau nemișcați și cădeau ușor la o lovitură. Iar când polonezii au intrat în pădure, în marş, valahii au doborât copacii din margine, care, căzând unul peste altul și prăbuşindu-se, au strivit și măcelărit oamenii, caii și armele, fără luptă, și i-au biruit. Prinşi sub cu trunchiurile și ramurile copacilor, soldați polonezi au fost uciși și zdrobiți, iar cei mai mulți dintre ei au fost mutilați la picioare sau la mâini sau în alte părţi ale corpului. Majoritatea oştenilor, zdruncinaţi de răul neașteptat, au intrat sub jug, iar numărul prizonierilor era oarecum mai mare decât al celor scoşi de sub copaci. După ce a câştigat bătălia, inamicul, cu toate prăzile și prizonierii, era cu atât mai satisfăcut, cu cât biruinţa era completă. Căci, deși o mare parte dintre cai au pierit prin doborârea copacilor, totuși armele, hainele și alte lucruri, din moment ce nimeni nu a putut să scape şi să aducă ceva înapoi, au fost luate de învingători.
Armata polonezilor, în faţa valahilor care i se împotriveau, s-a precipitat în aceste capcane, mai mult prin neglijență şi lașitate, care, în confruntare cu chibzuinţa și inteligența vrăjmaşilor, care i-au atras pe poloni în astfel de curse și capcane cu răutăcioasă viclenie.
Când această înfrângere a fost raportată regelui Cazimir, acesta a trimis imediat să răscumpere pe toți prizonierii. Și valahii, având posibilitatea de a face ușor răscumpărarea captivilor, toți soldații și oamenii de rând au fost lesne răscumpărați.
În această înfrângere, a fost luat prizonier Sbigneus de Oleschnicza, un soldat al casei lui Dambno, bunicul cardinalului Sbigneus și episcop de Cracovia, care a fost nevoit să șchiopăteze până în ziua morții, din cauza cioturilor care atunci i-au trecut prin cap.
Nawogius de Thanczin, fiul lui Andrea de Thanczin, Palatinul Cracoviei, după ce scăpase din mâna valahilor în tumulul bătăliei, ferindu-se să-i vadă pe tatăl și prietenii săi, a mers la Roma. direct de la locul dezastrului, și a cerut el însuși să fie făcut presbiter (căci singurul însoțitor pe care-l luase cu sine deja murise în ziua aceea), urmând să demaşte țara, la întoarcere, iar ulterior a fost promovat la decanatul Cracoviei.
Pădurea deasă de atunci a fost restrânsă, de-a lungul timpului, prin cultivarea pământului și prin înmulţirea ogoarelor.
Unsprezece flamuri au fost capturate în acea înfrângere, dintre care trei au fost regale sau voievodale, cele ale voievodatelor Cracovia, Sandomir și Lviv („Leopoliense”), nouă militare, adică Bipennium, pe care sus-zisul Nawogius o ridicase, alta dintre Leliwa, a treia dintre Vulpium, cea de-a patra dintre Rawitarum, a cincea dintre Griffonum, a șasea dintre Srzenyevitarum, a șaptea dintre Habdankonum și a opta dintre Polukosarum, iar a noua dintre Streparum.
Anul Domnului o mie trei sute șaizeci.
O ciuma uriaşă în Polonia
După ce a primit înfrângerea din partea Țării Românești (Walachiam), a urmat pentru Polonia o înfrângere mai gravă, dar totuși mai tolerabilă, dacă nu i-au putut rezista simțurile omenești. Pentru că urgii epidemice, fie că sunt trimise de Divinitate, într-un loc de răzbunare pentru multiplele nelegiuiri ale oamenilor, fie prin aranjarea stelelor, constelațiilor și conjuncțiilor, fie din altă cauză necunoscută a accidentului, care toate izvorăsc într-un torent în mai toate regatele din Occident, inclusiv în regatele Poloniei, Ungariei și Boemiei, dar și în provinciile supuse și învecinate acestora, care au fost infectate atât de mult, încât ciuma s-a răspândit peste orașele, cetăţile, satele și zonele rurale ale Regatului Poloniei, astfel încât a ucis cea mai mare parte a persoanelor de ambele sexe, în cele șase luni, în care virusul a continuat să se răspândească”[18].
*
Jan Herburt
Chronica, siue Historiae Polonicae compendiosa, ac per certa librorum capita ad facilem memoriam recens facta descriptio authore magnifico viro Ioanne Herburto de Fulstin,Regni Polonici Senatotr, Oporiniana 1571
„Regele Poloniei, Cazimir, după a doua nuntă, cu fata ducelui Henric de Gloucester, „în anul 1359, a făcut o expediție ruşinoasă în Moldova (Valachiam), din următorul motiv. La moartea lui Ştefan (Stephanus), Voievodul Valahilor, cei doi fii ai săi, Ştefan și Petru[19], s-au luptat pentru Principat. Exclus din stăpânirea ţării, Ştefan a fugit în Polonia, cu unii dintre valahii săi, la regele lui, Cazimir: și când a promis că va fi în puterea și clientul (vasalul – n. n.) său, a obținut ușor de la el să se întoarcă în stăpânirea moştenirii paterne. De aceea Cazimir a trimis o armată, înrolată din Polonia Mică (Minore Polonia) şi din Rusia Roşie, la începutul lunii iulie, în Moldova, cu legații săi și cu Ștefan:
Dar Petru[20], observând poziţia polonezilor, le-a întins o capcană, în care cad cu atât mai ușor cei neprudenți, în favoarea oştenilor săi. Polonezii au fost nevoiți să treacă, la intrarea spre interiorul Țării Românești a Moldovei, un râu adânc și mocirlos, care se numește Plonina din pricina sterilităţii lui: Petru și oamenii lui au trecut râul și au tăiat copacii codrului prin care oamenii noștri urmau să mărșăluiască, în așa fel ca trunchiurile să rămână înţinate. Iar când oamenii noștri au intrat în acea pădure, capcanele valahului au îmbrâncit copacii cenuşii din marginea pădurii, încât ceilalți s-au împins unul pe altul; iar trunchiurile lor, ciocnindu-se, s-au prăbuşit asupra inamicului. Cazimir, mâhnit de această înfrângere căzută pe capul lui, după ce fusese exilat pentru trădare, a trimis solie vrăjmașului, să răscumpere pe cei prinşi și i-a obținut ușor. Această înfrângere, în faţa valahului, a fost urmată, un an mai târziu, de o ciumă, nu mai puțin sălbatică, care, atunci când a cuprins Polonia, timp de șase luni, a ucis aproape jumătate din populația orașelor și satelor.
În Cracovia, s-a socotit că au murit douăzeci de mii de oameni, dar năpasta a căzut mai mult asupra bogaților și nobililor, decât asupra oamenilor de rând.
În anul următor, care a fost 1361, Regele Cazimir a obţinut… înființarea Scaunului Mitropolitan din Lviv, în Rusia Roşie”[21].
În 1390, Vladislav Jagello „întorcându-se în Polonia, a călătorit prin Rusia Roşie și l-a primit, la Lviv (Leopilis) pe Petru, Palatinul Moldovei sau Valahiei[22], împreună cu alaiul său, care a depus un jurământ solemn de credință și vasalitate”[23].
*
Mihály, Joan
Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900
1335, octombrie 5: „Înaintea regelui Carol, Ladislau, arhiepiscopul din Calocea, trimis să trateze cu voievodul Bogdan, fiul lui Micula („Bogdan Woyvode filii Mykula”[24]), ca să descalece în Ungaria[25], declară că Thouka castelanului din Ersomlyo şi Casseu nu e răsunzător pentru daunele cauzate prin procurarea victualiilor în posesiunile Jam şi Borzas Szent-György. Regele primeşte aceste excusări deoarece exacţiunile s-au făcut în serviciul său”[26].
1353, mai 14: Fratele lui Bogdan, Iuga, şi fiii acestuia, Ştefan şi Ioan, primesc întăritură pentru moşia „Cuhea, în Maramureş, şi a pertinenţelor sale”[27]. În diplomă, se menţionează hotarele, partea lui Bogdan din Cuhea („Kohnya”) începea de la „Dealul Maximului, lângă Vişeul de Jos (…) către răsărit şi către amiazăzi”[28]; sau, cum scrie în diplomă: „Dealul lui Maxim, unde se desparte de pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor”[29]. Ştefan şi Ioan primesc întăritura diplomei, pierdută între timp, în 24 iunie 1360[30].
1360, martie 20: „Regele Ludovic conferă românului maramureşan Dragoş, fiul lui Giula, şi fiilor săi, Giula şi Ladislau, sub titlul de donaţiune, nouă moşii româneşti: Slatina, Brebu, Copăceşti, Deseşti, Herniceşti şi Satu-Şugatag, cu veniturile lor, pentru serviciile credincioase, arătate mai ales în restaurarea Ţării Moldovei („restauratione terrae nostrae Moldauanae)”[31]. Fiii lui Giula, care primesc întăritură pentru aceste moşii, în 10 februarie 1364, sunt „Ştefan, Miroslav preotul şi Dragomer”[32], dar moşiile sunt cedate în favoarea lui Dragomir.
1365, februarie 2: Moşiile confiscate de la Bogdan („Bokdan voyvoda et suis filus, nostris videlicet infidelibus nostorys, ob ipsorum detestandam infidelitas notam, eu quod idem Bokdan et fily sui fulminante dyabulo humani generis inimico”), deci de la „Bogdan voievodul și fiii săi, și anume necredincioșii noștri, cunoscuți pentru infidelitatea lor detestabilă, pentru că același Bogdan și fiii săi au fost aţâţaţi (fulgeraşi) de diavol, dușmanul neamului omenesc”, au fost încredinţate, aşa cum se ştie, „voievodului maramureşean Balk, fiul lui Sas, şi fraţilor săi Drag, Dragomer şi Ştefan”[33], regele Ludovic I poruncind să fie stricate „şi socotind deşarte toate actele scrise şi întocmite pentru acel Bogdan şi fiii săi cu privire la sus-numitele moşii”[34].
1365, septembrie 26: Ludovic I confirmă fraţilor Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga, stăpânirea moşiei Cuhea, în hotarele stabilite în 14 mai 1353[35].
*
Cantemir, Dimitrie
Descrierea Moldovei, Berlin 1769
„Domnul cel dintâi care, după năvălirea lui Batie, a agonisit iarăşi strălucirea cea mai dinainte a Moldovei a fost: 1). Dragoş; 2). Sas. După dânsul fiul lui, 3). Lascu. După Lascu; 4). Bogdan I, cu poroclea Muşat, fiul lui Lascu; 5). Petru I, un fiu al lui Bogdan Muşat, şi pentru că a murit fără de a avea copii a urmat fratele tatălui său: 6). Roman I, fiul lui Lascu şi frate cu Muşat. Şi după moartea lui, sau pentru nevârsta lui Alexandru fiul său, sau în vreo răscoală a ales pe 7). Ştefan II”[36].
*
Xenopol, A. D.
Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III
„Petru Muşat este arătat de Ureche că ar fi domnit 16 ani”[37].
„Conform cu aceste rezultate dobândite prin critica ştiinţelor păstrate de deosebitele izvoare, găsim pe Raguzanul Giacomo di Pietro Lucari[38], al căruia grad de credinţă l-am analizat mai sus, enumerând în chipul următor pe primii voievozi ai Moldovei: Dragoş, pe care-l face baron din Hust, cetate din Maramureş, Sas, Bogdan (înainte de 1349[39]), Laţcu. După acest din urmă înşiră pe Muşatin (Petru), Roman şi Ştefan; apoi pe Iuga, Alexandru (cel Bun), Roman al II-lea, Ilie şi Petru Ciubăr”[40].
*
Rosetti, Radu
Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905
Laţcu, iniţial ortodox, s-a convertit la catolicism[41] în 1372.
„Cu domnia lui Petru Muşat, fiul unei catolice, care veni să trăiască în Moldova şi care era însurat cu altă catolică, sora lui Vladislav Iagello, viitorul începu să-i surâdă din nou (catolicismului – n. n.).
La 1375 Regele Ludovic obținuse ca Papa să înființeze la Halici o arhiepiscopie catolică. Muşăteştii, rude cu Mircea, erau, ca şi acesta, protejaţii Coroanei ungurești. Apoi Petru Muşat ar mai fi fost şi înrudit cu familia regală ungară, prin mama lui, Margareta, care era, precum am spus, catolică: destule temeiuri pentru ca catolicismul să fi fost foarte bine văzut în această domnie”[42].
„Siretul eră un oraş poporat şi însemnat, conţinând o numeroasă populaţie catolică, alcătuită, se pare, din Nemţi – într-adevăr socotelile Lembergului pomenesc, la anul 1380, pe niște locuitori din Siret purtând numele de Bertold, Friedman, Ioan Zimmermann, Heinrich, Anselm, Ioan Leffel, Schnoebeck; din Poloni şi din Unguri”[43].
*
Nicolau, T.
Ioan Huniade Corvin, Bucureşti 1926
„Iurg Coriatovici, ginerele lui Laţcu, şi urmaşul acestuia, Petru Muşat, continuă a recunoaşte suzeranitatea Ungariei, cât timp a domnit Ludovic cel Mare… Noua situaţie strategică a Poloniei creată prin anexarea Galiției are o puternica influenţă asupra politicii externe a Moldovei. Ea face pe Petru Muşat să schimbe suveranitatea ungară cu cea leşeasca”[44].
*
Giurescu, Constantin C.
Istoria Românilor, I, Bucureşti 1946
„Dlugosz cronicarul polon aminteşte, nu ştim pe ce temei şi cu câtă dreptate, de luptele ce au avut loc pentru moştenirea voievodului Ştefan între fiii acestuia, Petru şi Ştefan, chiar în anul întemeierii Moldovei, 1359”[45].
Pomelnicul de la Bistriţa: „pomeneşte, Doamne, pe Bogdan voievod; pe Laţco voievod; pe Costea voievod; pe Petru voievod; pe Roman voievod”[46].
*
Spinei, Victor
Istoria Moldovei, XI-XIV, Bucureşti1982
„Anumite suspiciuni comportă şi referirea la terra (sau principatus) Moldaviae făcută de Jan Dlugosz, reluată şi de alţi cronicari polonezi – cu prilejul descrierii luptelor pentru tron din 1359 – dat fiind că lucrarea sa fusese alcătuită cu peste un secol mai târziu. Totuşi, la data menţionată, noua nomenclatură a spaţiului est-carpatic nu mai era neobişnuită şi ea putea fi conservată în arhiva familiei Olesnicki, folosită de Dlugosz ca sursă de informaţie pentru anumite capitole ale istoriei sale”[47].
*
Eremia, Ion. Dr.
Problema Basarabiei în lucrarea Cronica Moldovei de la Cracovia, în La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios, Galaţi 2011
„Ștefan S. Gorovei, referindu-se la problema continuității în evoluția dinastică a Moldovei în secolul al XIV-lea, scria că „textul cronicii polone pus nu de mult în lumină de Constantin Rezachevici (…) afirmă explicit continuitatea dinastică, Bogdan I fiind arătat са bunic patern al lui Petru I”. De fapt, este necesar de precizat că Constantin Rezachevici nu consideră că respectiva Cronică atestă această continuitate dinastică, deoarece Petru din această sursă nu este identic cu Petru Mușat, primul fiind, după Constantin Rezachevici, domnul Moldovei Petru I, iar al doilea fiind Petru II Mușat. În acelaşi timp, prestigiosul istoric ieşean exprima şi unele îndoieli asupra valorii informaţiilor sursei date: „Dar şi valoarea acestui izvor este destul de redusă, fiind un text târziu (secolul al XVII-lea), în care respectiva filiaţie ar putea fi şi rezultatul unei deducții a autorului cronicii”, îndoieli demonstrate, după cum s-a arătat, de Constantin Rezachevici.
Istoricul chişinăuean Pavel Parasca s-a oprit asupra informaţiilor Cronicii Moldovei de la Cracovia în ceea ce-l priveşte pe mult discutatul Ştefan, care ar fi fost domn al Moldovei, precum și pe fiii acestuia, Ştefan şi Petru, care ar fi luptat pentru tronul Moldovei la 1359, cunoscuţi anterior după cronica lui Jan Dlugosz (1415-1480), dar саre nu face vreo legătură cu Bogdan І. Parasca a considerat, pe baza acestor observaţii, că sursa dată – Cronica Moldovei de la Cracovia – este doar o „reticluire cronicărească târzie, capabilă să ajusteze contradicţiile din mărturiile cronicilor maghiare despre Bogdan și naraţiunea cronicarului polon Jan Dlugosz”. Numitul autor admite că Ștefan și Petru ar fi fost personalități istorice reale, totuşi, el nu vede „niciun motiv valabil pentru a accepta reconstituirea evenimentelor din cronica anonimă polonă”: Întreaga explicaţie a lui Constantin Rezachevici referitoare la evenimentele asociate lui Ştefan și Petru, dată după Cronica Moldovei, este apreciată de Pavel Parasca drept „о ipoteză rezultată din altă ipoteză” (…).
Referindu-se la situația politică din Moldova, autorul Cronicii Moldovei de la Cracovia relatează despre conflictul dintre fraţii Ștefan şi Petru – frați ce-şi dispută prin ceartă moștenirea. Petru, cel mai mic dintre ei, a fost ajutat de popor şi l-а alungat pe fratele său Ştefan, care s-a refugiat la Cazimir cel Mare, de la care a solicitat ajutor pentru „a putea să se reinstaleze în ţага sa, „promițând să se supună Poloniei el și urmaşii săi împreună cu ţara Moldovei și aceasta pentru totdeauna, plătind un tribut anual”. Informaţia că Ştefan solicita reinstalarea în scaunul Moldovei atestă faptul că, în trecut, un anumit timp el a domnit.
Conform informaţiilor Cronicii, regele Poloniei Cazimir a primit oferta şi a acordat lui Ştefan ajutorul solicitat, dar, subliniază sursa dată, „Petru ştiu să nimicească pe poloni, şi rămase principe al Moldovei”. Însă, după un anumit timp, Petru „împăcându-se apoi cu fratele său” Ștefan, „acesta cârmui partea de răsărit sau Basarabia din acest timp, şi Petru păstră pentru sine partea apuseană sau Moldova prezentă”.
Cine erau acești Ştefan şi Petru, care s-au luptat pentru scaunul Moldovei?
Să vedem ce ne spune Cronica dată: „Bogdan, primul principe în Moldova, lăsă un fiu numit Ştefan. Acesta murind către anul 1358 lăsase doi fii, Ştefan și Petru. Acești doi frați avură o ceartă asupra moștenirii”, prin „moştenire” înțelegându-se scaunul Ţării Moldovei. Aşadar, este limpede că Ştefan şi Petru erau nepoţii lui Bogdan I, proveniţi de la fiul acestuia Ştefan, ultimul decedând „către anul 1358”, adică cu patru-cinci ani înainte de trecerea lui Bogdan I în Moldova (1363-1364).
(…) Conform actului lui Ludovic cel Mare, din 2 februarie 1365, Bogdan trecuse în Moldova cu mai mulți fii şi „uneltesc să o păstreze spre paguba maiestăţii noastre”, sursa citată făcând în mod explicit referire în trei rânduri la „Bogdan şi fiii săi”, fără să precizeze numărul acestora sau numele vreunuia dintre ei. Despre unul dintre ei se ştie cu certitudine în prezent că a fost Laţcu, viitorul domn al Moldovei între 1368 şi 1375. Un alt fiu, conform Cronicii Moldovei de la Cracovia, a fost Ştefan, dar acesta, potrivit aceleiaşi surse, cum s-a mai spus deja, ar fi decedat „către anul 1358”. Dacă am considera veridică informaţia, rămâne fără răspuns întrebarea: de ce această ceartă pentru moştenirea tronului Moldovei începe între cei doi nepoți ai lui Bogdan I şi de ce nu este implicat şi celălalt fiu al său, Laţcu, unchiul celor doi?”[48].
[1] Spieralski, Z., W spraw rzekomej wyprawy Kazimierza Wielkiego do Moldawii, PH, t. LII, 1961, pp. 147-152
[2] „Długosz cronicarul polon aminteşte, nu ştim pe ce temei şi cu câtă dreptate, de luptele ce au avut loc pentru moştenirea voievodului Ştefan între fiii acestuia, Petru şi Ştefan, chiar în anul întemeierii Moldovei, 1359” – Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, I, Bucureşti 1946, p. 343; „Anumite suspiciuni comportă şi referirea la terra (sau principatus) Moldaviae făcută de Jan Dlugosz, reluată şi de alţi cronicari polonezi – cu prilejul descrierii luptelor pentru tron din 1359 – dat fiind că lucrarea sa fusese alcătuită cu peste un secol mai târziu. Totuşi, la data menţionată, noua nomenclatură a spaţiului est-carpatic nu mai era neobişnuită şi ea putea fi conservată în arhiva familiei Olesnicki, folosită de Dlugosz ca sursă de informaţie pentru anumite capitole ale istoriei sale” – Spinei, Radu, Istoria Moldovei, XI-XIV, Bucureşti1982, p. 40
[3] Din păcate, istoricii români nu au avut la dispoziţie Cartea a noua a Analelor lui Długosz, ci şi-au fundamentat poziţiile în baza textelor din Cronica Moldovei de la Cracovia, care este doar o „reticluire cronicărească târzie, capabilă să ajusteze contradicţiile din mărturiile cronicilor maghiare despre Bogdan și naraţiunea cronicarului polon Jan Dlugosz” – apud Eremia, Ion. Dr., Problema Basarabiei în lucrarea Cronica Moldovei de la Cracovia, în La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios, Galaţi 2011, pp. 3-6
[4] Eremia, Ion. Dr., Problema Basarabiei în lucrarea Cronica Moldovei de la Cracovia, în La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios, Galaţi 2011, pp. 3-6
[5] Herburt, Jan, Chronica, siue Historiae Polonicae compendiosa, ac per certa librorum capita ad facilem memoriam recens facta descriptio authore magnifico viro Ioanne Herburto de Fulstin,Regni Polonici Senatotr, Oporiniana 1571, pp. 174, 175
[6] Joannis Dlugossi, Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae, Lib. 9, Varsaviae 1973, p. 301
[7] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 29, p. 56
[8] AŞCP, Documenta Romaniae Historica, 1361-1365, vol. XII, Bucureşti 1985, doc. 382, pp. 398-401
[9] Rosetti, Radu, Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905, p. 48/294
[10] „Iurg Coriatovici, ginerele lui Laţcu, şi urmaşul acestuia, Petru Muşat, continuă a recunoaşte suzeranitatea Ungariei, cât timp a domnit Ludovic cel Mare… Noua situaţie strategică a Poloniei creată prin anexarea Galiției are o puternica influenţă asupra politicii externe a Moldovei. Ea face pe Petru Muşat să schimbe suveranitatea ungară cu cea leşeasca” – Nicolau, T., Ioan Huniade Corvin, Bucureşti 1926, p. 173
[11] Rosetti, Radu, Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905, p. 47/293
[12] Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, I, Bucureşti 1946, p. 444
[13] „Conversiunea lui Laţcu la catolicism se făcu, deoarece vedem că Papa, într-un răspuns din Fevruarie 1372, la o scrisoare a Domnului, îl felicită pentru acest fapt, dar a poporului Moldovei rămase o vie speranţă a misionarilor Minoriţi. Laţcu nici măcar nu izbuti să tragă cu dânsul la catolicism pe propria lui soţie: din aceeaşi scrisoare a Papei vedem că el se plânsese Pontificelui de îndărătnicia cu care Doamna ţinea la eresurile ei. Despre o cerere de despărţenie nici o vorbă,iar Papa, în răspunsul său, spune lui Laţcu că nu doreşte să-l silească a-şi părăsi soţia, ci îl îndeamnă să nu se lase, din cauza coabitaţiunii cu dânsa, să fie târât în erorile ei.
Faptul că Laţcu este îngropat în biserica episcopală de la Rădăuţi nu dovedeşte îndestul că, la moarte, s-ar fi întors la credința Răsăritului, precum pretinde Melhisedec. / Se poate prea bine ca el să fi murit catolic şi să fi fost îngropat într-o biserică catolică, dar că un Domn următor, poate Ştefan cel Mare, care se laudă că i-a înfrumuseţat mormântul, să-i fi transportat rămășiţele în catedrala de la Rădăuţi” – apud Rosetti, Radu, Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905, p. 46/292
[14] AŞSP, Documenta Romania Historica, C. Transilvania, Volumul X, Bucureşti 1977, doc. 193, pp. 213-216
[15] Domnul E. Picot, Chronique d’Ureche, Paris, 1878, p. 35, fără cuvânt se întemeiază pe jurământul depus de Petru Muşat regelui Poloniei înaintea mitropolitului din Kiev în 1387, pentru a tăgădui existenţa, la această dată, a unei mitropolii în Suceava şi a combate deci înfiinţarea mitropoliei Moldovei de Iuga I. Jurământul fusese depus în Polonia, la Lemberg, prin urmare era firesc lucru să se fi făcut înaintea unui mitropolit din acea ţară. Vezi actul de închinare a lui Petru Muşat şi acel al boierilor săi din 1387 în Ulianitzki, Materialã dla istoria vzaimnah otnoşenii Roşii , Polşi, Moldavii, Valachii i Turtzii, v. XIV-XVI vv, Moscova, 1887, p. 1-2: „actum et daturn in Lemburga” – Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 117
[16] Ibidem, p. 201
[17] Se discută o anumită tradiție a clanului Oleśnicki din armele lui Dębno, deja scrisă în vremuri ulterioare (vezi o narațiune similară în: Viața și manierele cardinalului Sbigne, scrisă de Phillippo Callimachus, ed. I. Lichońska. Warszawa 1962, p. 28-31). Anul (1359) al expediţiei, pe care Dlugosz îl menţionează, nu este cel real. Z. Spieralski este primul istoric, care a susţinut că campanie anului 1359 este un fals (W spraw rzekomej wyprawy Kazimierza Wielkiego do Moldawii, PH, t. LII, 1961, p. 147-152). Într-un mod foarte asemănător este descrisă expediția romanilor în Galia (vezi Livy, XXIII, 27) (Madyda, p. 181).
[18] Joannis Dlugossi, Annales seu Cronicae incliti Regni Poloniae, Lib. 9, Varsaviae 1973, pp. 299-301
[19] Şincai admite că Petru Muşat ar fi fiul lui Laţcu (I, p. 357) ed. 1853. Atunci Roman, fratele lui Petru Muşat, ar fi luat pe propria lui soră, Anastasia, şi deci fiica lui Laţcu. Tot aşa susţine şi Engel, Gesch. der Moldau, p. 112 – apud Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 117
[20] 1375-1391, după Xenopol, p. 117, şi nu 1359-1391, cum rezultă din Analele poloneze
[21] Jan Herburt, Chronica, siue Historiae Polonicae compendiosa, ac per certa librorum capita ad facilem memoriam recens facta descriptio authore magnifico viro Ioanne Herburto de Fulstin,Regni Polonici Senatotr, Oporiniana 1571, pp. 174, 175
[22] Domnul E. Picot, Chronique d’Ureche, Paris, 1878, p. 35, fără cuvânt se întemeiază pe jurământul depus de Petru Muşat regelui Poloniei înaintea mitropolitului din Kiev în 1387, pentru a tăgădui existenţa, la această dată, a unei mitropolii în Suceava şi a combate deci înfiinţarea mitropoliei Moldovei de Iuga I. Jurământul fusese depus în Polonia, la Lemberg, prin urmare era firesc lucru să se fi făcut înaintea unui mitropolit din acea ţară. Vezi actul de închinare a lui Petru Muşat şi acel al boierilor săi din 1387 în Ulianitzki, Materialã dla istoria vzaimnah otnoşenii Roşii , Polşi, Moldavii, Valachii i Turtzii, v. XIV-XVI vv, Moscova, 1887, p. 1-2: „actum et daturn in Lemburga” – Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 117
[23] Ibidem, p. 201
[24] Reproducem acesta diplomă, deoarece unii, ca Georgiu Petrovay, sunt de părere, că acest Bogdan ar fi identic cu Bogdan voivodul din Maramureş şi apoi al Moldovei. Acestă părere nu e motivată, deoarece în diplomă nu se aminteşte că tratatele lungi şi de trei ori începute, să fi avut un resultat. Nici că e probabil, ci Bogdan, fiul lui Niculae ,voivodul ţării româneşti (mort în 1364), să-şi părăsească câmpiile mănoase de la gura Oltului şi să se mute între munţii neroditori din fundul râurilor Iza şi Vişeu, unde erau moşiile lui Bogdan şi ale fratelui său Iuga, voivodul românilor. Precum Jam şi Sân-Georgiu, moşiile agravate, sunt în Banat, astfel şi descălecarea numai în Banat s-a intenţionat – notă de subsol Mihály.
[25] Reprodus din: Codex dipl. hung. andegavensis III. pag. 201. S-a publicat şi prin N. Densuşan: Documente I. p. 637 – notă de subsol Mihály.
[26] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 5, p. 11
[27] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 16, p. 30
[28] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 16, p. 33, notă de subsol
[29] AŞSP, Documenta Romania Historica, C. Transilvania, Volumul X, Bucureşti 1977, doc. 193, pp. 213-216
[30] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 22, p. 45
[31] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 19, p. 37
[32] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 26, p. 53
[33] Mihály, Joan, Istoria comitatului Maramureş. Tomul I. Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sziget 1900, doc. 29, p. 56
[34] AŞCP, Documenta Romaniae Historica, 1361-1365, vol. XII, Bucureşti 1985, doc. 382, pp. 398-401
[35] AŞCP, Documenta Romaniae Historica, 1361-1365, vol. XII, Bucureşti 1985, doc. 428, p. 448
[36] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Berlin 1769, p. 79
[37] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 119
[38] Ristretto (comp. mai sus, p. 18), p. 105: „Nel 1358 Draghissa, à Dragole barone di Ust. città in Transilvania sinsignori de Moldavia, sottomisse Tartari, e morendo lascio il regno á Sas suo figliuolo il quale riduse la provincia à particolari di Valachia. A Sas segui Bogdan… Morto Bogdan venne Ladzko, Mussatin, Roman, Stefano… Successe poi Iuga, Alessandro , Ilia che rese il regno feudatario à Poloni, Romano Secondo et Pietro Ciubar”, apud Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 44
[39] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 42
[40] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. III, Ediţia III, p. 44
[41] „Conversiunea lui Laţcu la catolicism se făcu, deoarece vedem că Papa, într-un răspuns din Fevruarie 1372, la o scrisoare a Domnului, îl felicită pentru acest fapt, dar a poporului Moldovei rămase o vie speranţă a misionarilor Minoriţi. Laţcu nici măcar nu izbuti să tragă cu dânsul la catolicism pe propria lui soţie: din aceeaşi scrisoare a Papei vedem că el se plânsese Pontificelui de îndărătnicia cu care Doamna ţinea la eresurile ei. Despre o cerere de despărţenie nici o vorbă,iar Papa, în răspunsul său, spune lui Laţcu că nu doreşte să-l silească a-şi părăsi soţia, ci îl îndeamnă să nu se lase, din cauza coabitaţiunii cu dânsa, să fie târât în erorile ei.
Faptul că Laţcu este îngropat în biserica episcopală de la Rădăuţi nu dovedeşte îndestul că, la moarte, s-ar fi întors la credința Răsăritului, precum pretinde Melhisedec.
Se poate prea bine ca el să fi murit catolic şi să fi fost îngropat într-o biserică catolică, dar că un Domn următor, poate Ştefan cel Mare, care se laudă că i-a înfrumuseţat mormântul, să-i fi transportat rămășiţele în catedrala de la Rădăuţi” – apud Rosetti, Radu, Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905, p. 46/292
[42] Rosetti, Radu, Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905, p. 47/293
[43] Rosetti, Radu, Despre Unguri şi Episcopiile catolice din Moldova, Bucureşti 1905, p. 48/294
[44] Nicolau, T., Ioan Huniade Corvin, Bucureşti 1926, p. 173
[45] Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, I, Bucureşti 1946, p. 343
[46] Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, I, Bucureşti 1946, p. 444
[47] Spinei, Radu, Istoria Moldovei, XI-XIV, Bucureşti1982, p. 40
[48] Eremia, Ion. Dr., Problema Basarabiei în lucrarea Cronica Moldovei de la Cracovia, în La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios, Galaţi 2011, pp. 3-6