Cărţile pe care vi le dăruieşte CJ Suceava (II)

*

În vremurile vechi, când, „pre aceste locuri, au fost lăcuind tătari”[1] şi când, datorită absenţei organizării statale, „acest pământ al Moldovii” lăsa impresia că, „în câteva rânduri au fost şi pustiu”[2], existau, totuşi, două ţărişoare moldoveneşti, un fel de reuniuni ţinutale obşteşti, organizate după modelul „mărcilor” germanice, numite „câmpuri” şi aflate sub suzeranitate tătară, Câmpul Perilor şi Câmpul lui Dragoş.

*

Dragoş, care dobândise, câştigând un turnir la Viena, titlul de Viteaz, nu trebuie confundat cu Dragoş din Bedeu, legendarul descălecător, el fiind un „Majores Terae”[3] moldovean sau un „Vlad”, cum se spunea în slavonă, adică un mai mare al pământului, un cneaz care izbutise să-şi subordoneze obştile săteşti din Valea Siretului, de la Bacău, până foarte aproape de viitorul Fălticeni. Pe vremea aceea, spun tradiţiile românilor, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poeni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor”[4]. Pe vremea aceea, când peste tot, în Moldova, puteai întâlni „poieni drăgălaşe, acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă până la brâu, şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decât altele”[5], când „stăpânirea… în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor” (Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun”[6]), unul dintre feciorii lui Dragoş Viteazul, Şandru (Ştefan, în româna de azi), care îşi întemeiase o familie, căsătorindu-se cu Solca, fiica lui Stan Fultic (Pântec, Pântecosul, în româna de azi), şi dorind să-şi facă propriul sat, a căutat pe sub poalele munţilor păstoreşti, din această pricină numiţi Obcini, până a găsit, în mijlocul codrilor uriaşi, o poiană frumoasă, megieşă cu nu mai puţin de treisprezece pâraie, care hoinăreau neostenite printre stâncile celor opt culmi muntoase, care adăposteau şi protejau valea luminoasă a pitoreştii poieni. Acel Şandru, căruia nu se ştie din ce pricină avea să i se zică şi Gherman, adică „germanul” (dar probabil că din cea a încuscririi cu Hărman din Voitin), a lărgit poiana, tăind pădurea din vecinătate şi căpătând, astfel, şi porecla Lazea (cel care lăzuieşte, care taie păduri).

Cărţile pe care vi le dăruieşte CJ Suceava (I)

*

Marginea este o creaţie desăvârşită a naturii, dar este, în egală măsură, şi o creaţie, pururi surprinzătoare şi clătinătoare de suflet, a mărginenilor. Aşezată, altar divin, în faţa treptelor templului obcinilor bucovinene, Marginea se răsfaţă, ca desfăşurare de case, de gospodării şi de livezi, aidoma unei zâne capricioase, dintr-un punct cardinal în celălalt, marcând şi o răscruce a legendelor, dar şi o răscruse a căilor sacre ale Bucovinei, şi ele atemporale ca şi Marginea.

*

Marginea este o minunăţie atemporală, spiritul ancestral al pământului încă respirând prin fiecare mărginean în parte, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, pentru că Marginea, „şi pasăre măiastră, zburat-a într-o seară / spre locuri unde este mai multă primăvara”, sezaţia asta primăvăratică, indiferent de anotimp, fiind săvârşită de unicitatea luminii, care ni se tot dezvăluie, la Marginea, cu o moliciune pură şi misterioasă, îndemnând la o neprihănită evlavie.

*

Marginea este singurul loc de pe pâmânt, unde fiecare dintre noi, poate avea revelaţia supremă: „Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos; / Era şi-atuncea noapte: eu stăteam / Ca şi acuma şi priveam / La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă. / Simţeam că-n adâncimea sufletului meu / Străbate Dumnezeu”.

*

*

NOTĂ: Puteţi primi în dar cartea “Marginea, la răscrucea legendelor”, participând la o manifestare a “Naţiunii Poeţilor”, în perioada 11-15 august 2016.

100 de ani, de la intrarea României în război

*

Primul război mondial trebuia să înceapă cu tânărul regat al României drept ţap ispăşitor. Militariştii austrieci organizaseră un atentat monstruos, prin trimiterea unei bombe, de la Poşta din Cernăuţi, la Palatul Episcopiei Hojdudorog din Debrecin, explozia din 23 februarie 1914 soldându-se cu 5 morţi şi 9 răniţi. Dacă Siguranţa românească nu s-ar fi mişcat rapid, identificându-i pe cei doi utilizatori de paşapoarte româneşti, care au expediat “maşina infernală”, de la Cernăuţi, ca fiind aventurierii basarabeni Ilie Cătărău şi Timotei Kirilow, care lucraseră şi cu Ohrana ţaristă, nu Serbia, ci România ar fi fost şi pretextul, şi victima cumplit de însângerată a primului război mondial. Din fericire pentru noi, firea ezitantă a arhiducelui Franz Ferdinand, care coordonase atentatul, a lucrat, nepremeditat, în favoarea noastră, salvându-ne.

*

 Nu întâmplător, salvatorul nostru, arhiducele Franz Ferdinand, avea să cadă victimă, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, nu studentului sârb Gavrilo Princip, ci militariştilor austrieci, care l-au sacrificat pentru a nu risca cine ştie ce dezvăluiri neaşteptate. Iar de aici începe adevărata suferinţă a Bucovinei, care împărtăşea, şi cu entuziasm, şi cu bărbăţie, destinul Austriei, suferinţe pe care trudnic le-am adunat, una câte una, din mărturiile presei din Ardeal şi, mai ales, din regatul României, cu surpriza de a constata că mărturiile acelea încă nu au fost tezaurizate sau măcar cunoscute de cineva. Şi astfel am pregătit o carte, pe care s-o închin, cu ocazia Festivalului “Naţiunea Poeţilor”, orei astrale a românimii, care a fost reprezentată de intrarea României în război, în 15 august 1916. Adică exact în urmă cu 100 de ani.

*

Nu am să vă povestesc, pe scurt, conţinutul cărţii, pentru că o puteţi primi, drept dar din partea Consiliului Judeţean Suceava, cu ocazia manifestărilor “Naţiunii Poeţilor”, din perioada 11-15 august 2016. Şi am ales Suceava, pentru ziua de 15 august (ora 14, la Biblioteca Bucovinei “I. G. Sbiera”) pentru spectacolul “Naţiunii Poeţilor”, Suceava însemnând, pe teritoriul statalităţii româneşti de astăzi, un simbol al suferinţelor Bucovinei, în vremea primului război mondial.

*

Nu prea înţelg, totuşi, cum se face că într-un judeţ omagial şi petrecăreţ, precum e judeţul Suceava, s-au găsit disponibilităţi intelectuale pentru serbarea iei şi a cămeşii, a diasporei şi a meşterilor populari, dar nu şi o singură lumânare, în memoria celor care au durat, pe sângele lor, România Mare. Ştiu eu, probabil că România, Mare sau Mică, nu mai este o prioritate. Sau poate că nu mai este şi nu mai înseamnă nimic.