*
Până acum, eram obişnuiţi să credem că dreptul de proprietate e drept sacru şi respectat, de voie, de nevoie. Cu alte cuvinte, ştiam că ce-i al meu e al meu, şi ce-i al tău e al tău. Iar dacă cineva contesta cuiva dreptul la ceva, lua calea legii, pentru lămurirea chestiei şi stabilirea adevărului. Şi mai ştiam şi aceea că evidenţa-i evidenţă. Şi cea mai evidentă realitate, împotriva căreia nu se poate lupta cinstit şi normal, e faptul real: obiectul, omul vizibil, tangibil şi, ca atare, uşor de constatat şi de prins în conscripţii fidele şi controlabile. Împrejurare de care s-a şi ţinut şi se ţine seamă în cercurile care se respectă, odată ce „contra facta non valent argumenta”, oriunde ne vom fi aflând snb soare.
*
Afară de paşalâcul Sucevei, unde s-a încercat şi ceea ce nimeni n-ar fi crezut că ar fi cu putinţă, într-o lume civilizată şi creştină, cu o simplă trăsătură de condei au fost trecuţi în nefiinţă sute de credincioşi uniţi, numai şi numai ca să iasă un număr mult scăzut, sub cel prevăzut de lege, pentru îndrituirea unei parohii la subvenţie de la stat şi, deci, la existenţă. Tentativa aceasta incalificabilă a găsit răsunet la Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, care, la 13 august 1936, adresându-se eparhiotului de Maramureş, îi scrie:
*
„Prea Sfinţite, Prefectura județului Suceava, cu adresa Nr. 9262/1936, ne face cunoscut că parohia greco-catolică ruteană din Suceava are o populaţiune de 121 suflete, deci mult mai puţine ca să poată justifica existenţa unei parohii, plătită din bugetul statului.
Faţă de numărul insuficient de credincioşi, ne cere a dispune desfiinţarea acestei parohii şi alipirea lor la parohia greco-catolică ruteană din comuna Cacica.
Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se comunice hotărârea Prea Sfinţiei Voastre în această chestiune.
Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
p. Ministru, / ss. Șt. Brădișteanu, / p. Director, / ss. G. Illoniu”.
*
Aşa sună scrisoarea ministerială, ticluită în temeiul informaţiilor domnului prefect Cojocariu, de la Suceava. Care-i însă adevărul adevărat, în cazul de faţă? Acela că, pentru a se dinamita o aşezare bisericească unită, s-a recurs, în hârtii oficioase, la păcătoase falsuri ordinare. Răspunsul dat scrisorii ministeriale, de Prea Sfințitul Alexandru, stabileşte, fără chip de replică, acest fapt, pe cât de odios, pe atât de nedemn. Scrie înaltul Ierarh:
*
„Domnule Ministru, / Adânc mâhniţi de cuprinsul adresei domniei voastre Nr. 116.090/14.366/1936, din care ni s-a dat să cunoaştem noul atentat, pus la cale de Prefectura judeţeană Suceava, împotriva bisericii noastre de acolo, ne grăbim a vă răspunde următoarele:
1. Noua descoperire a domnului prefect Cojocariu, că parohia noastră din Suceava ar avea numai 121 suflete, contrazice flagrant, învederând nemernicia temeiului, cifrei de peste 200 suflete („70 de familii, cu 132 suflete, la care se mai adaugă populaţia flotantă de servitori, de circa 50-80 persoane”) arătată, „pe baza listelor de naţionalitate”, în adresa ce ne-aţi trimis, la 17 iulie curent, sub Nr. 116.519/13.665.
2. Ea cotrazice însă mai ales realităţii, pe care v-am prezentat-o, încă la 31 iulie curent, sub Nr. 4.134/1936, când ne-am permis a vă arăta, în temeiu de coale familiare, purtate, din ordin, la zi, că avem, în Suceava, 451 suflete, cărora se mai adaugă 203 suflete din filia Iţcani şi 188 suflete din filia Sf. Ilie, un total, deci, de 847 suflete.
3. Întemeiată pe un neadevăr patent şi lipsită, cum se ştie, de orice temei de lege, cererea Prefecturii Suceava nu este, deci, decât o dovadă mai mult a duşmăniei ce ne poartă şi o nouă încercare de a slăbi temeiul de drept, care va trebui să ne repună în posesiunea integrală a averii ce ni s-a răpit la Suceava.
4. Menţinem, deci, drepturile ce avem asupra parohiei Suceava, fiind hotărâţi să luptăm, din toate puterile, pentru apărarea acestora şi vă rugăm să respingeţi această nouă încercare de atentat la adresa bisericii noastre.
5. Insistăm, din nou, pentru cele ce v-am cerut în adresa noastră, pomenită mai sus (Nr. 4.134/1936), care vi s-a trimis recomandat, şi, astfel, deşi adresa domniei voastre de acum, ce nu ţine seamă de cele ce vă scrisesem în ea, pare a spune contrarul – nu se poate să nu o fi primit şi să nu o cunoaşteţi.
În nădejdea etc. / ss. Dr. Alex. Rusu Episcopul Maramureşului”.
*
Îi stă omului mintea în loc: acolo am ajuns, încât slujbaşi de stat să se preteze la măsluiri de felul acesteia? Şi pentru ce? Pentru ca să sugrume o comunitate creştină, care are „păcatul de moarte” că nu mărturiseşte crezul Bizanţului, ci al Romei, deşi enoriaşii parohiei năpăstuite nu sunt latini, ci slavi. Ştim că Prea Sfinția Sa chiriarhul Alexandru al Maramureşului a dezvăluit, la vreme, Ministerului de resort toată meschinăria atentatului, pus la cale împotriva parohiei unite din Suceava. Măsuri de îndreptare a răului săvârşit, până acum, şi de prevenire a altor rele, plănuite pe viitor, nu ştim să se fi luat. Şi nici nu legăm mari nădejdi de aşa ceva. Cel puţini nu de la Ministerul pe care-l priveşte, în primul rând, „barbaria negrăită şi adânc păgubitoare intereselor ţării”, cum timbrează Ierarhul eparhiot, într-altă scrisoare (din 7 iulie 1936), procedura autorităţilor de la Suceava. Tare ne este însă credinţa că justiţia va da câştig de cauză dreptăţii, care-i indiscutabil de partea noastră, şi va spăla pata de ruşine, aruncată în obrazul ţării de metodele levantine, ce vreau să se încetăţenească şi la noi. Fără să izbutească, însă, până în cele din urmă. Pe lângă toate binecuvântările bizantine ce are. Şi chiar şi iadul de le-ar fi aliat. Pentru că, altfel, ar fi de disperat, cu atmosfera otrăvită, în care s-au putut plămădi atentate ca cele demascate, în legătură cu biserica şi parohia unită din Suceava atâtor amintiri de glorie şi cinste românească, de altădată (Metode levantine sau cum se încearcă nimicirea parohiei unite din Suceava, Unirea, Anul XLVI, Nr. 34, 22 august 1936).
