Mâncaţi ca vechii boieri ai Moldovei!

Ceea ce m-a surprins plăcut, în cele 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, culese şi “cercate” de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri şi publicate la Iaşi, în 1842, deci cu litere chirilice, este totala nefolosire a “oloiului”, pentru prăjeli – şi toate produsele care se puneau într-o supă sau într-un sos se prăjeau – folosindu-se, de regulă, “puţin unt”, iar uneori, în funcţie de reţetă, unturi, precum “unt de raci”. Dar să purcedem mai departe, în identificarea altor bunătăţuri, preferate de stră-stră-stră-străbunici, adversari pe faţă ai prăjelilor cu “oloi”. Ingenioase şi inspirate mi se par reţetele în care clătitele sunt folosite la rulouri (cârnăciori, cum se numeau) şi pentru tot felul de umpluturi, inclusiv de spanac.

Nr. 21. Limbă cu sos de sardele

Fierbi limba în oală, o pui cu sardele, slănină tăiată, scoţi limba din oală, să-i iei pielea, apoi degrabă o spicuieşti cu sardele şi cu slănina cea tăiată, şi o pui în frigare; pui dedesubt, în tigaie, o bucăţică de unt, puţină smântână, să tot torni peste limbă de vreo trei ori, apoi o presori bine cu pesmet, să storci şi zeamă de lămâie, să mai torni sos încă o dată, şi o scoţi din frigare şi, punând-o pe farfurii, îi torni sosul deasupra şi-i gata de pus pe masă.

Nr. 22. Răcituri de cap de viţel

Despică capul de viţel şi-l fierbe cu sare şi cu puţin pătrunjel, şi pui şi două cepe şi puţin cimbrişor şi coajă de lămâie, îl scoţi şi-l pui în apă rece, şi în zeama cealaltă îl pui de fierbe cu un picior de viţel, şi piper întreg, şi cuişoare, până ce scade să rămână jumătate de oală, apoi o strecori prin petică (tifon, dar merge şi prin sită – n.n.) şi storci o lămâie, iar să o strecori, apoi scoţi ciolanele de la cap şi-l tai frumuşel, şi-l aşează pe calup, să torni zeama deasupra, şi-l laşi de se prinde.

Nr. 23. Cârnăciori de raci

Faci întâi clătite şi le laşi să se răcească, apoi le tai în patru, ca să se facă cârnăciori de un deget de lungi, iei vârfuri de sparanghel, ciuperci şi codiţe de raci, ciupercile să fie mai înainte înăduşite cu un pic de unt, până ce se înmoaie; apoi iei toate acestea şi le toci la un loc; pui puţin unt de raci într-o tigaie şi-l înfierbânţi; să pui topitura înăuntru şi o laşi de se prăjeşte, apoi o iei de pe foc; pui un ou întreg şi un gălbenuş să le amesteci şi racii, de se prăjesc puţin, apoi întinzi, de o muchie de cuţit, tocătura pe petice (de clătite – n. n.), le faci cârnăciori (adică le rulezi – n. n.) şi îi aşezi frumos pe farfurii unse cu unt; şi, cu jumătate de ceas, până a nu da bucate, torni puţină smântână dulce şi le pui pe jeratic; de voieşti, le împodobeşti cu codiţe de raci prăjite.

Nr. 24. Ouă franţuzeşti

Iei ouă şi le fierbi vârtos, apoi freci puţin unt şi-l amesteci bine cu ouăle, şi pui şi puţin pătrunjel verde, apoi le faci chiar ca ouăle şi le moi în albuşul cel de ou şi le tăvăleşti bine în pesmet, şi le prăjeşti în unt, şi faci garnituri.

Nr. 25. Spanac cu clătite

Iei patru ouă şi un polonic cu vârf de făină şi pune patru linguri de lapte şi amestecă bine, pune sare, pune unt în tigaie să se înfierbânte, şi apoi toarnă aluat subţire şi-l împunge cu cuţitul, şi lasă să se rumenească, şi când va fi rumen pe o parte, să întorci pe cealaltă; apoi să faci spanacul, după cum se face, şi pui un rând de spanac şi un rând de clătite, şi aşa le aşează la farfurii, fiind gata.

BUCATE BOIEREŞTI DIN MOLDOVA No Comments Sep 17

Anonimi ai vieţii şi ai istoriei

În 23 martie 1921, au parte de „înaintări în pesonalul secretariatului general de industrie şi comerţ din Bucovina” în ranguri funcționărești prim-consilierii de administraţie: Victor Negruş, Rosin Carol, Wolf Carol, Bonnert Emanuel, Simiginovici Emil, Palitzka Artur, Eugen Mustaţă, Lorber Eduard, Prodaniuc lancu, Luţiu Gheorghe şi Obadă Ion (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 20). La poliţia gării din Dărmăneşti este numit „Procopovici Romeo, actual subcomisar clasa I, la poliţia gării Rădăuţi, în funcţiunea de comisar clasa I, în locul înfiinţat” (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 24).

În 16 aprilie 1921, Dori Popovici, urmând prorocirea lui Iorga despre antiunioniştii care vor fi recompensaţi de România Mare, a fost uns, împreună cu Dr. Petru Groza, prin Decretul regal No. 1695, „ministru de stat fără portofoliu” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 465). „Dl dr. Traian Brăileanu se numeşte profesor agregat pentru catedra de pedagogie şi sociologie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi, pe ziua de 1 martie 1921”, iar „prin înaltul decret regal cu No. 1.471 din 5 aprilie 1921, dl medic veterinar Dusceac Vasile se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 aprilie 1921, la judeţul Siret, în postul vacant” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 466).

„Vasile Tudan, actual notar public la Stulpicani, din judeţul Câmpulung, se permută, în aceeaşi calitate, la Coţmani, din judeţul Coţmani, în locul vacant”, iar „Lazăr Markussohn, actual candidat de notar în Cernăuţi, se numeşte notar public la Stulpicani, din judetul Câmpulung, în locul dlui Vasile Tudan, permutat.” (MO, No. 023 din 28 aprilie 1921, p. 750). „Dl. dr. Morăreanu Isac se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 mai 1921, în postul vacant de medic secundar la Spitalul central din Cernăuţi”, iar „dl inginer Leon Holca, însărcinat cu conducerea Direcţiunii Refacerii RR din Bucovina” (MO, nr. 109 din 18 august 1921, p. 4300) primeşte puteri discreţionare depline pentru a ruina cea mai frumoasă şi mai bogată provincie a României Mari.

Dincolo de numirile în funcţii, domeniu în care apartenenţa politică îşi spunea cuvântul decisiv, există întâmplările mărunte, singurele care mă interesează cu adevărat, pentru că individualizează, într-un context, de cele mai multe ori nefericit, anonimi ai vieţii şi ai istoriei, precum „văduva de război Ana a lui Dumitru Ţurcan, din comuna Camena, judeţul Cernăuţi, în Bucovina”, care „pierzând certificatul de înlesnire de trai No. 222, eliberat de cercul de recrutare din Cernăuţi” (MO, nr. 087 din 23 iulie 1921, p. 3325), îl declara nul, pentru a obţine un alt certificat, care să-i dea acces la raţii de alimente, pe baza sângelui vărsat pentru idealuri sublimate de istorie şi de Dumitru Ţurcan din Camena. Nu trebuie un efort serios de imaginaţie, ca să poţi zări o ţărancă desculţă, bătând „drumurile stăpânirii”, ca să obţină ţidula care să o ajute în a-şi creşte copii, pentru că Dumitru al ei nu se mai întoarce, a devenit părticică infimă în lozincile României Mari. Nu ştiu câţi Ţurcan sau Zurcan supravieţuiesc unei idile ţărăneşti, care i-a unit pe Ana şi pe Dumitru Ţurcan, dar cred în dreptul lor la demnitate şi la identitate, conturat şi de poteca pe care îşi pot descoperi străbunii, dacă îi îndeamnă sufletul să o facă. Tocmai de asta caut, prin stufoşenia „Monitorului Oficial”, repere ale identităţilor ignorate, dar cărora sufletul meu li se închină cu încrâncenare. Istoria Bucovinei nu înseamnă doar Silvestru Morariu, Iancu Flondor sau Ion Nistor, ci mai ales mulţimea tăcută, nu de alţii, ci de ignoranţa noastră şi de absenţa vocaţiei mărturisirii.

După război, Bucovina era stoarsă de vlagă, dar România Mare avea nevoie de carne proaspătă de tun, aşa că, prin decret regal, din supravieţuitorii ei din anii 1915-1918, se va constitui, în ordine cronologică inversă, la recrutare, Brigada 57 Infanterie (MO, nr. 089 din 26 iulie 1921, p. 3398). În 1915-1918, când copiii şi tinerii Bucovinei erau spânzuraţi de ruşi, pentru că tinerii fuseseră obligaţi să intre în legiunile de voluntari austriece, regele stupidei formule de cancelarie „La toţi de faţă şi viitori, sănătate” nu mişca un deget, deşi Xenopol găsise formula salvării Bucovinei, şi pe placul Austriei, şi pe placul Rusiei (ocupaţie românească vremelnică, pentru a scoate un teritoriu ne-strategic din aliniamentele însângerate ale războiului), iar acum tocmai tinerii aceia, care mai trăiseră un coşmar, trebuiau să îmbrace uniformele militare, abandonând brazda în grija cine ştie cărei alte văduve de război.

Nu am fost niciodată militantul sacrificiului pentru statalităţile care nu vor face niciodată nici cel mai mic dar, nicidecum sacrificiu, fiilor ei. O statalitate trebuie să îşi merite poporul, trebuie să se îndreptăţească, măcar prin dragoste, la sacrificii.

În 24 decembrie 1920, se înfiinţa, la Ciocăneşti o cooperativă de consum, „Suhard”, în baza legilor austriece „din 12 aprilie 1905, privitoare constituirea şi controlul societăţilor cooperative săteşti de producţie şi consumaţie, a legii băncilor populare săteşti din 28 martie 1903, cu modificările ulterioare, în baza legii relativă la înfiinţarea casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor” (ultima, lege românească) şi prin hotărârea Judecătoriei Ocolului Vatra Dornei (judecător: Botuşan), care aprobase „actul constitutiv şi statutele societăţii cooperative de aprovizionare şi desfacere în comun, cu numele „Suchard”, din comuna Cioăneşti, judeţul Câmpulung, autentificat de aceeaşi judecătorie la, No. 1/1920”, cu un capital subscris de 36.750 lei, acţionari şi membri ai consiliului de administraţie fiind Ţaran Ichim, Giosean Dimitrie, Giosean Nistor, Giosan Filip, Polovei Ioan, Moroşan Ioan al lui Iacob, Timu Longhin, Moroşan Dumitru al lui Ilie Lazăr şi Puiu Josif, iar cenzori, alţi trei membri acţionari, Dan Emilian, Ursacă Leontie şi Quirsfield Carol. Mai existau trei membri supleanţi, Ceapoi Emanuil, Crăciun Andrei şi Lupescu Maxim (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5669, 5670). Era, pe atunci, moda cooperativelor săteşti, care să contracareze comerţul evreiesc – la sugestia lui Nicolae Iorga (doar cooperativele orăşeneşti aveau şi evrei printre membrii lor), dar o modă care avea să se soldeze, în curând, datorită lipsei de solidaritate, nepriceperii în afaceri şi suficienţei, într-un antisemitism dur, pentru care milita ortodoxia de câteva decenii, în neostenita ei trudă de a inocula ură şi vrăjmăşie.

O cooperativă similară, numită „Renaşterea”, cu 57 de membri, se înfiinţa, la 1 martie 1921, „în oraşul Coţmani”, suma subscrisă fiind de doar 7.850 lei, în mâna casierului Andrei Vihneanu fiind depuşi doar 3.060 lei. Consiliul de administraţie era alcătuit din 7 membri, preşedintele Arcadie Lucescu, vicepreşedintele Oscar Josan şi membrii George Rusu, Mihai Mironovici, Simion Leviţchi, J. Procopovici şi Andrei Vihneanu, comisia de cenzori fiind formată din D. Elenbogen, O. Maer şi M. Cocea, supleanţi fiind Al. Soroceanu, Şt. Singalevici şi Ştefan Rozinschi. Cei 57 de membri ai cooperativei „Renaşterea” erau: A. Lucescu, Dr. O. Josan, O. Maer, Eugen Galenzovschi, J. Catereniuk, M. Ronguş, O. Ursuleac, A. Sorocean, J. Procopovici, E. Strişca, F. Rottenstreich, M. Hassuer, S. Eisenkraft, J. Teodor, R. Gold, C. Riber, D. Elenbogen, J. Cosinschi, N. Gelca, Z. Şefciuc, J. Coverdovici, D. Patapievici, J. Tocariuc, Gh. Rusu, M. Mironovici, J. Vasilovici, M. Cocea, Rozalie Patapievici, Filip Andriac, E. Andrievici, Şt. Petraciuc, M. Gavronschi, A. Borovici, Eugen Păunel, V. Romanovschi, Şt. Leviţchi, Vl. Grigorovici, C. Rongusz, D. Naida, S. Spatiner, J. Berejan, Nicon Scacun, Emil Flaş, Isidor Masichievici, J. Danciul, Valdemar Cratina, M. Mehler, Silviu Boianovschi, P. Ihuc, V. Racoce, Sodinie Links, Şt. Siengalevici, J. Rudich, Rubin Frimet, A. Vihneanu, E. Vlad, J. Spatinschi, Georghe Paladi şi M. Moris (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5672, 5673).

Între timp, Haim Scolnic, din comuna Nouă Suliţe, îşi pierduse adeverinţa de mobilizare nr. 1533 şi o declara „nulă şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi”, iar institutorii Carl Kohn şi Machle Koch îşi pierduseră paşapoartele române, cu No. 98.979 şi, respectiv, 98.987 din 12 iulie 1921 (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, p. 5683).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 17

să cugeţi dacă chiar mă meriţi, Doamne

de-aş fi trăit destinul, împăcat

cu scrierile runelor cereşti,

eu aş fi fost de ierbi însingurat,

iar tu de alte cosmice poveşti

şi-aş fi trecut ca iarba în delir

sub adieri ce mi-au ieşit în cale

pe când păşeam încolonat în şir

disciplinat de irosiri finale;

nu-i vorbă, şi aşa m-am irosit

şi-am dus poveri cu mult mai inutile,

iar nopţile odihnei le-am trăit

precum lumina luminoasei zile,

dar clocotirea noastră între zări

ca fulgerul prin neguri a străpuns

cu scapărul acelor întrebări

ce nu aşteaptă vamă şi răspuns,

ci doar revoltă-n marele mister

ca-n vălmăşagul frunzelor din toamne

prin care voi urca doar ca să-ţi cer

să cugeţi dacă chiar mă meriţi, Doamne

Poezie de ion dragusanul No Comments Sep 17

Citiţi-vă destinul: mâna vorbeşte!

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

Mâna omului este o carte deschisă, în care se poate citi lămurit şi înfăţişarea ei exterioară, precum şi trăsăturile palmei. sunt considerate de veacuri ca instrumente de tâlcuire fidelă. Să observăm, în primul rând, trăsăturile înscrise pe palmele ambelor mâini. Vom constata că, foarte adesea, există o deosebire pronunţată între mâna stângă şi cea dreaptă.

Dacă trăsăturile ambelor mâini sunt asemănătoare, asta înseamnă că omul se mulţumeşte să rămână pe treapta pe care se află, cu însuşirile şi aptitudinile sale, fără să fie îmboldit de dorinţa de a şi le dezvolta. Dacă mâna dreapta e mai bogată în linii şi mai expresivă, atunci persoana respectivă îşi dezvoltă însuşirile şi va da o formă conştientă vieţii sale.

Ca pildă pentru desfăşurarea aptitudinilor interioare, vom descrie mâinile unui artist.

1 – linia vieţii; 2 – linia capului; 3 – linia inimii; 4 – linia destinului

Mâna stângă ne trădează vitalitate impulsivă şi fantezie puternică. Dar puterea de creaţie, conştientă şi inconştientă, nu găseşte nici o expresie spirituală. Asta ne-o arată conformaţia liniei capului şi a inimii, care nu se suprapun, ca la mâinile normale, ci taie mâna formând o singură linie transversală.

În mâna dreaptă, linia capului şi cea a inimii sunt despărţite, ceea ce înseamnă că, constelaţia nenorocită este înlăturată, energiile spirituale şi forţele sufleteşti sunt bine dezvoltate şi spiritualizează viaţa fizică, activă.

Desfăşurarea vieţii, din punct de vedere al voinţei şi inteligentei, îşi găseşte cea mai lămurită expresie în degetul cel mare al mânii şi în linia capului. Un policar bine pronunţat, solid, cu extremitatea lată, caracterizează pe omul cu voinţă tenace, pe omul neinfluenţabil, care-şi stăpâneşte viaţa prin muncă conştientă şi energie. Linia capului, cea mai de jos dintre cele două mari linii transversale de pe suprafaţa inferioară a mânii, mărturiseşte înfăptuirea impulsului voinţei, intensitate şi direcţie hotărâtă a gândurilor. Când este lungă şi clară, ne trădează pe omul inteligent şi energic.

Dacă linia capului, din mâna stângă, porneşte în jos, iar cea din mâna dreaptă are direcţie orizontală, înseamnă că avem de-a face cu un om care, în tinereţea sa, a fost însufleţit de fantezie, idealism, avea înclinaţii melancolice şi depresiuni, dar mai târziu, a imprimat vieţii sale un caracter mai real şi mai statornic.

Dacă observăm linia capului în legătură cu aceea a destinului, recunoaştem pe omul care ia poziţie conştientă în faţa problemelor pe care i le pune viaţa. Căci linia destinului, care trece vertical prin mijlocul mânii şi urcă spre degetul mijlociu, arată cum se comportă omul faţă cu problemele mediului ambiant şi cum îşi armonizează viaţa interioară cu cerinţele lumii din afară. O linie a capului clară şi lungă, precum şi o bună linie a destinului aparţin unui om care ştie ce are de făcut şi care, în afirmarea destinului său, găseşte posibilitatea dezvoltării interioare.

Din împărţirea suprafeţei interioare şi forma mânii sale, ne dăm seama în ce măsură omul are posibilitatea transformării sale spirituale. Linia capului desparte palma în două părţi. Sfera de deasupra liniei capului este expresia predispoziţiei spirituale a omului; cea de dedesubtul liniei capului exprimă legăturile sale cu pământul. Cu cât e mai mare spaţiul dintre linia capului şi îmbucătura degetului, cu cât urcă mai multe linii spre partea de sus a mânii, cu atât viata va lua forme mai spiritualizate.

O palmă îngustă, care e mai scurtă decât degetele, precum şi degete plate, care se subţiază spre vârf, dovedesc intuiţie şi spiritualitate. Ele aparţin oamenilor adulţi, cu posibilităţi de dezvoltare. Totuşi, numai grosimea degetului mare (policarul) ne îngăduie să cunoaştem dacă oamenii aceştia sunt destul de energici, pentru a-şi pune în valoare forţele spirituale, şi configuraţia mânii interioare arată dacă dânşii îşi vor duce viaţa în mod corespunzător. Astfel, o linie a destinului lungă, care începe de la încheietura mânii, şi care porneşte, în sus, clar şi drept, exprimă îndeplinirea prin sine însuşi a imboldurilor şi creaţia liberă, personală. Cu cât o mână este mai solidă şi cu cât liniile sunt mai lămurite şi neîmpiedicate, în drumul lor, cu atât mai sigură şi întemeiată este forţa şi facultatea de transformare a oamenilor pregătiţi sufleteşte.

Mâna nu ne spune, cu anticipaţie, dacă omul îşi va schimba, într-adevăr, viaţa, dacă îşi va pune în valoare însuşirile. Ea ne arată doar dacă dânsul are posibilitatea respectivă. Când, însă, el a activat în direcţia aceasta şi a dat formă predispoziţiilor sale, toate transformările survenite în fiinţa sa îşi găsesc exprimare în conformaţia mânii.

Forma exterioară şi liniile principale ale mânii sunt hotărâte din naştere şi rămân neschimbate, căci ele ne îngăduie să-l recunoaştem pe om în angrenajul cosmic şi indică esenţa caracterului său, ereditatea şi însuşirile. Dar liniile secundare şi semnele mânii se modifică, se înmulţesc, dispar, se îmbunătăţesc sau se înrăutăţesc. Ele sunt expresia gândurilor şi simţurilor noastre şi constituie imaginea impresiilor şi întâmplărilor însemnate din viată.

Dacă omul îşi îmbogăţeşte intelectul prin studii, dacă viaţa-i afectivă este influenţată de puterea unor evenimente importante sau dacă inconştientul său este covârşit de imagini şi presimţiri, atunci se înmulţesc liniile în părţile corespunzătoare ale mâinii.

Când omul se transformă din punct de vedere intelectual sau sufletesc, şi apar, în consecinţă, linii noi pe mână, trebuie să urmărim direcţia acestor linii. E foarte important de ştiut dacă liniile mici sau semnele leagă sau întrerup liniile principale, dacă ramurile urcă sau coboară. Căci, prin aceasta, se exprimă rezultatele pozitive sau negative ale vieţii, dezvoltarea sau nevalorificarea însuşirilor, succesele sau insuccesele. Linii clare, care nu sunt tăiate sau întrerupte de semne, înseamnă desfăşurarea nestânjenită a puterii. Schimbările survenite în caracterul oamenilor sunt exprimate prin dispariţia unor linii.

Mâna este oglinda obiectivă a fiinţei noastre, care ne reproduce, în chip fidel, imaginea stărilor sufleteşti şi rezultatele muncii şi sforţărilor noastre, la o anumită dată. În felul acesta, ne putem da seama, la epoci diferite, în ce măsură misiunea noastră în viaţă s-a Îndeplinit sau a dat greş (Calendarul Lumea ilustrată 1933, pp. 137, 138)