Zalmoxe, tatăl nostru care eşti în ceruri

*

Înainte de a vă lăsa şocaţi de titlu, pe care doar marii preoţi ai acestor locuri, „gebelii” (muntenii) îl înţelegeau pe deplin, haideţi să re-inventariem împreună miturile încetăţenite despre Zal-Mox şi, tocmai de aceea, aproape imposibil de scos în lumină de sub colbul ignoranţei, întru pământească desluşire. În fond, ar fi păcat ca, după atâta vreme, strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!) să nu se audă măcar şoptit.

*

Începând cu Herodot („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius („Gradivus tatăl”), Ovidius („getul care se închină lui Marte”), Porphyros („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”), toţi fascinaţii de misterele din cronologia lumii, cu excepţia lui Agathias, care punea la îndoială chiar şi rolul civilizator pe care l-au avut „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”, i-au conferit lui Zalmoxe statutul de Odin, adică de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, cum formula Iisus Hristos, în minunata rugăciune pe care ne-a lăsat-o moştenire, dar care, ca şi „Calea lui Iisus” exista dintotdeauna, după cum constata primul om modern al omenirii, Augustin, prevenindu-ne că, „atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate”[1]. Dovadă, eşecul degradant în popismul de astăzi.

*

„Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), incantaţiile lui fiind „vorbele frumoase (care) sunt descântece” (Apuleius) atât de persuasive, încât îl poziţionează, între „barbari”, alături de „cei din Cirus, scitul Anacharsis, italiotul Numa, apoi Licurg din Lacedemona, atenienii Focion şi Tellos şi (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*

Zal-Mox este Zeul Moş sau Moş Timp, cum argumenta şi Nicolae Densuşianu, nu doar câte-un antic sau altul, iar numele lui ar fi venit de la „zal”, care înseamnă, în greaca veche, „urs”, preotul muntean (gebel) fiind mereu îmbrăcat cu o blană de urs. Iar aici, în această ultimă informaţie, datorată şi lui Herodot, şi lui Strabon, stă îndreptăţirea deocamdată revoltătorului titlu al acestui capitol. Dar, întru îndreptăţire, haideţi să urmăm încă un fir:

*

Cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, de la care ne vin, tot mai golite de metafizic, rădăcinile miturilor şi credinţelor, pe care Iisus şi le asuma ca atare, exista un singur Dumnezeu, „Tatăl nostru” sau „Tatăl tuturor”, căruia „în antica Agard (Grădina Raiului) i se spunea Odin (Tatăl tuturor), în limba nordică, celelalte popoare, care doreau să i se închine, conferindu-i, iniţial, 12 nume, care însemnau, de fapt, atribute ale Tatălui Ceresc, şi anume (doar două nu le-am aflat în limba suedeză de astăzi): 1. Tatăl tuturor; 2. Herran sau Herjan (Stăpânul Dumnezeu sau Invadatorul); 3. Nikar sau Hnikar (Împungătorul cu suliţe); 4. Nikuz sau Hnikud (Împunsul cu suliţe); 5. Fjolnir (Atotştiutorul); Oski (Împlinitorul de dorinţe); Omni (Cel al cărui discurs răsună); 8. Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); 9. Svidar (Cel care dăruieşte zile) – la daci se moştenea sărbătoarea An-Dar (Cerul care dăruieşte zile); 10. Svidrir; 11. Vidrir (Cârmuitorul vremii); 12. Jalg sau Jalk[2].

*

Toate aceste 12 atribute sunt solare („cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), fiind stabilite în Grădina Raiului (Agard) pământesc şi coincizând cu atributele lui Zalmoxe, pe care unii îl consideră Cronos (Cârmuitorul vremii şi Cel care dăruieşte zile), dar şi cu „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, adică Dumnezeu al creştinilor (Anu-Yahve – în aramaică şi în hebraică), prin caracteristicile suplimentare (Atotştiutorul, Împlinitorul de dorinţe), dar şi prin alte atribute şi simboluri, care se regăsesc în creştinism, precum: Hjalmberi (Cel cu aură), Thekk (Cel plăcut), Har (Cel înalt, măreţ), Fjolsvid (Cel înţelept), Allfod (Tatăl tuturor) etc.

*

Atributul Odin sau Allfod (Tatăl tuturor), datorat faptului că din el se nasc toate virtuţile („este numit Tatăl tuturor pentru că este tatăl tuturor zeilor”), dar şi drept simbol al moşului iniţial, care doar în mitologia românilor, cu sau fără legătură cu Zalmoxe, se numeşte Moş Timp sau Moş Vreme. Pe vremea Grădinii Raiului (Agard, la nordici; Paradesha, la sumerieni), străbunii „se îngropau în cer”, incinerarea misterioasă şi spectaculoasă, pe care o făceau nordicii, supravieţuind cu încă vreo două-trei veacuri, ruperii în două a bisericii lui Iisus Hristos. Tocmai datorită „îngropării în cer”, toate neamurile lumii au cultul „strămoşilor din ceruri”, iar eroul civilizator, indiferent de numele pe care îl poartă în diverse limbi (Dumnezeu, Alah, Tao, Odin, Zalmoxe, Zeus, Jupiter etc.), peste tot este, inclusiv în unele suflete, „Tatăl nostru” din ceruri, „Tatăl tuturor”.

*

În vremea în care „bărbatul cel mai integru, Anu” (Ahura Mazda, dacă îl preferaţi pe Spitama Zarathustra) încredinţa legile Marelui Păstor, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[4], apoi, fiind „îngropat în cer”, dădu un nume cerului, apoi timpului (an de an, de milenii, încoace), „Timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”[5], iar „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”[6].

*

Veşnica obsesie a umanităţii a fost vremuirea, iar tentativele de biruire a Timpului, fie prin cunoaşterea sinelui particular, fie prin ceremonii totemice, s-a mutat şi în cer, odată cu strămoşii, Ursa Mare fiind, în fond, Zal-Mox, pentru că „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[7]. Iar în formula BaBa, cum erau numiţi protopărinţii (Adam şi Eva), avea să rămână un singur Ba (Bătrân, strămoş iniţial), care, în munţii (gebalie) noştri, în care ceremonia totemică a Ursei Mari încă mai supravieţuieşte prin malănci, s-a numit Zal-Mox, un atribut al lui Unu, al Sinelui Universal, căruia, în toate limbile pământului, indiferent de numele conferit, îi spunem toţi „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, pentru că strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), a mai răsunat, ulterior, pentru o foarte singură dată, prin vocea blândă a lui Iisus Hristos.

*

*