Spectaculosul neam Ţicală, în nobleţea Maramureşului | Dragusanul.ro

Spectaculosul neam Ţicală, în nobleţea Maramureşului

 

 

 

Fiecare familie maramureşeană are măcar o rădăcină în elita nobilă a Maramureşului, care poate fi identificată genealogic în „Clasificatio Personalistarum”, anale ale nobleţei dovedite, dar pe care încă nu am izbutit să le găsesc. Există, totuşi, o puzderie de documente, inclusiv originalele, elaborate în limba latină, în colecţiile de documente, publicate, de-a lungul timpului, de Joan Mahalyi de Apşa[1] şi de Alexandru Filipaşcu[2], multe dintre acestea preluate şi de Nicolae Iorga, după ce fuseseră expuse în expoziţia de la Sibiu. Chiar şi legendarul haiduc Grigore Pintea figurează, drept „Gregoriu Pinte, nobil din Budeşti”, în diverse înscrisuri ale vremii, din 1494[3], până la moartea sa, întâmplată în 1703. . p. 563), mort în 1703[4], unii dintre străbunii lui fiind nu doar nobili, ci şi autorităţi judecătoreşti, adică kenezi[5], precum, în 1 iunie 1453, cei din Vişeu, Iancu de Hunedoara conferind „titlul de nouă donaţiune lui Petru Mandra şi Nan Kenezilor din Vişeu şi fratelui lor Keneziatul ambele Vişae… deoarece ei au adeverit că dânşii, din timpul regilor din bătrâni, au fost şi sunt în domeniul acestui Keneziat”[6].

 

Există şi lucrări care se ocupă de „nobilitatea” străveche a unor anumite neamuri, precum cea a reputatului istoric Ioan-Aurel, Genealogii maramureşene medievale – Exemplul familiei Gorzo (Gurzău) din Ieud[7], care probează că neamurile stăpânitoare peste satele Ieud, Dragomireşti, Cuhea, Bocicoiu etc. sunt urmaşii Drăgoşeştilor, care se trag, prin Sas, din copii acestuia, Balc[8], Drag, ginerele Dragomir, Ştefan şi Ioan Românul, menţionaţi documentar în anii 1365[9] şi 1373, urmaşii direcţi ai lui Dragomir fiind Sandrin, numit, în 1471, „Sandrin de Dragomireşti”[10], şi Gheorghe, menţionaţi în anul 1402. Dragomir[11], care dă numele satului Dragomireşti[12] sau Dragomérfalva[13], era ginerele lui Sas Voievod[14], iar eu sunt de părere că şi primul Ţicală pătrunde în familia descendenţilor lui Ştefan Voievod – fiul lui Iuga şi fratele lui „Iohanis Olachorum”[15], tot din postura de ginere, „posesiunile principale Cuhea”[16] aflându-se, încă din 14 mai 1353, în posesiunea descendenţilor lui Iuga, „mandatul regal”, cum se numeau întăriturile, fiind reconfirmat în 12 octombrie 1355 (p. 33) şi în 24 iunie 1360 (p. 45) şi în 22 iunie 1384 (p. 82).

 

 

În Mihalyi, găsim, în afară de lista de beneficiari de „nobilitate” deja citaţi la subsol, şi o altă listă („Din Dragumireşti şi-au produs nobilitatea familiile Dragomir (1431), Deak (1489), Szakalos (1549), Zubasko (1587), Font, Boduma; la anii 1763-1763, familiile Thorkos (1451), Ostas (1470), Offrim (1608), Turkus alias Conciu (1672)”[17]), completată, ulterior, de Alexandru Filipaşcu[18], care nu se limitează doar la parcursul de până în veacul al XV-lea, precum Diplomele maramureşene ale lui Mihalyi şi, prin urmare, se referă şi la neamul Ţicală, care, în 1763[19], era trecut în registrul nobililor, dar în baza moşiilor de la Vişeul de Sus. Dar, la Dragomireşti exista, cel târziu de pe la anul 1700, dacă nu cumva din 1635, „Poiana lui Ţicală”, toponimul confirmând o răspândire a neamului pe întreaga vale a moşiei principale Cuhea. Astfel, în 1 august 1815, când se încerca rezolvarea „litigiului vechi de graniţă”, între comuna maramureşeană Dragomireşti şi cea năsăudeană Hordou, litigiu care „datează din 1635”, o comisie de delimitare „ajunge la Poiana Ţibleşului… De aci, suind faţa muntelui menţionat, a ajuns la meta IV, aşezată la dreapta, la marginea pădurii, renovată cu piatră nouă şi numită Poiana lui Ţicală[20].

 

„Cu timpul, membrii familiilor nobiliare s-au înmulţit atât de mult, încât pentru deosebire au fost siliţi să adopte, după acelaşi străvechi obicei românesc, nume secundare ori nume de poreclă. Acest obicei îl menţionează adesea şi procesele verbale de investigaţie nobiliară din anii 1751-1768”[21].

 

 

Iniţial, îmi închipuisem că numele Ţicală are rădăcini slave, în Ţicalo sau în derivatele Ţicaleac, Ţicaliuc sau chiar Tucaliuc, dar presupunerea că un Ţicalo s-a fi căsătorit cu o descendentă din Ştefan Vodă, fiul lui Iuga, dobândind ulterior nobilitatea neamului în care a intrat, pare să fie infirmată de existenţa reală a unui Ţicală, în aceleaşi vremuri, dar la… Bucureşti. Exista obiceiul, de-a lungul generaţiilor acestui neam, ca şi fetele[22] să păstreze drepturi nobiliare egale, drepturi conferite, în fapt, de proprietatea asupra pământurilor[23], „nobilitatea” maramureşeană fiind, în fond, similară răzeşismului moldovenesc, dar trebuie luat în calcul dacă Ţicală, stăpânul unei poieni în Dragomireşti şi al unor pământuri în Vişeul de Sus descinde dintr-un Ţicalo sau din rumelianul Ţicală bucureştean. E vorba de Ghinea Ţicală, vistierul lui Matei Basarab, în anul 1660 (7168)[24], dar sosit în Principat înainte de anul 1653. Oare acest Ţicală nu o fi venit însoţit şi de alţi fraţi, care s-au răspândit, în căutarea norocului, pe te miri unde. Dar feciorii acestui Ţicală nu s-or fi răspândit, după uciderea tatălui lor de către seimenii lui Matei Basarab, prin toată lumea, după exemplul celui ajuns la Paris, drept „prinţ musulman”?

 

Un răspuns nu se poate da, fără consultarea analelor nobiliare „Clasificatio Personalistarum”, dar cum povestea rumelianului Ţicală este interesantă şi spectaculoasă, o voi relua exact aşa cum am aflat-o:

 

 

„Din următoarea Nota (N.) lectorul va afla cauza intrării lui Ţucală în minister, adică promisiunea ce acesta dăduse lui Matei de a-i mări avuţiile sale prin arta sa himică sau diabolică cum vom vedea la vale.

 

Nota N. Dăm aci un extract de genealogia lui Ţucală (comunicat de dl. N. Rosetti), bazată pe mai multe cotaţii istoriografice:

 

„La 1653, Ghinea Olariul, Ţucală[25], meşter fierar, a venit în România, din Rumeli, de mic copil, cu prenumele Ţicală, fiind un om foarte viclean, căci dădea răspuns îndată la orice întrebare, răspuns spiritual (sau cu duh, să zic mai bine). El îşi făcu, în scurt timp, o avere însemnată, cu vicleniile lui şi se însură în judeţul Romanaţi, la satul Brătăşanii, dinspre Olteţ. Cu marea lui ipocrizie şi cu mintea sa cea ageră, înaintă curând, încât domnul Matei Basarab, crezând diavoleştilor sale consilii (că-i va înmulţi vistieria şi cu modul ăsta va putea Matei ajunge domn pe mai multe ţări), îl numi vistier. Ajuns la ţinta sa, Ţucală se despoaie de pielea sa de miel, ce acoperea caracterul său de lup şi de vulpe, şi devine un scelerat, înnegrind cu laşităţile sale strălucita faţă a eroului de la Plumbuita. Seimenii şi dorobanţii, lipsiţi de salariul (leafa) lor, răniţi de Ţucală, se revoltă contra domnului, şi-l forţă să demisioneze şi să se călugărească, ca bătrân şi necapabil a mai ţine frânele statului; şi ceru moartea miniştrilor sceleraţi, Vărzarul şi Ţucală. Matei era în aşternut şi suferea, tăcând, toate ultrajele revoltaţilor. În fine, seimenii sparg porţile palatului, intră în cabinetul domnului, unde se ascunseseră miniştrii criminali, şi, descoperindu-i, îi târăsc de păr afară, şi-i ucid cu pietre.

 

Anul 1670, Tigala[26], Cigala, un amăgitor, se iveşte în Paris, sub nume de prinţ de sânge otoman, paşă şi plenipotenţiar suveran al Ierusalimului, al Chiprului, al Trebizontei ş. c. l. El se numea şi Mahomet-bei. Acest mincinos prinţ s-a născut (după opiniunea lui Rocoles) din părinţi creştini, în oraşul Târgoviştea, din Ţara Românească. Taică-său era tare stimat la curtea domnului Matei Basarab şi fu aşezat de dânsul pe lângă Matei, care-l trimise la Constantinopol ca ambasador al său. După moartea lui Matei, el se înturnă în România, cu speranţa de-a se face ministru şi domn, prin ajutorul boierilor; însă nereuşind în planul său, se duse iar la Constantinopol, unde se turci. De aci plecă şi colindă toate ţările lumii, înşelând pe mai mulţi suverani ai Europei, care îi făcură cea mai onorabilă primire; însă un oarecare om de condiţie, ce îl cunoscuse la Viena şi ştia toată viaţa şi şireteniile lui, îl demască în ochii potentaţilor europeni, ca intrigant şi scelerat; Ţigală se face nevăzut[27].

 

Anul 1674. Sultanul Murat Han, pentru pedeapsă, scoate din post pe aga ienicerilor şi în locu-i numeşte pe un renegat italian, ce îşi schimbase numele din Ţicală, în Dţigala.

 

Anul 1685. Ţigală răzbună onoarea armelor otomane, repur­tând o victorie ilustră asupra şahului persian.

 

Anul 1695. În împărăţia lui Sultan Mohamel Han III, fiul lui Sultan Murat Han III, o bătălie fu dată la timp de vizirul Dţigala. Victoria acelei zile o repurta Dţigala, care fu numit, pentru aceasta, mare vizir, în locul lui Ibraim-Paşa; însă, la înturnarea sultanului în Constantinopol, acesta dete sigiliul viziratului iarăşi lui Ibraim Paşa, după voinţa şi intriga sultanei mume; iar pe Dţigala îl exilă sultanul la Ac-Şair (în Anatolia). Ministrul acesta (Ţigală) îşi însemnă trecerea sa în vizirat prin măsuri rele şi periculoase.

 

Anul 1701. Dţigala-Zadé devastează ţărmii Italiei.

 

Anul 1704. În împărăţia lui Sultan Ahmet Han I, fiul lui Sultan Mohamet Han II, Ţigaia-Zade pleacă la Constantinopol, în fruntea armatei de expediţie, destinată pentru Persia.

 

Anul 1705. Seraskierul Dţigala (Cigala), al cărui caracter era mândru şi întreprinzător, neputând suferi ruşinea înfrângerii sale (în Persia), moare de obidă, la anul 1705.

Marele vizir numeşte pe Mehmet-Paşa, fiul lui Cigala-Zadé, guvernator la Bagdad[28]. Aci se pierde urma sa şi numai în analele Bagdadului poate afla cineva posteritatea machiavelistică a cameleonului Ţigală cel vestit!”[29].

 

Dincolo de presupuneri şi de mărturii, neamul Ţicală există, după 1918, cu statut de români obişnuiţi la Dragomireşti şi la Vişeul de Sus, eu aflându-i, în mărturii, în ordine cronologică, doar pe:

 

 

 

1926[30]: Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, titlul no. 4.203”; „Ţicală Ioan, orfan de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 10.966”; „Ţicală Ioana, văduvă de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 6.343”; „Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 6.365”

 

1926[31]: „Lista de numele şi pronumele invalizilor şi orfanilor de război care au pierdut certificatele de înlesnire de trai: Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, titlul 4.343”; „Ţicală Ioan, orfan de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul 10.966”.

 

1930[32]: Florea D. Gh. Ţicală, membru în organizaţia AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) din Dragomireşti, „constituit la 5 octombrie 1930, cu 11 membri activi şi 33 ajutat”.

 

 

1940[33]: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate. / Primăria comunei Dragomireşti, judeţul Maramureş”„Ţicală Gheorghe I. Ion, născut la 8 Martie 1913, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Ion I. Gavrilă, născut la 20 Aprilie 1908, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Mihai I. Dănilă, născut la 5 octombrie 1907, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Ion I. Şt. Filip, născut la 13 februarie 1902, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Vasile I. Ion, născut la 27 decembrie 1883, în comuna Dragomireşti”

 

1948: Ţicală Ion „zis Nuţu” din Dragomireşti a fost arestat în 1948[34], împreună cu Ilie Ţicală[35]. „Ţicală Ilie, învăţător din comuna Dragomireşti; Ţicală Vasile Corătăreanu, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, Ţicală Vasile, ţăran din comuna Dragomireşti, ucis la Peninsula în anul 1950”[36].

 

 

Fără îndoială, există mai multe informaţii despre acest neam (volumul II al Diplomelor lui Mihalyi încă nu l-am găsit), dar rândurile acestea pot însemna un început, chiar dacă le-am lucrat cu intenţia de a afla doar dacă mă pot descurca şi pe potecile din alte păduri româneşti, documentarea fiind, după părerea mea, aidoma mersului prin pădure: dacă ştii potecile, ajungi repede unde ţi-ai propus; dacă nu, te rătăceşti şi te poţi şi pierde.

 

 

 

[1] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900

[2] Filipaşcu, Alexandru,  Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 78

[3] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 563

[4] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 561

[5]Kenezii din secolul XIV erau de o categoria cu nobilii ţării, cum vedem din diploma acesta şi din altele; dreptul la posesiunea lor era drept de proprietate moştenită din neam in neam. La anul 1385, întâlnim, la noi, întâia oară instituţiunea juzilor nobililor, până atunci Kenezii au exercitat jurisdicţiunea acelora şi erau judecătorii şi mai marii între oamenii lor. Într-un fragment de scholion, manuscris din secolul trecut, am dat de următoarea definiţiune „§. 21. Kenesiatus erat Ius dominium exercendi in suis bonis, îndependens a publico magistratu. Itaque quibus posessiones cum jure Kenesiatus conferebantur, in iis foro dominali magistratul Cottus competente utebantur, hoc est pari jurisdictione. Subditi eorum praestabant Regnantibus tributa, sed Jurisdictioni tantum Kenesiorum suberant”. Această definiţiune se justifică prin datele noastre din secolul XIV. Aceste date ne îndreptăţesc să presu­punem, că Kenezul era şi în secolii precedenţi proprietar independent şi cap al poporului supus jurisdicţiunei sale. Instituţiunea Kenezilor era cunoscută în Ungaria şi înainte de secolul XIV, să amintesc numai pe magistrul Rogeriu, care, în „carmen miserabile”, cap XXXV, vorbeşte de Kenezii tătăreşti. Iar regele Bela IV, în donaţiunea din anul 1247, dală Ioaniţilor, aminteşte Keneziatele lui Joan şi Farkas şi Keneziatul voivodului Lynioy, rămas românilor, care l-au stăpânit şi până atunci. Altcum cuvântul Kenez e de origine gothică şi provine din: Kunnings (regele) – vezi I. Jung: Roemer und Romanen, pag. 229, era uzitat în tot orientul, pe unde au stăpânit oare cândva Gothii; principii serbilor, înaintea de proclamarea regatului, erau Kenezi, principele Bulgariei e şi acum – Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, Diploma din 22 septembrie 1326, nota de subsol, p. 7

[6] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 367,

[7] Maramureş – Vatră de istorie milenară, volumul VII, p. 99

[8] 1365, februarie 2: „Balc, fiul lui Sas şi fraţii săi, Drag, Dragomer şi Ştefan” primesc întăritură pentru „moşia Cuhea, cu pertinenţiile sale: Jeud Bachov, ambele Vişae, Moyseni,Borşa şi ambele Selişte, confiscate de la Bogdav Vodă, ieşit la Moldova şi căzut sub nota de infidelitate”. Întăritură, în 11 august 1373 (p. 65).

[9] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 56

[10] Dumineca, Anul XV, No. 18, 30 aprilie 1939, p. 2

[11] 1365, 2 februarie: „Dragmer = Dragumir, nume personal compus din vechiul slavonic drag = filemon = iubit şi din mir, asemenea vechi slavonic, înseamnă şi lumea (vezi F. Miklosich: Lexicon Linguae slavonicae veteris dialecti, 1850). Dragomir ar însemna: iubitul lumii şi ne aminteşte, la împăratul Tit Vespasian, pe care Suetoniu-l numeşte „amor et delicae generis humani”. Altcum, sufixul „mir” îl întâlnim şi la Goţi, de exemplu: Theodemir, Valamir, Videmir (Jordanis (551): de Gothorum origine et rebus gestis

[12] „Dragomireşti (ung. Dragomerfalva), 1385 „Dânfalva”, 1435 „Dragomerfalva”, proprietatea lui Dragomir, ginerele lui Sas Vodă, şi a descendenţilor săi (cf. ib. nr. 51, 170, pag. 355, 505, 508, 627); străbunii familiilor: Bodruma alias Fiţigău (1749), Deac alias Dragomir (1489), Fiţigău (1549), Font (1653), Gricl (1549), Ostaş (1470), Pop alias Fiţigău (1579), Sacalâş (1549), Tomşa alias Dragomir (1699), Ţurcuş (1451), Zubaşcu (1587) şi Conci alias Turcuş (1672)”

[13] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 58, nota 3

[14] Filipaşcu, Alexandru,  Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 92

[15] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 30

[16] 1353, mai 14: Ştefan şi Ioan, fii lui Iuga („Stephani et Iohanis Olachorum filiorum Ige similer Olachy”) primesc „mandatul regelui Ludovic I” pentru „posesiunile principale Cuhea, în districtul Maramureş”.

[17] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, nota 3, p. 627

[18] Filipaşcu, Alexandru,  Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 91

[19] „Vişeul de Sus (ungureşte Felsoviso), 1549 „Ujviso”, numit la început Între Râuri: proprietatea descendenţilor lui Ştefan Vodă (fiul lui Iuga, nepotul lui Balc, vărul lui Bogdan Întemeietorul; 1360 – n. n.), străbunii familiilor Andreica (1549), Dobica alias Andrcica (1752), Giurgiu (arm. 1676), Moga alias Simon (1456), Ţicală (1763), Tomoiaga alias Vlaşin (1445) şi Pop alias Tomoiaga (1636).

[20] Arhiva Someşană, Nr. 1, mai 1925, p. 52

[21] Filipaşcu, Alexandru,  Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 78

[22] 1385: Fiii lui Ştefan şi, deci, nepoţii lui Iuga, Sandor, Michai, Alexa şi Nicoară, „din bună voie, nesiliţi au dat a patra parte din moştenirea părinteacă, Vişeul de Sus, Vişeul de Jos, Şieu, Botiza şi satul lui Dan, surorilor lor, cu nume: Scora, Baba şi Margareta, soţia lui Petru, notarul din Baia Sprie”

[23] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 85

[24] Analele Architecturei, Anul II, No. 6, Bucureşti 1891, p. 111

[25] Manuscrisul logofătului Greceanu şi codul bălăceniean din Şincai.

[26] Fiul Iui Ţucală vistierul.

[27] Biografia universală sau Dicţionarul istoric de bărbaţi ce şi-au făcut un nume prin geniul lor, prin talentele şi virtuţile lor, prin rătăciri şi prin crime, de F. H. Felser, tom III, Paris, 1833. litera Bry-Com, fila 460, coloana II, la numele Cigale.

[28] Universul pitoresc sau Istoria şi descrierea popoarelor, la articolul Turcia, de domnul M. Ioanim. primul secretar al regelui Franţei pentru limbile orientale, şi de dl. Jules Vanguar, Paris, 1840, fila 165, coloana I şi următoarele.

[29] Aricescu, C. D., Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României, Ars Docendi 2007,  pp. 154-156

[30] Monitorul Oficial, nr. 181, 15 august 1926, pp. 12276-12278

[31] Monitorul Oficial, Nr, 15 august 1926, pp. 12276, 12277

[32] AGRU, în vicariatul Maramureş, Anul I, No. 5, Sighet 1832, p. 2

[33] Monitorul Oficial, Nr. 172, 27 iulie 1940, pp. 3821, 2922

[34] Vişovan, Aurel, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, Constanţa 2000, p. 54

[35] Permanenţe, Anul XXV, nr. 4, aprilie 2022, p. 15

[36] Ioaniţiu, Cicerone, morminte fără cruci, p. 31