1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (II)

Hotelul „Lemberg” din Cernăuţi, unde a fost arestată faimoasa bandă poloneză de traficanţi internaţionali. Banda capturase două fete, care au putut cunoaşte…

*

Înnoptase. La lumina felinarelor, Cernăuţii, oraş pe care îl cunoscusem, cu doisprezece ani în urmă, atât de murdar şi atât de plângător, îşi arăta, cu oarecare cochetărie, silueta zveltă. Caii birjarului urcau anevoie poala dealului dinspre gară, presărată cu acele cartiere despre care auzisem atâtea povestiri în legătură cu traficul de femei. Sunt cartierele în care se refugiază drojdia societăţii, pestriţa interlopă lume, care adăposteşte, atât de intim, pe traficanţii de femei şi pe numeroşii lor complici. În mersul legănat al trăsurii, apar, ici şi colo, firme luminoase, al căror neoane îmi evocă nume de cârciumi, baruri sau cafenele de dubioasă şi, în orice caz, de tristă celebritate. Le-am auzit doar, de atâtea ori, în tren, de la tovarăşii mei de drum.

*

Birjarul pare ca mi-a înţeles gândul, de aceea mână încet caii. Aşa, pot vedea destul de limpede, la lumina felinarelor, umbrele „păsărilor de noapte”, care şi-au făcut apariţia. Umbrele se mişcă sfios, cu mlădieri feline, în căutarea muşteriilor, care se îndreaptă spre cârciumi. În pieptul dealului, luminile sunt mai intense. De aici, începe o altă lume, o altă viaţă: „păsările de noapte” maschează, cu mai multă şiretenie, trista lor profesiune, printre trecătorii neştiutori de păcatele trotuarului; localurile sunt mai puţin tenebroase, atmosfera, alta decât aceea care apasă atât de greu cartierele din vale.

*

Noaptea, la Cernăuţi: birjarul misterios

* 

PAJURA NEAGRĂ. Restaurantul „Pajura Neagră”. Local select, cu muzică bună, chelneri cuviincioşi şi mâncare mediocră. Pe cât se pare, publicul preferă muzica, de vreme ce majoritatea consumatorilor mai mult ascultă, decât mănâncă. Mesele sunt arhipline. De-abia găsesc loc. Întâmplarea face ca doi prieteni cernăuţeni să-mi ofere ospitalitate la masa lor. Unul, gazetar, plecat, de multă vreme, din Bucureşti, pare entuziasmat de proiectul meu, de a scrie un reportaj despre traficanţii de carne vie şi, mai ales, de a începe cu Cernăuţii, oraş care şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate în asemenea materie.

*

După miezul nopţii, o spovedanie

– Aşadar, este adevărat că Cernăuţii deţin recordul?

– Nu ştiu dacă este oraşul care bate recordul. Ceea ce ştiu însă sigur e faptul că această capitală a Bucovinei a fost un centru principal al acestui trafic, că în lucrările internaţionale, care se ocupă cu această problemă, este citat ca punct de operaţii şi de tranzit al principalelor bande naţionale şi internaţionale; astăzi sunt o sumă de traficanţi identificaţi, unii milionari şi mari proprietari, care sfidează viaţa de muncă şi de nevoi a celor săraci… Iată unul, domnul de la masa vecină, care fumează tacticos ţigara de foi… Este faimosul Ch., al cărui frate, ca şi un văr al său, s-a ilustrat prin loviturile comerţului de carne vie. Vărul său, astăzi în America, după cum vei putea afla, în cursul investigaţiilor dumitale, este regele traficanţilor de femei; un tip veros, cu 13 condamnări la activul său, care pretinde că e tâmplar, dar care, în realitate, este şeful unei periculoase bande, cu întinse ramificaţii în ţară şi în străinătate. Organizaţia posedă case de toleranţă la Bombay şi Rio de Janeiro, unde, anual, exportă zeci de victime…

*

– Autorităţile îi cunosc?

– Cum să nu-i cunoască! Fişele lor sunt destul de precise, iar dosarele lor, destul de voluminoase.

– Atunci, de ce nu-i arestează sau nu-i expulzează?

– Ca să-i aresteze, trebuie să-i prindă, din nou, asupra faptelor. Iar ca să-i expulzeze, trebuie să fie străini. Din nefericire, autorităţile nu pot face nici una, nici alta, mulţumindu-se să-i numere printre cei puşi sub observaţie, aşa numiţii suspecţi… Dar ei sunt atât de abili, încât pot sta nesupăraţi de nimeni, ronţăind milioanele agonisite dintr-o atât de murdară meserie.

Pepi Hoffer, o victimă a neguţătorilor de femei, a cărei viaţă este un adevărat roman.

*

Chelnerul, care ne-a adus, pe o elegantă tavă, un splendid ciolan de vită la cuptor, întrerupe, o clipă, şirul povestirii. Privesc chipul domnului cu ţigara de foi, milionarul traficant de femei, cu o atât de bogată fişă în cazierele poliţiei, care afectează o supremă indiferenţă faţă de toţi şi o nesfârşită linişte sufletească… Un tip de bandit pomădat mieros, care ştie să se strecoare în lumea bună. Trăsături vulgare, de proxenet parvenit, căruia, din nefericire, nimeni nu îndrăzneşte să-i rupă masca… Meditează, plimbându-şi privirea de pasăre rapace prin rotocoalele fumului de ţigară, atât de ieftin plătit cu viaţa atâtor nenorocite, pe care le-a vândut ca pe nişte simple vite… Cine ştie, gândurile îi zboară departe, peste ocean, în casele de perdiţie, unde victimele, cu preţul trupurilor lor ciuruite de boală, agonisesc arginţii spurcaţi…

*

Celălalt prieten, la curent cu operaţiunile principalilor traficanţi, îmi completează informaţiile:

– Mai târziu, după miezul nopţii, când vei începe vizita prin localurile pe care le frecventează aceşti traficanţi, vei putea vedea că tovarăşii elegantului domn cu ţigara de foi, de aci, sunt oameni care, ceva mai modeşti, se mulţumesc cu viaţa mocirloasă a tavernelor şi speluncilor din vale. Sunt spărgătorii, hoţii de buzunare, apaşii, proxeneţii, mijlocitorii, o întreagă lume de complici, care sunt adevăraţii operatori, care lucrează din ordinul şefilor… Vei face, curând, cunoştinţă cu această lume, dacă, într-adevăr, ai curajul să vizitezi speluncile.

*

– Tocmai pentru acest motiv am şi venit la Cernăuţi. Altfel, m-aş fi mulţumit să scriu reportajul după notele şi informaţiile pe care le aveam la Bucureşti…

– În asemenea materie, adăugă colegul meu cernăuţean, nu realizezi nimic, dacă nu faci investigaţii proprii, oricare ar fi riscul.

*

Se făcuse târziu. „Pajura Neagră” se golise. Doar la o masă vecină, un grup, minoritar în faţa halbelor pline, mai disputa încă, în nemţeşte, o controversă politică. Prietenii mei, extrem de amabili, se oferiră să mă însoţească în mica incursiune nocturnă, întocmind ad-hoc un itinerariu destul de interesant. Pornirăm la drum, însoţiţi de reporterul fotograf, nedespărţit în asemenea ocazii, Ştefan Ignat.

*

La Wartenberg-Bar, într-o noapte: filajul câtorva suspecţi şi mărturia câtorva informatoare.

*

ÎN SPELUNCA PITICULUI. În cartierul gării, pe care-l văzusem, cu câteva ceasuri mai devreme, din caleaşca cu care urcam dealul, spre oraş, sunt o sumă de localuri de o îndoielnică reputaţie, frecventate, în majoritate, de proxeneţi, traficanţi, spărgători, puşcăriaşi, femei de moravuri uşoare. Sunt, ce e drept, şi oameni cumsecade, care se abat pe la aceste localuri şi care servesc, în general, consumaţie ieftină şi bună. Dar marea majoritate o formează acea drojdie suspectă a societăţii cernăuţene, din mijlocul căreia poliţia recrutează pe toţi delicvenţii.

*

Iată-ne în faţa unui local cu înfăţişare plângătoare, cu geamurile murdare, cu pereţii afumaţi. Este spelunca „Piticului”, atât de cunoscută în lumea suspecţilor şi a răufăcătorilor. O „pasăre de noapte” roteşte în jurul intrării. Probabil aşteaptă sau păzeşte ceva.

– De regulă, îmi explică prietenul gazetar, acestea sunt… aparatele de semnalizare pentru cei urmăriţi de poliţie… Vei vedea, în curând, mişcarea…

*

Într-adevăr, după ce femeia se convinse că ne îndreptăm spre „Pitic”, bătu în geam. Din speluncă, ţâşni ca o săgeată un individ mărunţel, cu chip de apaş, care o rupse de fugă… Femeia se depărtă, apoi, încetişor, ca şi când nu se întâmplase nimic.

– Ai văzut? Era, desigur, un borfaş urmărit de poliţie…

*

În speluncă, semi-întunericul becurilor arunca lumina lor plângătoare peste mescioarele populate cu tipi şi tipese, de cele mai bizare speţe. Un aer acru, muiat în miros de alcool şi fum de ţigară, împrumuta atmosferei acel specific al tavernelor care adăpostesc drojdia trotuarelor. Lângă, noi, la o sobiţă de gătit, care serveşte şi la încălzitul localului, sta, zgribulită de frig, o femeie. Este Morusia, decana „păsărilor de noapte”, care se încălzeşte şi care, singura dintre toate clientele speluncii, are acest drept. La un pahar cu vin, reluăm discuţia, întreruptă la „Pajura Neagră” (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 52, 24 decembrie 1935, pp. 6, 7).

1933: Neguţătorii de femei din Bucovina (I)

Cernăuţi: Piaţa Unirii, cel mai afluent loc, în jurul căruia se petrec cele mai nebănuite lucruri

*

ACCELERATUL DE CERNĂUŢI. în compartimentul trenului de Cernăuţi, în care călătoream, tovarăşul meu de drum, un pensionar „cu barbete” a la Franz Ioseph, îşi continua tirada, începută în Gara de Nord. Spunea omul, nici mai mult, nici mai puţin, în indiferenţa celor trei călători din compartiment, că, între atâtea ofense aduse Bucovinei, cea mai mare este, desigur, cea adusă de mult, de nu ştiu care delegat la Liga Naţiunilor, care a aşezat Cernăuţii în fruntea oraşelor celebre prin „comerţul de carne vie”. Glasul bucovineanului tremura de indignare:

*

– Nu mi-ar fi necaz, spunea omul cu „barbete”, dacă aceşti oameni, care pretind că au făcut anchete, prin delegaţi la faţa locului, ar prezenta dovezi că, într-adevăr, Cernăuţul nostru deţine recordul traficanţilor de carne vie. Apoi aşa, cum au decurs discuţiile în presă, a rămas impresia că nu ne-am osteni îndeajuns să pedepsim şi să stârpim bande de traficanţi. Slavă Domnului! Autorităţile au dat pe mâna justiţiei atâţia bandiţi. Şi dacă justiţia nu i-a putut pedepsi aşa cum trebuie, după faptele lor, este că, în cele mai multe cazuri, ei au găsit suficiente mijloace de apărare, fie pentru a micşora vina, fie pentru a scăpa pe marginea Codului penal.

*

O cucoană dolofană, care-şi mângâia, tot timpul, o potaie cu părul de mătase, căscă, apoi interveni în discuţie, privind pe geamul vagonului:

– Ne-ai omorât, domnule, cu Liga Naţiunilor şi cu traficanţii dumitale… Traficanţi de femei sunt pretutindeni. Şi dacă Cernăuţul nostru si-a asigurat o astfel de celebritate, vina nu poate fi decât a împrejurărilor, care au permis bandiţilor internaţionali să profite de apropierea acestui oraş de frontieră şi de existenţa unor „specialişti”, rămaşi moştenire din vechea monarhie, care au profitat de vremurile nu tocmai limpezi de după război.

*

– De acord cu dumneata. Dar de ce oraşul nostru să fie „centrul” comerţului de carne vie?…

– Pentru că, din nefericire, acesta e adevărul. Dumneata nu cunoşti triunghiul comerţului de carne vie, Cernăuţi – Bucureşti – Constanţa?

*

Lămuririle doamnei, care părea, la început, atât de plictisită de un asemenea subiect, mai ales că domnul cu „barbete” îl abordase în chip de monolog, avură darul să încordeze atenţia tovarăşilor de drum şi să-i îndemne la discuţii. Un tânăr, care ascultase, cu destul interes convorbirile, interveni:

– Eu cred că şi alte oraşe sunt deopotrivă de ilustre. Iată, de pildă, Iaşul, de unde vin chiar acum, care se găseşte încă sub impresia isprăvilor unei îndrăzneţe bande, al cărei şef, Petru Voitenco, a fost de curând arestat. Voitenco, un puşcăriaş invalid, atrăgea mila trecătorilor şi dragostea nevinovată a copiliţelor. Nimeni n-ar fi bănuit că „nefericitul” invalid nu numai că se ocupa cu acest condamnabil comerţ, dar că este şeful unei organizaţii care opera intens în Iaşi, în judeţ, că avea ramificaţii în toate oraşele Basarabiei. Un tip din romane sau din filmele senzaţionale. El ademenea fetiţe între 12-15 ani, pe care le vindea pentru export. Odată cu acest primejdios traficant au fost arestaţi şi câţiva membri ai „asociaţiei”: Raliţa Haralamb, Iancăl Pril şi Solomon Iancu, iscusiţi „discipoli”… Înţelegeţi disperarea bieţilor părinţi, care-şi văd copiii răpiţi nenorociţi de asemenea indivizi, care ar merita să fie împuşcaţi, fără altă judecată…

*

Isidor Goldstein, zis „Dorcu”, un cunoscut traficant de carne vie (4 ani închisoare şi alte 19 condamnări)

– Eu sunt avocat, interveni un al treilea. Şi îmi amintesc că, la un proces, apărarea unui asemenea negustor de carne vie se sprijinea pe un argument menit să-i micşoreze culpa: traficantul susţinea că înlesnise exportul unei prostituate. A făcut un serviciu societăţii româneşti, pe care a scăpat-o de un element dezonorant…

*

– Dar tocmai aci este miezul problemei, spuse pensionarul cu barbete. „Marfa” de care vorbeşti nu se caută nici pentru casele de toleranţă de la noi, cu atât mai puţin pentru „export”. Victimele sunt fete din case onorabile, copile nevinovate de la oraş sau de la ţară, care cad victime ademenitorilor atât de iscusiţi, care se slujesc de mijloace atât de variate, de la căsătoria de circumstanţă, până la violenţă sau teroare. Dacă aceşti traficanţi ar exporta toate lepădăturile societăţii, poate ar binemerita, de la noi, toată recunoştinţa. Dar adevărul e cu totul altul, de aceea ceea ce săvârşesc aceşti oameni sunt adevărate crime fără nume.

*

Convorbirea continuă, pe această temă, până ce al patrulea tovarăş de drum, „taciturnul”, un mustăcios cu aer de agent secret, care ascultase, tot timpul, fără a scoate o singură vorbă, interveni, eu vocea pe jumătate răguşită:

– Dacă cineva ar socoti câte fete dispar, fără urmă, în fiecare an, ar ajunge la o cifră îngrozitoare. Câţi oameni nu şi-au înăbuşit durerea ciudatelor dispariţii, de teama unei ruşini nejustificate? Câte inimi n-au sângerat, în tăcere, aşa cum numai o inimă de părinte poate sângera, fără ca cineva să le poată da măcar consolarea unui singur semn de viaţă! Dacă ar şti bieţii oameni ce ajung nenorocitele fete, ademenite în acele case de toleranţă din Orient sau din America de Sud, ar înnebuni de groază…

*

Urmă o tăcere apăsătoare. Drumeţii, până atunci voioşi, căzură, dintr-odată, pe gânduri. Cine ştie ce gândeau, poate, ca şi mine, la tragedia atâtor suflete nevinovate, pe care nimeni şi nimic nu le mai poate feri de nenorocire; la spectacolul degradator al acestui „comerţ”, pe care beneficiarii, aventurieri sau puşcăriaşi de rând, îl fac din umbră, cu abilitate şi trucuri de adevăraţi maeştri; la neputinţa autorităţilor de a pedepsi pe aceşti bandiţi, care scapă, de cele mai multe ori, printre degete.

*

După câtva timp, domnul cu barbete, care părea, până la un punct, mulţumit că subiectul pe care îl abordase, dintr-o revoltă, ne preocupase pe toţi, rupse tăcerea:

– Şi totuşi, dacă gazetele ar publica un strigăt de alarmă… Cine ştie! Victimele ar putea fi prevenite, bandiţii înfricoşaţi în ascunzătorile lor, iar autorităţile îndemnate să intensifice lupta contra acestei pacoste…

*

Rapidul trecuse dincolo de inima Moldovei. Strigătul de alarmă al tovarăşului meu de drum îmi sugeră ideea unui reportaj, ce e drept anevoios şi, până la un punct, primejdios, dar extrem de interesant. Acestui om îi datorez incursiunea în „triunghiul comerţului de carne vie Cernăuţi – Bucureşti – Constanta” acel triunghi care ascunde atâta tragedie omenească, în cele mai nebănuite manifestări. Această incursiune gazetărească o voi povesti cititorilor, în lumina notelor şi fotografiilor pe care le-am putut culege.

*

Un crâmpei din „Hala vechiturilor” din Cernăuţi, un punct de observaţie pentru urmăritorii suspecţilor

*

CERNĂUŢI. Întâmplarea a făcut ca, înainte de a ajunge în capitala Bucovinei, un bătrân şi iscusit poliţist să-mi furnizeze o sumă de informaţii preţioase, de care m-am folosit, cu mult succes, în îndeplinirea proiectului meu. Simpaticul „copoi”, în veşnica goană după răufăcători, urcase scările „rapidului”, într-o gară din apropierea vechii noastre graniţe. Păru fericit să regăsească un prieten bucureştean şi se amuză, câtva timp, de hotărârea mea de a întreprinde, cu orice preţ, o anchetă printre neguţătorii de femei. În cele din urmă, când văzu încăpăţânarea cu care stăruiam în planul pe care mi-l făurisem între două staţii de drum de fier, prinse a-mi deşerta sacul amintirilor sale despre asociaţiile şi bandele de traficanţi de carne vie din Cernăuţi.

– Crezi că aceşti primejdioşi oameni sunt creaţia vremurilor de după război?

*

– Nu. Au existat în toate timpurile. Arhiva moştenită de la poliţia austriacă stă martoră, să dovedească oricui că frumoasa capitală a Bucovinei a avut, între atâtea celebrităţi, şi pe cei mai vestiţi şi mai periculoşi traficanţi de femei… Îmi amintesc că, îndată după Unire, Cernăuţul a redevenit centrul comerţului de carne vie. Reveniseră bandele naţionale şi internaţionale, reveniseră cei mai iscusiţi şi mai îndrăzneţi traficanţi, care au reînviat epoca de înflorire a acestui josnic comerţ. Dispăreau fetele, femeile cum dispar oile din târlă, iarna, când năvălesc lupii. Am luptat, atunci, după cum luptăm acum. Dar lupta era extrem de grea, pentru că traficanţii, în marea lor majoritate puşcăriaşi care-şi făcuseră osânda sau oameni în veşnică harţă cu justiţia, buruieni otrăvitoare din mocirla societăţii, luptau cu cele mai rafinate mijloace, în aşa chip, încât, de cele mai multe ori, izbuteau să ne înşele vigilenţa. Aparatul traficanţilor internaţionali, precum vei putea constata dumneata, este destul de complicat. Este un întreg păienjeniş, din care victima nu scapă niciodată. Am urmărit doar atâţia tipi, atâtea afaceri necurate şi am arestat atâţia suspecţi, prinşi la strâmtoare, încât ajunsesem să fiu, pentru aceşti indivizi, o adevărată sperietoare… După maniera de lucru, ajunsesem să identific isprăvile „maeştrilor” şi să le iau urma.

*

Cernăuţi: După miezul nopţii, în spelunca „Piticului”, locul de întâlnire al suspecţilor

*

– Dar cum se face că foarte mulţi, deşi condamnaţi pentru alte fapte, au rămas nepedepsiţi pentru comerţul de carne vie?

*

– Pentru că, de cele mai multe ori, chiar victimele, sub teroare, de frica ameninţărilor cu moartea, tăgăduiesc faptele sau le pun pe seama altora, morţi sau dispăruţi. Îmi amintesc de o fată, pe care am găsit-o la un anume Brukenthal, pe care-l urmăream de mult. Acest negustor de femei, în aparenţă un evlavios, care, într-adevăr, slujea la o casă de rugăciuni din Cernăuţi, mi-a căzut, într-o zi, în capcană. Dar victima, o inconştientă, a fost aceea care i-a luat apărarea, convinsă că făgăduielile lui mincinoase îi vor aduce fericirea visata. Fericirea a putut-o vedea, în urmă, când ajunsese să-şi vândă trupul celui dintâi venit (Ion Ţic, în Ilustraţia română, Anul V, nr. 51, 13, decembrie 1935, pp. 6, 7).