Ioan Slavici: Din slăbiciunile lui Eminescu | Dragusanul.ro

Ioan Slavici: Din slăbiciunile lui Eminescu

Mihai Eminescu, în 1873

 

„Una din cele mai caracteristice slăbi­ciuni ale lui Eminescu era nesaţiul în discuţiuni.

 

El discuta liniştit şi cu multă cumpă­nire, nu-şi pierdea niciodată sărita şi nu ţinea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuţiune, nu mai puteai să scapi de el. câtă vreme n-a ajuns să se dumirească, dacă e ori nu adevărat ceea ce spui.

 

Era în primăvara anului 1870. Ne în­torceam de la una din lecţiunile totdeauna foarte sugestive ale profesorului de ana­tomie Dr. Hirsl, care vorbise despre oa­sele ce alcătuiesc craniul omenesc.

 

– Vezi d-ta, – i-am zis eu fără ca să-mi prea fi dat seamă despre ceea ce spun, – dacă sunt adevărate cele ce ne-a spus Neamţul acela, în lumea organică toate sunt nu pentru că, ci pentru ca, până în cele mai mici amănunte potrivite cu sco­pul, în vederea căruia intră în fiinţă.

 

El s-a oprit în loc şi s-a uitat cu un fel de uimire la mine.

 

– De unde o scoţi aceasta?, întrebă el. Unde ai citit-o?  Cine ţi-a spus-o?

 

– Nu-mi aduc aminte să mi-o fi spus cineva, – i-am răspuns; aşa-mi vine mie să dau cu socoteală. Dumneata vezi prea bine că e gaură în craniu pretutindeni unde trebuie să fie gaură, şi mi se pare înve­derat că nu artera pătrunde pe unde e gaură, ci gaura a rămas pe unde în mod firesc are să pătrundă artera la creier.

 

– Da!, a întâmpinat el şi a plecat îna­inte.

 

 

Îmi făceam atunci rândul în oştirea împărătească şi stăteam în cazarma Francisc Iosif, depărtare de câţiva kilometri de la spitalul central, unde Profesorul Dr. Hirsl îşi făcuse lecţiunea. Partea cea mare din acest drum lung am făcut-o fără ca să mai schimbăm vreo vorbă, eu grăbind pentru ca nu cumva să-mi pierd porţiunea de mâncare la cazarmă, iară el împiedicându-se când de unul, când de altul dintre trecători, ca omul care, pierdut în gânduri, nu vede şi nu aude nimic din cele ce se petrec împrejurul lui.

 

– Stai! – strigă el în cele din urmă, – că nu ne-au luat la goană Tătarii. Nu e cum zici tu: artera a existat şi mai înainte de a se fi închegat oasele, şi gaura a rămas unde se află tocmai pentru că, trecând pe acolo artera, n-a putut osul să se închege şi la locul acela.

 

Lucrul mi se părea destul de lămurit pentru-ca să nu-mi mai dea mâna să intru asupra lui în discuţiune cu un om ca Eminescu, a căruia superioritate îmi era din toate punctele de vedere neîndoioasă. Nici nu prea ţineam apoi să mă dumiresc care dintre noi amândoi are dreptate. El însă, pornit odată, ţinea să discute şi se simţea oarecum jignit că nu-i dau răspuns.

 

– Ei, – stărui deci dânsul peste cât-va timp, – e ori nu cum zic eu?

 

– Mi se pare că da, – i-am răspuns, dus cu gândul la „porţia” pe care nu o mai căpătăm, dacă soseam la cazarmă după ce caporalul a făcut împărţeala.

 

– Cum ţi se pare!? – întâmpină el. Ori eşti, ori nu eşti convins despre ceea ce zici: dacă nu eşti convins, îţi dai pe faţă îndoielile, iar dacă eşti convins, ai şi teme­iurile tale şi trebuie să le dai pe faţă pe aceste.

 

Simţeam, că m-am încărcat cu „Doamne-ajută!”.

 

 

– Eu ţi-am spus, – i-am zis dar, ca să scap, – că aşa dădeam cu socoteala, că aşa mi se pare: văd, acum, că ai Dumneata dreptate.

 

– Ce vezi!? Nu vezi nimic!, strigă el. Nici că e vorba cine are şi cine n-are dreptate, ci care este adevărul, iar aceasta n-o ştiu nici eu.

 

– Lucrul acesta nici c-o să-l putem noi descurca acum, căci eu trebuie să fiu pre­zent la apelul nominal, iar după prânz am să fac exerciţii cu compania.

 

A rămas să ne-ntâlnim pe la cinci, când eu puteam să scap.

 

Pe la unu şi jumătate, când eu am ieşit cu compania în câmpul de exerciţii, Emi­nescu se plimba prin faţa cazărmii, ca de obicei, cu paşi rari şi cu capul plecat, şi plimbându-se aşa l-am găsit şi când m-am întors, pe la cinci, la cazarmă – obosit şi cam flămând.

 

– Îţi vei fi pierdut răbdarea aşteptându-mă, – i-am zis când am ajuns, în sfâr­şit, să scap şi să ies la el.

 

El s-a uitat mirat la mine.

 

– Dar eu nu te-am aşteptat, – a răs­puns el, – ştiam că ai să vii târziu şi am petrecut foarte bine. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce lucruri frumoase învaţă omul, uitându-se la mutrele trecătorilor.

 

El a început apoi să-mi înşire argu­mentele pro şi contra, pe care avem să le discutăm unul câte unul, şi cărţile, pe care am să le citesc pentru ca să mă pot dumiri, dacă e ori nu adevărat că-n lu­mea organică toate sunt potrivite cu ros­tul intrării în fiinţă.

 

Nu ţineam nici acum cu ori-ce preţ ca să mă dumiresc, dar discuţiunea îmi părea interesantă şi instructivă, căci el spunea multe, pe care eu nu le ştiam. Deocamdată însă trebuia să-mi potolesc foamea – fie chiar şi numai cu un „Kaisersemmel”.

 

– Iar mâncare!? – m-a mustrat el, – nu vezi că-ţi dai în petec cu asemenea apu­cături de om de rând!? Să mănânci, să bei, să te-mbraci, să alergi după fuste, să faci copii, să sperii lumea strâmbându-te fel şi chip, ca să pari mai mult decât ceea ce eşti: acesta vi-e scopul, în vederea căruia intră omul în fiinţă. Nu-i aşa, Domnule, nu-i!

 

Ne-am plimbat, pe nemâncate, până pe la nouă, când la cazarmă a sunat de re­tragere şi eu trebuia să intru, dar tot n-am ajuns să ne dumirim. Zile multe de-a rândul s-au urmat discuţiunile, mai întâi asupra principiilor generale, apoi asupra cărţilor pe care a trebuit să le citesc, şi în cele din urmă asupra lucrării, pe care, în urma stăruinţelor lui, a trebuit să o scriu despre rostul intrării în fiinţă: nu o dată am petrecut noaptea la masa din colţul vreunei cafenele şi ne-au prins zo­rile zilei plimbându-ne prin vreo uliţă mai dosnică.

 

Aşa o păţeau toţi cei ce intrau în le­gătură mai strânsă cu el. Îi clasifica pe oameni potrivit vederilor lor, după părerea lui caracteristică şi mi s-a întâmplat şi mie, ani de zile-n urmă, că-mi aducea cărţi, în care erau fie susţinute, fie combătute părerile mele, ori că mă întâmpina, când mă-ntâlneam, cu vorbele „cum mai stai cu rostul intrării în fiinţă?”.

 

Uitam câteodată cele petrecute şi-i spuneam ceea ce i-am mai spus.

 

El zâmbea şi-mi reamintea, când, unde şi în ce fel de împrejurări i-am mai spus ceea ce îi spun. Nu uita nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gândit, nici ceea ce i s-a spus vreodată şi nu era nici cestiune care nu-1 interesa, nici om, cu care nu stătea bucuros de vorbă, dacă-şi susţinea în sinceritate pă­rerile. Partea cea mai mare a vieţii şi-a petrecut-o stând de vorbă mai cu unul, mai cu altul, câteodată chiar cu oameni după părerea lui cu desăvârşire  stricaţi.

 

– Ce ştii tu!? – îmi zicea el, când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile în capul unei canalii!

 

Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi, citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”[1].

 

 

[1] Flacăra literară, artistică şi socială, Anul III, No. 35, Bucureşti 14 iunie 1914, pp. 281, 282