MERCENARUL NEGRU: Cap. XI: Împovărat cu dumnezeire

Trebuia să mă dumiresc, de aceea am urcat iar, înălţime după înălţime, până pe culme, şi l-am văzut dansând prin iarba spuzită cu cer şi cu inflorescenţe.

– Acum ştiu!, i-am strigat, când s-a oprit din rotire.

– Curios, înseamnă că eşti singurul care ştie. Eu, de pildă, nu-s la fel de norocos ca tine şi nu ştiu nimic…

– Înseamnă că eşti îngerul căzut, i-am zis, iar Mercenarul Negru a râs hohotit, privindu-mă cu o milă nedisimulată.

– Cât încă nu te despovărezi de mit, înseamnă că nu ştii nimic.

– Ştiu, totuşi, că tu eşti primul şaman!, nu m-am lăsat eu.

– Nu există primul sau ultimul, ci numai şama-nul…

Mulţi au fost, de-a lungul veşniciei efemerităţii, cei care şi-au proclamat nemurirea, dobândind doar sfinţenie în dezarmanta credulitate a generaţiilor umane. Iar sfinţenia nu-i altceva decât o temere, o cauză a spaimelor şi neliniştilor noastre existenţiale.

– Da, ceva-ceva tot ai înţeles, a râs iar şamanul.

Nu se poate să-mi fi citit gândurile.

– Dar sfinţenia, ca temere, înseamnă împovărare.

– Eu m-am eliberat. M-am eliberat prin dragoste de dumnezeire…

– Dragostea este împovărarea supremă!

– Dar l-am văzut, i-am auzit sufletul suferind pentru că nu-şi poate da jos Fiul de pe cruce…

– Ai văzut în tine, nu în El, care nici nu poate fi văzut şi desluşit.

– Din pricina îndepărtării…

– Din pricina definitivei şi primordialei îndepărtări. Din cauza mitului: cum l-aţi creat, aşa îl aveţi.

– L-am văzut în sufletele generaţiilor omeneşti…

– Nu poţi călători decât din străbuni în strămoşi; fisurile duc numai înspre ei, aidoma unei activări norocoase a subconştientului…

– Cum adică? Dacă voi răzbate, de pildă, spre ziua crucificării lui Iisus, nu voi putea fi martorul supremei mântuiri?

– Dacă un strămoş al tău a fost acolo, atunci da. Dacă nu, nu. Vei întâlni doar un bordei, undeva, prin lume, dormitând printre vietăţi şi vegetaţie. Când vei mai călători, să-ţi priveşti chipul…

L-am privit. De fapt, l-am zărit în undele dense ale Bosforului, atunci când am fost martorul martiriului Brâncoveanului. L-am zărit şi în vitraliile colorate ale Palatului Administrativ din Suceava anului 2115, atunci când am încercat prima mea evadare în viitor. Nici unul nu era chipul meu, deşi fiecare îmi era oarecum familiar. Eu nu eram eu, eu eram ei. Nu îmi spălam chipul cu palmele mele, ci cu ale lor. Pentru că chipul nici nu era al meu, ci al lor.

– Nu, nu ai luat-o razna, îmi pară Mercenarul Negru începutul de gând tăinuit. Începi să înţelegi, dar e cale lungă până la totala despovărare de mit, de manipulări convenite drept spiritualitate sau istorie.

– Bine, dar miturile vin din realităţi…

– Miturile sunt creaţii mult mai târzii, pe seama unui trecut din ce în ce mai întunecat. Chiar şi Dumnezeu e un mit. Că doar nu ţi-l imaginezi chinuindu-şi trupul îmbătrânit într-un incomod tron de aur şi asudând la nesfârşit, în durata judecăţii de apoi…

– Dumnezeu e Lumină!

– Oare?

M-a privit curmeziş, în vreme ce-şi ridica braţele spre cer, pentru a se înfăşura într-un dans neaşteptat, tropotind chiar şi pe Soare, iar de sub tălpile lui se desprindeau aşchii şi jarişti care alungau întunericul.

– Lumina e nevoia şi amăgirea omului dornic de a şti!, l-am auzit spulberând şi cuvintele. Lumina e mitul fiecărui suflet în parte, care confundă clopotul de sticlă al propriei existenţe cu dumnezeirea!

Parabola clopotului de sticlă chiar o înţeleg, dacă nu cumva am ştiut-o dintotdeauna. În fond „firul” şi ghemul” existenţial nu înseamnă decât o axă convenită în timp, dar viaţa omului este un întreg distinct, un larg al celor percepute numai de el, deci un clopot de sticlă sau o sferă de sticlă, pururi rătăcitoare prin spaţii şi timpuri şi tocmai de aceea apusă, cândva anume, în sferele de sticlă ale celorlalţi. Nimeni nu moare niciodată, ci se mută cu sfera lui altundeva, fără a se mai întoarce vreodată. La naştere, omul primeşte simultan şi naşterea, şi viaţa, şi moartea, dar naşterea şi moartea nu sunt decât dimensiuni ale sferei, subconştiente atingeri ale membranei care statorniceşte şi defineşte fiecare viaţă în parte. Doar vieţile există, prizonieratul lor într-o anume dimensiune a conştientizării înlesnind speculaţiile de genul „ceea ce există e creaţia percepţiilor mele”.

– Ceea ce ar însemna că eu nu sunt decât năluci-rea răzvrătirilor tale!, îmi şopteşte dansul, dar văd bine şi chiar conştientizez că dansul nu are chipul meu. Poate doar chipul sufletului, pe care nu-l cunosc, deşi l-am pus pe masă adesea, ca să stăm la sfat.

– E doar o speculaţie!, răspund.

– Încearcă să-ţi priveşti, odată, sufletul. Şi poate că ai să înţelegi.

– De parcă nu aş fi vrut, de parcă nu aş fi încercat! Îmi stau mărturie poemele…

– Cine are nevoie de mărturii? Fiecare are nevoie doar de el însuşi. Când nu pricepe, rătăceşte…

Între mine şi dans, împietreşte statura unui bătrân. Nu ştiu când şi de unde a venit. Nu ştiu dacă mă zăreşte, nu ştiu dacă înţelege dansul. Îşi pune palma la ochi şi măsoară zările încercănate de culmile munţilor. În curând se va transforma într-o stâncă, va fi lumina din adâncul nebănuit al pietrei. Fiecare piatră are un suflet, o lumină. Aşa e ursit, astfel se durează vremelniciile şi veşniciile. Şi văd şi izvorul, care exista aici dintotdeauna sau de foarte curând. Sau poate că doar va exista: se va desprinde proaspăt din sufletul meu, care de-atât amar se tot caută. Sorb din unda răcoroasă: îngenunchez, cu mâinile împreunate, şi sărut unda, şi sorb. Îmi zăresc chipul: e chipul meu, iar recunoaşterea mă face fericit. Sorb, beau cu nesaţ din unda răcoroasă, desfăcând cu dinţii fiecare picătură. Cale de o veşnicie, mă bucur de răcoarea undei, stau îngenuncheat şi mă simt fericit. Când mă ridic, dansul nu mai exisă. Doar câteva urme, risipite prin iarba domoală a culmii muntoase. Şi nu ştiu ale cui sunt urmele: ale dansului, ale sufletului sau ale trupului meu.

Când cobor, cerul e tivit cu şiroirile viguroase ale apusului. Ştiu că aş putea sorbi şi din acest izvor, care picură vesel pe clopotul de sticlă al cerului, dar amân pe altădată. Probabil din superstiţie: cum să vreau să gust din propriul meu apus?

Dar unde cobor, înspre ce mă întorc? Valea râului e copleşită de umbre şi primele lumini ale civilizaţiei umane fumegă ostenite. Un clopot răguşit amăgeşte şi ademeneşte întunericul, iar glasurile profane ale sătenilor cheamă animalele la muls. În şiştare de lemn, spumegă laptele, despletindu-şi calea pe cer. Câţiva câini îşi trimit veşti liniştitoare, peste care întunericul întinde pănuri grele şi împovărătoare.

– Nu-i aşa că-i frumos?, întreabă Dumnezeu, de undeva, de nu mai ştiu unde.

Nu-i răspund, deşi îi simt palmele cereşti cum îmi mângâie sufletul. Cu dragoste. Dar dragostea adevărată este apogeul împovărării. După împovărare şi doar ca împovărare se cunosc chipul şi asemănarea.