și când pășim într-un alai cu măști
*
ies iarăși cerbii la păscut clipite
și ierbile cresc lumânări pe cer,
căiuții le-or aprinde din copite
când ursele se vor ascunde-n ger
și-atunci vom pune straie fermecate
pentru horire cosmică pe drum,
dar în zadar, căci tu, singurătate,
ridici pe sate caiere de fum
*
ca să-ți înfășuri robii cu năframe
în îngrădirea veșnicei orbiri
în care nasc și plâng aceleași mame
vremelnicia marilor iubiri
și nu contează urșii, caii, cerbii
din vălmășagul sacrului alai,
strămoșii vin la rădăcina ierbii
ca să ne-asculte pașii rătăcirii, vai,
*
cu cât cinism ne prăbușim departe
de sacrele serbări nepământești
și cât noian de neguri ne desparte
și când pășim într-un alai cu măști