Neguțătorii de femei din Bucovina (IV)

Aspect din Cernăuți, sediul celor mai mari traficanți de carne vie

*

Eram peste măsură de obosit. În urechi îmi mai suna cântecul arăpesc din speluncă. Iar pe dinaintea ochilor defilau, rând pe rând, tipii pe care-i văzusem la mese. În întunericul nopții, vedeam umbra lui Ceauș, și el negustor de femei, înfigând cuțitul în pieptul lui Rudco, cine știe pentru ce neînțelegere… profesională. Pornirăm spre casă. În drum, unul dintre prieteni se opri în gangul unui mic „Hotel”, unul dintre acele mizerabile „localuri de întâlnire” ale femeilor pierdute, cu care sunt presărate mai toate cartierele din preajma gării. Făcuse o descoperire. În gangul întunecos al hotelului, o femeie, mai mult un cadavru, dormea pe pietre. La lumina lanternei de buzunar, Morusia își recunoscu prietena:

*

– Hilma, o nenorocită, victimă a acelorași oameni. S-a înapoiat și ea din Alexandria, anul trecut. Dar s-a îmbolnăvit într-atât, încât astăzi nu-și mai poate câștiga o pâine. N-are nici casă, nici masă. Trăiește doar din cerșit.

– O cunoști de mult?

– De mult. De pe vremea când era o simplă, dar cinstită lucrătoare de fabrică. O fată orfană, pe care bandiții au scos-o din minți. Unul a luat-o „în căsătorie”, așa cum știu ei să ia victimele de neveste. Altul i-a făgăduit un serviciu pe vapor, plătit „în lire aur”. După ce ai căzut în ghearele lor, soarta îți era definitiv pecetluită…

– Dar aceste victime pentru ce nu spun și nu se plâng autorităților?

*

– La ce bun! Este atât de greu de nimicit păienjenișul acestor bandiți și, mai ales, atât de greu de dovedit crimele pe care le săvârșesc, încât cele mai multe preferă să se stingă în taină. Totuși, unele ar vrea să vorbească și să se spovedească, cel puțin pentru celelalte fete, care ar trebui să cunoască procedeele acestor oameni și tragedia mirajului, pe care-l înfățișează traficanții de femei…

– Cunoști vreuna?

– Destule. Este, însă, una, a cărei viață este, într-adevăr, un roman dintre cele mai zguduitoare. O femeie vândută de propriul ei soț, pe vremuri traficant de femei, astăzi multimilionar. Și acest multimilionar, după ce a stors ultima vlagă din această nenorocită femeie, astăzi grav bolnavă, o lasă să moară, de foame și frig, pe străzile Cernăuților… Pare de necrezut. Dar așa este. Se numește Nehama Gross.

– Ai vrea să mi-o arăți?

– Ți-aș arăta-o. Dar, de câteva zile, n-am mai văzut-o. Poate că a și murit. Mai zilele trecute, nu se mai putea mișca: zăcea pe trotuar, uite, colo…

*

„Lăptăria vegetariană”, în fața căreia am găsit-o pe Nehama, bolnavă și înghețată de frig, pe marginea trotuarului

SPOVEDANIA NEHAMEI. A doua zi, am făcut adevărate investigații detective. Cei mai mulți se fereau să-mi dea vreun fel de concurs, de teama acestor bandiți, care, deși și-au întrerupt, în aparență, activitatea, lucrează intens. Ei pedepsesc, uneori, chiar cu moartea pe cei care le stau împotrivă și, de aceea, chiar și cei care ar putea aduce unele contribuții cercetărilor mele, se feresc de un amestec în asemenea chestiuni… Totuși, după o zi de cercetări, ajung pe pistă. Singur, într-o tavernă din marginea orașului, prefăcându-mă că mă interesez de un prieten, care are nevoie de asemenea „marfă”, izbutesc să capăt informații. Mijlocitorii sunt abili. Mai întâi, îmi arată o completă neîncredere, susținând că poliția este prea vigilentă; apoi, încet-încet, se dau pe brazdă. Mai de dragul unei „afaceri”, pe care i-ar putea-o prezenta „șefului”, al cărui nume zadarnic încerc să-l aflu, mai de dragul băuturii, pe care le-o ofer din belșug, tipii, atât de tenebroși prin înfățișarea și prin îndeletnicirile lor, încep să se spovedească. Mai toți sunt vechi pușcăriași. Cel mai tânăr, mai novice, este un băiețandru, cu urechea dreaptă tăiată, care are numai patru condamnări. Este, după cum spunea unul dintre informatori, o „râmă, cu care prind pești mărunți”, la periferie, în parcuri sau grădini publice. Face pe ambulantul, când fotograf „a la minut”, când vânzător de cărți poștale. Așa chipeș și oarecum elegant, agață cu ușurință fete naive, cărora le propune flirt, dragoste și… căsătorie.

*

De la acești oameni, pe care, pentru motive lesne de înțeles, nu i-am mai putut vedea, am căpătat o sumă de lămuriri de preț, printre care, destăinuirile senzaționale ale vieții Nehamei Gross, care, cum îmi spunea unul dintre mijlocitori, posedă și acte. În căutarea Nehamei, am răscolit mai toate cartierele din preajma gării Cernăuți. Așa am petrecut aproape o zi întreagă, cunoscând tot ceea ce are acest oraș mai putred, o lume abjectă, îngrozitoare, în care am regăsit atâtea personagii de foileton senzațional; o lume care dospește, la întuneric, desfrâul, viciul, crima; o lume obscură, în care se strecoară „profesioniști” ceva mai nobili, traficanții de femei, cu întregul lor instrumentar omenesc: agenți, complici, misiți, „eclereuri”, informatori, exportatori etc.

*

Înnoptase. Cu capul încă buimac de cele văzute într-o singură zi și pe care, desigur, nu le-aș fi putut vedea într-o întreagă viață de om, colind strada care duce, de la gară, peste poalele dealului, în centru. Pe această stradă se găsește o „Lăptărie vegetariană”, unde, până la ore târzii, se încălzesc, la samovar, „păsările de noapte”, rebegite de frig și de foame. În fața lăptăriei, zăresc, la un moment dat, o femeie căzută în stradă. Încerc s-o ridic. Femeia nu se poate ține pe picioare. Tremură, geme; așa cum ține ochii închiși, pare a se fi trezit dintr-un leșin. Are fața palidă, cadavreică. Cu ajutorul unui trecător, izbutesc s-o introduc în lăptărie, unde este cald. Patronul, un om cumsecade, clatină din cap:

– Cine este această femeie?, întreb.

– Este Nehama, sărmana Nehama…

*

Victima, la un pahar cu ceai, aproape înghețată de frig, în „Lăptăria vegetariană”.

Un coniac, două, un ceai, și femeia, încetul cu încetul, își reveni. Ridică ochii mari, întrebători, privi de jur-împrejur, apoi, cu glasul aproape stins, spuse:

– Ce mi s-a întâmplat? Mi s-a făcut rău? Nu cred. Sunt bolnavă și nemâncată de două zile. Mă dor picioarele, ochii, mâinile, șira spinării. Nu mă primește nimeni. Sunt un câine, bătut de oameni și de Dumnezeu.

– De ce nu intri în spital?

– Dar care spital m-ar primi?

– De ce nu încerci?

– Am încercat. Am fost într-un spital. M-au tratat mai rău ca pe o vită. Apoi m-au alungat.

*

Femeia își rezemă, apoi, capul de peretele afumat al lăptăriei. Închise ochii și două șiroaie de lacrimi brăzdară fața suptă de boală. Avusei un moment de emoție. Nehama era tocmai victima traficanților de femei pe care o căutam, victima care posedă documente senzaționale și al cărei soț, fost pușcăriaș la Constantinopol, este astăzi multimilionar. Omul a uitat, astăzi, de vechea lui profesiune și, odată cu aceasta, de unica lui soție, pe care a vândut-o, acum câțiva ani, caselor de toleranță din Orient. Iată-mă, în sfârșit, lângă femeia care-mi va putea povesti, fără teamă, un caz extraordinar din viața traficanților de femei: propria ei viață. Patronul îmi șopti, la ureche, câteva amănunte despre această nefericită victimă a acestor bandiți:

Nehama Gross, așa cum a fost înainte de a fi vândută caselor de toleranță din Orient de propriul ei soț

*

– O femeie, a cărei viață, ca un exemplu pentru toate celelalte, merită să fie povestită.

– Dar cine o îngrijește?

– Nimeni. N-are nici casă, nici masă. Femeile de stradă îi oferă, când pot și ele, câte un ceai, câte un codru de pâine. Dar acum este atât de boanavă, încât nu se mai poate ține pe picioare.

*

În semiîntunericul „Lăptăriei vegetariene”, umbre de femei, ridicol înzorzonate, defilează prin fața Nehamei. Umbrele se apropie, cu sfială, o privesc compătimitor și se depărtează, bolborosind cuvinte neînțelese. Una singură, cu capul ca o sorcovă, îi adresează câteva cuvinte de îmbărbătare, apoi pleacă, spunând:

– Iată ce a ajuns nevasta milionarului care și-a vândut pe cele douăzeci și șapte de neveste… Și bestia nu se învrednicește să-i dea o bucată de pâine, după ce femeia i-a dat tot ceea ce a putut caștiga din vânzarea trupului…

*

Nehama făcu ochii mari. Apoi, încordându-și puterile, încercă să se ridice. Căzu, însă, ca o bucată de plumb, pe scaunul pe care o așezasem cu atâta greutate.

– Iertați-mă, dar nu mă mai pot mișca…

*

Femeia cu cap de sorcovă încercă s-o consoleze:

– Lasă, Nehama! Dacă nu s-a găsit încă pedeapsă pentru fărădelegile bărbatului tău, nici om care să i-o dea, este, colo, sus, un Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite asemenea fapte.

Nehama Gross, o victimă a traficanților de femei, după o ultimă fotografie

*

Nehama o privi lung și oftă:

– M-aș mulțumi și cu un pat de spital, care să-mi aline suferințele. Numai eu știu ce sufăr. Nu-mi trebuie nici casă, nici masă, nu-mi trebuie nimic, decât un adăpost în spital…

– Este adevarat că ești soția legitimă a lui M. Gross?

– Da.

– El te-a vândut caselor de prostituție din Constantinopol, Alexandria și Cairo?

– Da.

– Și cum ai putut consimți la un asemenea act, câtă vreme erai soția lui?

– Dacă aveți timp, vă voi spune îndată. Dar cu îngăduință, pentru că sunt suferindă…

*

Incă un pahar cu ceai reconfortă femeia, care, încet-încet, își recăpătă înfățișarea omenească.

– M-am născut în Odesa, din părinți evrei. Eram o fată săracă, dar cinstită. Visam și eu, ca oricare alta, un bărbat, cu care să muncesc și să-mi croiesc un drum în viață… Acum, 11 ani, am cunoscut pe acest Gross, pe atunci vânzător la un fructar, în Cernăuți. Nu-i cunoșteam nici intențiile, nici adevărata meserie. Mi-a vorbit atât de frumos și de convingător despre fericirea pe care mi-o pregătește, încât am consimțit să-i fiu soție. Nu știu ce putere ascunsă poseda acești bandiți, acești monștri cu chip de om, de-a ademeni și nenoroci fetele. Ceea ce știu sigur e că Gross o posedă în cel mai înalt grad și că eu nu sunt prima lui victimă.

*

– Știai, când te-ai măritat, ceva din îndeletnicirile lui?

– Cum să știu! Dacă aș fi știut, nu m-aș fi nenorocit, pentru totdeauna, și n-aș fi suferit ceea ce am îndurat atâția ani.

– Mi s-a spus că soțul tău era cunoscut hoț de ocazie și negustor de carne vie.

*

Documente senzationale: borderourile cu care Nehama a trimis bani soțului, din exploatarea sa, bani cu care l-a întreținut, pe urma criminalei vânzări. Printre documente, și actul de căsătorie al Nehamei cu acest traficant de femei, Gross.

– Pe atunci, nu știam nimic. În urmă, la Constantinopol, a suferit o condamnare. Din vremea aceea, posed o fotografie, în dosul căreia mi-a scris câteva rânduri: „amintire din ziua când am ieșit din arest, soțul tău, M. Gross”… Soțul meu… Da, era soțul meu și eu îl întrețineam cu tot ceea ce câștigam în casa de toleranță în care mă plasase…

– Dar nu mi-ai spus cum ai ajuns să te vinzi…

– Vă spun imediat. Am trăit, patru luni, după căsătorie, așa cum nu visasem niciodată. Eram în al nouălea cer și credeam că, într-adevăr, soțul meu era singurul om care îmi dăruia toată fericirea, pe care o putea visa o fată. Mi-a vorbit de proiecte mărețe, de milioanele pe care trebuia să le câștigăm în niște afaceri și despre nevoia de a pleca peste graniță, pentru a lucra cu o societate engleză, care avea nevoie de serviciile lui. Eram orbită până într-atât, încât n-am putut judeca un lucru destul de simplu: că un vânzător de fructe nu este atât de indispensabil unei întreprinderi străine; iar paradisul milioanelor nu vine tocmai atât de ușor, numai pentru motivul că eu îi eram soție. Totuși, poveștile lui mă ademeniră într-atât, încât mă hotărâi să-l urmez „pe calea fericirii”. Am plecat la Constantinopol. Din primele zile, banditul știu să mă deprindă cu o nouă situație: englezii lui imaginari plecaseră; de lucru nu găsea, iar puținii bani, cu care plecaserăm, se isprăviseră curând de tot. Atunci am intrat în rândul unor „prieteni”, care încercară să ne ajute. „Prietenii” nu erau decât complici și plasatori de femei în casele de toleranță. Sub motivul că pleacă după lucru, mă lăsă în grija „prietenilor”, timp de câteva săptămâni. În acest interval, „prietenii” îmi propuseră „angajamente” în hoteluri și varieteuri, unde „voi caștiga princiar”. Am rezistat, răbdând de foame zile întregi, până ce, într-o zi, primii să fiu casieriță într-un asemenea local. Nu mai e nevoie să vă spun ce am gasit, în loc de serviciu (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 2, 3 ianuarie 1934, pp. 6, 7).

Neguţătorii de femei din Bucovina (III)

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

*

Convorbirea reveni asupra tâmplarului şef de bandă, cunoscut de toate poliţiile europene. Prietenul meu, care-i cunoştea atât de bine trecutul, reluă şirul povestirii:

– Oricare poliţist, ca şi oricare cernăuţean, la curent cu asemenea chestiuni, îţi va putea spune, cu uşurinţă, numete acestui îndrăzneţ traficatt, şef de bandă. Este un oarecare Chussil, zis Summer, recte Singher Mottel Mortche. Prin numărul mare de afaceri, cât şi prin îndrăzneala sa, şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate. Dar mai interesant decât şeful, care nu operrează direct, ci numai prin complici, este un tovarăş al său, un oarecare Sumker, care a dat destut de lucru poliţiei noastre. Acesta era „Directorul” care angaja personalul necesar ademenirii victimelor, precum şi agenţii care le exportau. El angajase pe un anume Katz, care a şi fost prins, pe când procura „marfa”: câteva fete neştiutoare de nenarocirea ce se pregătise cu atâta dibăcie.

*

– Şi ce majloace de ademenire foloseau aceşti bandiţi?

– Foarte diferite. Principalul mijloc, căsătoria. Se căsătoreau religios, după ritul mozaic; apoi „nevestele”, în loc de voiaj de nuntă, nimereau pe vapoarele care debarcau victimele pe coasta Americii de Sud. De acolo, drumul duce, de-a dreptul, în casele de toleranţă, de unde nimeni şi nimic nu le mai poate scoate. Alteori, dacă acest mijloc nu era suficient de convingător, victimele primeau bani şi bijuteriii, pe care bandiţii aveau grijă, bine înţeles, să le smulgă, îndată ce victimele treceau graniţa. Agenţii acestor bande ştiu, şi astăzi, să exploateze, cu destulă îndemânare, naivitatea sau slăbiciunile nefericitelor fete, care se încred în asemenea oameni. Dar „tehnica operatorie” a acestor traficanţi este cu mult mai complicată şi mai diabolică. Ei sunt în legătură cu anumite agenţii de vapoare şi cu falsificatori, care procură victimelor acte false.

*

– Se cunosc asemea cazuri?

– Câte vrei. Un asemenea caz a făcut, nu de mult, senzaţie . Este proaspăt încă în amintirea noastră cazul celor două fete, Margareta Serafinovici şi Josefina Rodici, cărora autorităţile din Buenos Aires le-au refuzat intrarea, pentru că amândouă posedau acte româneşti false. Fetele au foot re-exportate şi amândouă au revenit la Cernăuţi. Cea dintâi se găseşte, şi astăzi, în oraşul nostru, şi ar putea povesti acel nenorocit drum spre America, pe care desigur că nu l-ar mai face niciodată, în asemenea împrejurări. Cealaltă, Josephine Rodici, după câtva timp şi-a procurat acte şi, astfel, a plecat din nou.

*

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

– Probabil că între complici se găseau şi agenţii de vapoare.

– Nu atât agenţii, cât agenţi, oameni fără scrupule, care beneficiau de numele sau adăpostul unei firme. Agenţii de categoria acestora, cu toată supravegherea poliţiei, izbuteau să săvârşească toate fărădelegile.

*

În timpul povestirii, spelunca se umplu de clienţi. Mai mulţi clienţi de ai poliţiei, decât cetăţeni onorabili. Unul, cu înfăţişare de apaş, era un vechi spărgător, eliberat de la ,,,pansion”. Alţi doi erau cunoscuţi pungaşi de buzunare. Nici „sexul slab” nu era mai rău reprezentat. Lîngă Morusia se aşeză o tipesă, probabil o confidentă, care-i şopti ceva la ureche; apoi se aşeză la una din mesele în jurul cărora piroteau câţiva muşterii, deopotrivă de suspecţi.

– Cum înţeleg, aici, la „Piticul”, este un loc de întâlnireal acestei „lumi bune”, de care trebuie să aibă mereu grijă agenţii poliţiei…

– Precum vezi…

*

O armonică începu să cânte, spre bucuria mesenilor, o arie apăşească. De la o masă veciă, un client, care ne filase tot timpul, încercă să intre în vorbă: un tip destul de suspect, care avea buza superioară despicată în două. În scurtă vreme, clientul şi prietenii săi erau invitaţii mei, la masa noastră, gustând din vinut ales, pe care îl comandasem. Când atmosfera se încinse, vinul îşi făcu efectul binefăcător: limbile începură să se dezlege, încet-încet, până ce unul dintre invitaţi, cel cu buza tăiată, începu spovedania. Omul povesti cum, pornind, într-o zi, de la o ocupaţie onorabilă, a ajuns în mijlocul răufăcătorilor şi cum, urmând toate scările mizeriei, trecând prin închisori, a ajuns, în cele din urmă, să se vindece pentru multă vreme. Această interesantă carte de vizită îmi folosi, mai târziu, să pot afla amănunte, în legătură cu reportajul meu. Comeseanul trăise doar în această lume suspectă, vreme îndelungată; cunoscuse atâţia maeştri, auzise atâtea isprăvi misterioase şi era, de bună seamă, la curent cu destule taine profesionale. Când omul cu buza despicată înghiţi a patra sticlă, limba i se dezlegă de-a binelea. Atunci putui afla un buletin sigur asupra mersului acestui trafic de carne vie.

*

– Este adevărat, în Cernăuţi se făceau mari afaceri. Traticanţii câştigau averi nebănuite. Aci era motorul întregului comerţ, şi pentru „casele” din ţară, şi pentru export… De vreun an şi jumătate, comerţul acesta a stagnat. Principalii negustori de femei, cu relaţii peste graniţă, au plecat în America, Constantinopol, Cairo, Alexandria. Au mai încercat, ici şi colo, afaceri, dar cu mai multă teamă. Au mai dispărut şi din agenţii de vapoare, şi din complici. În schimb, au rămas cei pentru traficul intern.

– Sunt mulţi?

– Destui. Chiar colo, la masa din faţă, cel cu cravata roşie este un asemenea negustor de femei. Clandestin, ce e drept, şi prevăzător, dar traficant în toată legea.

– S-ar putea să-l invit la noi?

– Nici prin gând! Este un cuţitar. Cum bea un pahar mai mult, dă cu cuţitul. Este în felul lui Ceauş.

– Care Ceauş?

*

– Cel care l-a înjunghiat, acum câtva timp, tot în acest cartier, la colţul străzii, pe Rudco Vagner, un tovarăş de aceeaşi meserie. Au băut, s-au certat şi, când au ieşit în stradă, Ceauş l-a fugărit şi i-a înfipt cuţitul în piept. A murit în braţele noastre… Este crima despre care s-a scris în gazete…

– Dar despre bătrâna Roza Hirsch, asasinată, acum câteva luni, ce ştii?

– Ce să ştiu! Ceea ce ştie toată lumea. Bătrâna, de când revenise din America, era o femeie detreabă. Dar mai înainte, se ocupase cu negoţul de femei şi cu exploatarea lor în case de toleranţă. Era o femeie foarte bogată. Avea proprietăţi şi bani, aci, în Cernăuţi. Aceasta a ispitit, de altfel, pe asasini s-o omoare.

*

– Parcă, după cât îmi amintesc din gazete, printre asasini era şi un dentist.

– Da. Un tehnician-dentist. Va răspunde şi el, ca şi celălalt, Pleşca, în faţa judecătorilor.

– N-aveau nici o legătură cu negustorii de femei?

– Nu cred. De altfel, dacă ar fi fost, judecătorul de instrucţie i-ar fi identificat cu uşurinţă, pentru că, aci, în Cernăuţi, principalii traficanţi, care se mai găsesc încă nepedepsiţi, sunt cunoscuţi…

– Dar despre Mottel, „regele”, ce ştii?

*

Într-o zi…

*

Omul cu buza despicată se încruntă. Apoi, după câteva clipe, mă întrebă:

– Îl cunoşti?

– Nu.

– Atunci de unde ştii de Mottel?

– Am auzit vorbindu-se îndeajuns. L-am gasit pe fişele mele, printre oamenii condamnaţi. Este un vechi client al puşcăriei; dar, în acelaşi timp, un as al acestui trafic…

*

– Despre Mottel, un scriitor ar putea scrie un roman. Şi dacă s-ar duce, acum, în America, l-ar găsi, desigur, acolo la lucru.

– Are şi acum bandă, agenţi, complici şi case de exploatare. Cine i-a spus „regele” traficanţilor i-a spus bine. N-a apărut de multă vreme. Dar dispariţiile din ultimul timp – fete care dispar fără nici o urmă – ca şi dispariţiile din ultimii ani, rămase încă misterioase, nu pot fi decât opera lui. Lucrează cu atâta artă, încât nici cei mai iscusiţi detectivi nu-i pot da de fir…

– Totusi, de vreme ce metodele drumurile sunt cunoscute, nu este greu de împiedicat operaţia…

– Se cunoaşte că eşti străin de chestie. Poţi împiedica pe oricare, poţi lua măsuri pentru cea mai strictă supraveghere a oamenilor care îmbarcă, pe ascuns, femei la Constanţa, poţi folosi o mie de ochi de detectivi penttru oricare alt traficant, nu însă şi pentru acest şef suprem…

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

*

– Pe cât mi s-a spus, tot aci, în Cernăuţi, anul trecut, autorităţile au împiedicat exportul celor trei fete, vândute pentru Buenos Aires, Gusta Schneider, Cili Schächter şi Iana Raspel.

– Am auzit şi eu. Dar nu era mâna „Şefului”. Pe cine pune mâna lui drăcească, nu mai scapă. Victima călătoreşte până departe, cu iluzia că este cea mai fericită dintre femei. Dar, când se pomeneşte în mijlocul bandei, vândută tuturor negrilor, aventurierilor, în vâltoarea acelei mizerii, pe care numai cine a pătimit-o şi a mai putut supravieţui o poate spune, femeia îşi vede cea mai groaznică moarte. Dacă a scăpat din spital sau din casa de nebuni nu-i mai rămâne decât sticla cu otravă.

*

– Ar fi interesant de ascultat spovedania unei asemenea victime.

– În Cernăuţi sunt destule. Dacă te interesează – şi acum constat că te interesează mai mult decât am putut bănui – îţi voi înlesni întrevederea cu asemenea exemplare…

– Putem găsi şi o victimă de-a „Şefului”?

*

– Nu cred. Victimele „Şefului” nu se mai întorc. Cum am mai spus, cine intră în mâma lui nu mai scapă vie. Este un om groaznic, un şarpe, care hipnotizează victimele, complicii, agenţii. Şi toată această lune este atât de vrăjită de acest om, încât, întrebaţi de un judecător, ar mărturisi, în plină inconştienţă, că şeful… este cel mai bun dintre oameni. De altfel, eu cred – şi am pretenţia de a cunoaşte destul de bine lucrurile – că pe această putere hipnotică se bazează aceşti oameni rafinaţi, înzestraţi cu acea supra-inteligenşă, caracteristică geniului rău.

*

Se făcuse târziu. Muzica încetase, muşteriii, care consumaseră o însemnată cantitate de vin, dispăruseră ca prin farmec; o caracteristică a acestor suspecţi: apar şi dispar ca umbrele. Singură, la sobă, Morusia, „decana”, îşi mai prelungea somnul. la invitaţia destul de puţin discrtă a patronului, femeia se sculă, îşi frecă ohii împăienjeniţi şi se apropie, cu destulă îndrăzneală, de masa noastră.

– V-aş cere o cafea…

*

Morusia se intercală şi ea în conversaţia noastră, care făgăduia să fie din ce în ce mai interesantă. Omul cu buza despicată crezu necesar să-i adreseze un compliment grosolan:

– Uite una, pe care traficanţii de femei n-ar exporta-o nici pentru un vapor cu aur…

Morusia îl privi chiorâş, apăşeşte, apoi îi dădu replica:

– Poate că mă socoteşti gâscă. De unde ştii că nu ar vrea? Poate că nu îndrăznesc. Ştiu eu ce pâine este aia din America…

– Dar de unde ştii?

*

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

*

– Hehei! E destul de neagră şi de mizerabilă pâinea pe care o mâncăm noi; dar pâinea lor este şi mai amară. Dacă fetele care visează paradisul din Orient sau din America ar vedea ceea ce am văzut eu, pe trotuarele Cernăuţilor, n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. A fost una, care s-a întors din Tampico, din Cuba. A plcat „măritată”, cum se mărită mai toate fetele care iau drumul Americii. S-a întors, după câţiva ani, o umbră de om, roasă de boli şi fără o cămaşă pe ea. O mâncau viermii, pe un maidan. Nici cel mai cumplit păcat nu putea fi ispăşit astfel de o făptură omenească. A murit cu mult mai rău decât un câine, uitat şi părăsit de toată lumea…

Morusia îşi scutură capul, ca trezită dintr-un vis rău.

– Dar, în definitiv, ce vă interesează asemenea lucruri? Mizerii omeneşti neştiute. Câte nu le tăinuieşte pămâtul, care, la urma urmei, ne înghite pe toţi…

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

*

Patronul, omul acela mărunţel, cu ochii şireţi, asculta şi privea cu regret la masa noastră, care nu mai consuma nimic. Ajunseserăm cu toţii la saturaţie. Şi, pe când îşi plimba regretul printre muşteriii care nu mai cereau nimic, şi când ceasornicul, care arăta o oră mai mult decât târzie, doi oameni, cu feţele întunecate, îşi făcură apariţia. Morusia şi omul cu buza despicată îi făcură semne, ca şi când s-ar fi înţeles din ochi asupra prezenţei celor doi noi mulşterii… Apoi, femeia continuă, în şoaptă:

– Iată doi oameni detreabă! Unul a ieşit din închisoare şi altul intră, peste câteva zile. Cine ştie ce-au „operat”, acum!

*

Întârziaţtii ne priviră cu destulă precauţie, apoi, când se convinseră că prezenţa noastră nu implica nici un pericol, se aşezară la masă. Omul cu buză tăiată încercă să intre în vorbă cu unul din cei doi muşterii. Dar tipul cu înfăţişarea străină îi adresă un cuvânt răutăcios, mai mult o provocare. Patronul, înţelegând situaţia, ne prezentă nota de plată şi, cât ai clipi din ochi, plecarăm, în cea mai mare grabă. Femeia se scuză, ca şi cum ar fi avut vreo vină.

*

– Nu făcea, pentru dumneavoastră, să vă expuneţi la vreun scandal. Erau gata. I-aţi văzut. I-a indispus prezenţa dumneavoastră. Şi nu era exclus să se răzbune, aruncându-vă vreun cuţit.

– Erau cuţitari?

– Ceva mai periculoşi decât aceştia.

– Atunci, criminali.

– În orice caz, oameni care n-au frică de nimic… Unul este fostul tovarăş al omului cu o singură mână, de care s-a folosit, multă vreme, „regele” traficanţilor de femei, omul misterios, care apărea şi dispărea ca o fantomă…

*

– Aşadar, a existat omul cu o singură mână, despre care se spune că era cel mai primejdios complice al bandei.

– Nu numai că a existat, dar l-am cunoscut cu toţii. L-a cunosout şi poliţia. Dar era argint viu. Despre acest om se spune că, pe lângă meşteşugul de a ademeni fete, prin toate mijloacele, avea şi pe acela de a le teroriza în aşa chip, încât niciuna nu îndrăznea să sufle vreun cuvânt, până ce nu părăsea graniţa… El era omul de legătură cu agenţii străini, poate tot el este acel primejdios traficant „Gersl”, pe care-l urmăresc, astăzi, poliţiile străine… Se travestea în felurite chipuri, când cerşetor, când domn elegant, când invalid decorat, când birjar, când logodnic de meserie. Întocmai ca în filmele senzaţionale de cinematograf. Eu cred că, în indeplinirea poruncilor pe care i le dădea şeful, nu se da în lături de la nimic. Elena Marinescu, răpită, acum 7-8 ani, se crede că a fost omorâtă, pentru că fata, descoperind operaţiunile întregii bande şi unele secrete, ce nu trebuiau ştiute de nimeni, în afară de invalidul misterios, a încercat să scape din ghearele lor. Elena, în aceste împrejurări, nu mai era o „marfă” oarecare, pe care se putea pretinde un preţ, pe atunci destul de bun, pentru că era fată frumoasă şi onorabilă, ci un pericol pentru întreaga bandă, deopotriv de primejdioasă la noi, ca şi în fundurile Orientului sau ale Americii. Acei care cunosc, mai de aproape, operaţiunile traficanţilor cred că Elena Marinescu a fost omorâtă. De altfel, nici până astăzi, cu toate cercetările, nimeni n-a putut afla nimic despre soarta ei (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 1, 1 ianuarie 1934, pp. 6-8).