MERCENARUL NEGRU: Cap. XII: Ziua răstignirii lui Iisus

Îmi dorisem atât de mult să fiu martorul Tainei, încât am şi răzbit în ziua aceea de primăvară, împovărată cu neasemuite flori de măr. Cât vedeai cu ochii, până la poalele păsurilor care urcă munţii, merii sărbătoreau ca într-un alean cosmic, iar pământul fremăta reavăn de o neascunsă bucurie, rostogolindu-şi ierburile înflorate până hăt, dincolo de nemărginire.

Mă aflam într-un sat cu câteva bordeie, întărite, peste buza pământului, cu bârne de lemn, învelite discret la încheieturi în lut proaspăt văruit, iar acoperişurile din stuf vechi, deja cenuşiu, clocoteau sub năvala albinelor şi a fagurilor nou duraţi. Primăvara însăşi e o sărbătoare, iar sufletul vibrează de primăvară ca de nemurire. Am ajuns într-un trup tânăr, de adolescent îndreptăţit de prima lui vânătoare, lângă un suflet încă neştiutor şi care nici că-şi putea bănui limitele. Am încercat să-i vorbesc, dar am înţeles curând că nu mă aude, că nu conştientizează vaga prezenţă a altui suflet, care-i îmbrăcase trupul, decât ca pe o migrenă oarecare, ca pe o astenie de primăvară, pe care o puteai alunga cu o cupă de vin bun. Tânărul trup se încolonase într-o şerpuire bărbătească pe potecile nici măcar bănuite ale pădurii, păşind spre culmea măgurii din vecinătatea cătunului. Pe alte poteci, în apropiere, urcau femeile şi copiii, iar dinspre culmea măgurii, dinspre locul în care se ating Cerul şi Pământul, în anumite clipite ale unor zile îndătinat stabilite, se revărsa domol şi tânguitor glasul nepământesc al unui bucium, care călăuzea paşii, învăluind sufletele într-o unificatoare taină. Era straniu să te simţi părticică, fir de nisip dintr-o stâncă şi piatră în dezlănţuirea de inefabil a muntelui. Nici o înstrăinare, nici o desprindere, nici o tentaţie, ci o solidaritate naturală de sferă întregită în desăvârşita ei armonie. Şi sunetul buciumului, aidoma mâinilor unui olar, care îmblânzesc formele, călăuzindu-le discret spre perfecţiune.

„Am ratat”, mi-am zis, deja convins că dacă moşii mei, cu feţele vopsite, în părţi egale, cu alb şi cu negru, trăiau atât de departe de Ierusalim, eu nu voi putea fi martorul răstignirii şi nu voi înţelege nicicând adânca semnificaţie a împlinirii. Oricum, nu aveam nimic de pierdut, dacă participam la ceremoniile echinocţiale ale naşterii luminii întărite, săvârşite, Primăvara, pe Muntele Soarelui.

Pe culmea netedă şi întinsă a măgurii, un vibrant apus de soare răzvrătea luminile, rostogolindu-le peste acoperişul cerului, dogorit de lumini aprinse. Luna se ivi ca o seceră albă, de parcă doar ar fi tras cu ochiul spre trupul Mirelui, întins pe iarbă, în mijlocul cercului celor doisprezece bătrâni, care-i vegheau somnul. Când ne-am apropiat, i-am văzut fruntea scrijelită de spini şi sângele rubiniu, care i se prelingea, fără să se închege, în iarba care-l sorbea cu nesaţ. Buciumul continua să tânguie, iar cei doisprezece, stâlpii neamurilor din văile Muntelui, şopteau înfundat sub măştile cu întruchipări zodiacale.

– Neamul nostru se trage din stirpea Omului cu Ulciorul, a şoptit bărbatul din faţă, peste umăr, înspre fiul în trupul căruia aflasem adăpost.

Băiatul a încuviinţat, înclinând capul, apoi s-a îndreptat, împreună cu alţi flăcăi, spre focul dinspre soare-răsare, în vreme ce bărbatul păşea, printre cei din leatul lui, spre vâlvătaia dinspre miază-zi. Erau patru focuri mari, care străjuiau întinsul măgurii, marcând cele patru puncte cardinale. În faţa fiecărui foc încă molcom, aşteptau câte trei lăutari, câte un scripcar, un cobzar şi un năier, iar când buciumul a tăcut, năierul a presurat peste bobotaie cetină verde, dezlănţuind roiuri nervoase de scântei. Între timp, scripcarul a început să tânguie discret din strunele meşteşugite sub arcuş, apoi, odată cu primele ritmicităţi ale cobzei, naiul risipi peste depărtări o lumină blândă şi îmbătătoare. La fiecare foc, un alt cântec, o altă slăvire a sacralităţii vieţii, a Cerului şi a Pământului. Bărbaţii au prins să păşească ritmic, de la un foc, spre celălalt, în sensul invers al rotirii Soarelui pe Cer, iar femeile, rămasă mai înspre streaşina pădurii, formau, cu trupurile lor minunate, sinusoidele vechi ale fostului calendar lunar. Nu se horea, se oficia, se celebra o anume ritmicitate universală. Muzicanţii, cum erau singurii care mai aveau darul de auzi sonorităţile astrelor, aducea sunetele pe pământ, între oameni şi iarbă, între tina care ne ştie sufletul, pentru că-i croită la fel ca ţipătul. Iar oamenii păşeau apăsat, de parcă fiecare sonoritate şi-ar fi căutat, prin tălpile lor nervoase, stigmatul vremelniciei, arsura popasului pe pământ.

După întregirea cercului, ne-am întors în jurul cerului celor doisprezece stâlpi. Se făcuse tăcere, soarele plecase, iar Mirele Cosmic, încă întins în iarbă fragedă, cu somnul vegheat de zeii cei vechi, surâse prin somn, atunci când în palme, apoi şi în labele picioarelor, au înflorit stigmatele suferinţei, risipind alte izvoraşe de sânge rubiniu, pe care iarba le sorbea dezlănţuită. Când a năvălit, iar, sunetul buciumului peste cer, toate vârstele lumii s-au îndreptat spre cele patru bobotăi, dar fiecare vârstă spre cea care urma. Flăcăii deveneau, astfel, prin ceremonia focului din miază-zi, bărbaţi, iar bărbaţii gustau amarul apusului vestitor de îmbătrânire; doar moşii focului de miază-noapte se îndreptau veseli şi revigoraţi spre focul soarelui-răsare ca spre o înviere, care îi investea direct cu o altă tinereţe, cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Doar cântecele lăutarilor rămâneau aceleaşi şi aşa cum le-au fost dăruite de astre, în veşniciile în care le era îngăduit să le audă şi să se iniţieze. Pasul înşiruirii rotunde, de la un foc la altul, devenea mai aşezat, mai chibzuit, iar umbrele, pe care în mersul tineresc nu le observasem, se prelingeau greoaie, împovărând picioarele aidoma unor corăbii trase la edec.

În mijlocul măgurii, pe iarbă, Mirele îşi continua liniştit somnul vegheat de bătrânii înţelepţi, iar târziu, în noapte, când i s-a ivit stigmatul din coastă, s-a ridicat, cu mâinile îndepărtate de corp, de parcă ar fi cuprins lumea într-o neasemuită îmbrăţişare, şi a şoptit, cu glas limpede şi clar ca un zvâcnet de izvor proaspăt:

– Fiţi binecuvântaţi! Aţi fost mântuiţi!

Apoi s-a ridicat, împreună cu cei doisprezece stâlpi, în vreme ce mulţimea levita doar la câţiva paşi deasupra ierbii, urmărind înălţarea cu înfrigurată fericire. De sus, de foarte sus, a mai răzbit, încă o dată, glasul limpede şi curat până în sufletele noastre:

– Voi fi Luceafărul de Dimineaţă, ca să vă vestesc Lumina Adevărată!

Undeva, pe Cer, înspre miază-zi, s-a ivit, aidoma unui vehicul cosmic, Luceafărul, steaua Marelui Păstor, ultimul Mare Păstor, care îşi veghea, de sus, din inefabil, turmele de încrezători în adevărurile lui:

– Bine, dar e Iisus! Răstignirea nu s-a făcut la Ierusalim, ci aici, pe o măgură oarecare?, mi-am auzit sufletul, într-o pustietate a tăcerii.

– Şi aici. Şi peste tot, mi-a răspuns un glas de sub masca stirpei Omului cu Ulciorul. Răstignirea şi învierea s-au petrecut peste tot şi se vor petrece, ca şi naşterea, în toate sufletele, până în vecii vecilor.

Am vrut să mă apropii, dar stâlpii încă rămăseseră în preajma Luceafărului de Dimineaţă, la o distanţă pe care levitaţia celorlalte trupuri nu o puteau parcurge. Şi-atunci am înţeles că Divinitatea este atât de departe, încât nici măcar cu mintea nu ai răzbi până la ea.