Bucovina, când o înzestra Dumnezeu cu fii vrednici

*

Constantin Morariu-Andrievici a fost fiu de gospodar (agricultor) din Mitocul Dragomirnei, din districtul Suceava, în Bucovina. S-a născut la 26 iulie st. v. 1835. La anul 1843, îl duse tată-său la şcola capitală normală (elementară) din Suceava, unde știm cum erau trataţi copiii de român. Aci îşî începu, dar, Constantin învăţământul şi pote tocmai acelei tratări neumane a străinilor e de a se mulţămi că el deveni, cu timpul, ceea ce deveni, adică român înflăcărat întru apărarea limbii şi a naţionalității. Aşa-i în lumea acesta: când cu forţa voim a face pe cineva să urască un lucru, prin aceea îl facem ca tocmai acel lucru să-l îndrăgescă mai tare! Cercau străinii răuvoitori ca să dezguste pe copiii de român de limba şi naţionalitatea lor, şi ei cu atâta o iubeau şi preţuiau mai mult. Aşa, în Bucovina, ca şi la noi!

*

După absolvirea școlii normale din Suceava, Constantin fu dus la gimnaziul de stat din Cernăuţi, unde făcu, la 1855, examenul de maturitate. După aceea, intră în seminarul clerical, unde absolvi teologia, la 1859. În acest seminar, se dedică cu totul studiului, cetind foarte multe din opurile cele mai valorose teologice şi profane.

*

Absolvind teologia, se căsători cu fiica parohului Teodor Cosovici din Mologhia, anume Veronica, şi fu aşezat ca administrator parohial la biserica Sfânta Paraschiva din Cernăuţi. Deschizându-se, la 1860, gimnasiul ortodox-oriental din Suceava, Constantin Andrievici fu numit acolo învăţător supleant de religiune şi limba română. Inaugurarea acestui gimnaziu s-a întâmplat la 4 septembrie 1860, cu care ocazie catihetul Constantin Andrievici ţinu o cuvântare, în limba română, despre scopul unui gimnasiu. Publicul român a rămas încântat şi edificat de o aşa cuvântare, dar nu aşa au rămas răuvoitorii neamului nostru şi duşmanii lui Constantin Andrievici, care îi făcură multe zile amare, din cauza acestei cuvântări. Așa, arhimandritul Bendela (mai târziu arhiepiscop și mitropolit, în 1974-1975), temându-se, bag de seamă, de popularitatea tânărului catihet, se pune și raportează Consistoriului român greco-ortodox din Cernăuți următoarele, referitoare la această întâmplare:

*

„După acest act, ținu nou numitul catihet Constantin Andrievici o cuvântare în limba română despre scopul unui gimnaziu. Deşi cuvântarea acesta a fost, în totalitatea ei, cu totul corespuzătore, totuşi unele pasaje sunt foarte de dojenit, pentru că-n ele se desfăşură, cu prea mare căldură, prospectul că, prin înfiinţarea acestui gimnaziu, se va ţine, ca şi în celelalte provincii, deosebit cont de cultivarea limbii române. În astă privinţă, eu i-am şi spus oratorului că sunt cu totul nemulţămit, provocându-l să-mi dea cuvântarea imediat, ca să o pot alătura la acest raport[1]. Dară Andrievici nu şi-a împlinit datoria asta nici până acuma”[2].

*

Dacă, iubiţi cetitori, unul care se numea „al nostru” a purces astfel faţă de catihetul Andrievici, pentru o cuvântare „care a fost în totalitatea ei cu totul corespuzătore” (vorbele delegatului pârâş), atunci să nu ne mirăm că străinii au făcut din ţânțar armăsar? Consistoriul ceru, de la catihetul Andrievici, pe baza raportului lui Bendela, să-i supună, fără nici o amânare, cuvântarea în scris. Şi ce credeţi că conţinea acea cuvântare? Adevărurile cele mai mari! Dar bag de semă că şi în Bucovina, pe acele vremi, cine cuteza să vorbească adevărul putea lesne umbla „bătut ca mărul”, vorba proverbului.

*

Gimnaziul din Suceava s-a înfiinţat din Fondul religionar al bisericii române gr. ort. din Bucovina, şi limba „propunativă” trebuia să fie cea română, conform literelor fundaţionale, întărite de toate locurile cele mai înalt competente. Şi totuşi, acestui gimnaziu, la înfiinţarea lui, numai un unic profesor român i se dase[3] , pe Constantin Morariu-Andrievici, care era şi catihet totodată. Ceialalți toţi erau străini şi propuneau toate studiile în limba germană. Această stare de lucruri nu mulţumea nicidecât pe învăţătorul român Constantin Morariu-Andrievici. El striga, sus şi tare, la toate ocaziile, că gimnaziului acestuia i se face nedreptate; apela la Consistoriu, în acestă cauză, spunea, sus şi tare, că la gimnaziul din Suceava, în loc ca tote studiile să se predee în limba română[4], acestui studiu al limbii materne i se dau numai 2 ore pe săptămână, pe când celorlalte, studii câte 3-4 ore. Dar înveţătorul Constantin Morariu-Andrieviciu nu se lăsă, până nu obţinu limbii române 3 ore pe săptămână, pentru fiecare clasă, şi înfiinţă o frumosă bibliotecă din opuri române, cu ajutorul căreia elevii să se poată perfecţiona în limba lor maternă.

*

În 1865, fu numit ca învăţător ordinar al gimnaziului superior din Suceava, iar la 1869, ca profesor auxiliar la Institutul teologic din Cernăuţi, fiind pretutindenea la înălţimea chemării sale, iubit de elevi, stimat de colegi şi respectat de superiori. Rămas, la 1861, văduv, în floarea etăţii, când era numai de 26 ani, îşi consacră tot timpul numai studiului, astfel că deveni nu numai cel mai apt profesor, dar şi un harnic şi zelos autor, scriind 3 opuri valorose, care s-au tipărit pe spezele Fondului religionar al Bucovinei. Acele opuri sunt: „Manuariu pentru învăţătura religionară a bisericei drept-credincioase a răsăritului, compus spre folosul clasei întâia gimnasiale”, Viena, 1866; „Manuariu pentru învăţătura istoriei testamentului vechi, compus spre folosul clasei a II-a gimnasiale”, Viena, 1866; „Manuariu pentru învăţătura istoriei vieţii Mântuitorului lumii Isus Christos, compus pentru clasa a III-a gimnasiale”, Viena, 1867.

*

Afară de acestea, mai publica, în „Foaia Societăţii”, din 1865, interesantul tratat „Despre şcolile creştinești în evurile cele patru dintâi ale creştinismului”, pe lângă ce lăsă în manuscris: o colecţiune de cuvântări bisericești, compuse şi rostite de el în cei 16 ani ai preoţiei sale, la deosebite sărbători, duminici ori cu alte ocazii, tot predici instructive şi morale. Ca profesor al Facultăţii teologice din Cernăuţi, nu se odihni până îşi revendică vechiul şi adevăratul nume familial, „Morariu”, nume pe care l-a revendicat şi vărul său, mitropolitul Silvestru Morariu, şi pe care-l portă şi nepotul său, Constantin, cel mai valoros scriitor de azi în Bucovina, despre a cărui activitate sperăm a putea vorbi în revista noastră.

*

Constantin Morariu-Andrievici, când merse ca profesor la teologie, nu află acolo nici o carte de morală, adică o carte din care să înveţe pe seminarişti. S-a pus, deci, pe muncă şi, în cinci ani de zile, a compus întreagă partea primă şi jumătate din partea a doua a acestui op. Dar n-a avut fericirea să-l vadă gata, căci, în primăvara anului 1875, l-a ajuns o boală de plămâni, care i-a curmat zilele, în 29 martie (10 aprilie), spre nespusa întristare şi daună a bisericii şi naţiei române din Bucovina. S-a stins când era mai puternic, numai de 40 ani, şi chiar când se putea spera mai mult de la talentele și curajul lui; s-a stins acela care cuteza să spună, sus şi tare, că limba germană nu este materna noastră, pentru că noi suntem moldoveni şi avem limba nostră moldovenească, pe care trebuie să o iubim şi cultivăm mai presus decât ori pe care limbă din lume, fie aceea oricât de cultă pe lângă a noastră; s-a stins acela care nu voia să cedeze nimic din ceea ce se cuvine moldovenilor din Bucovina, iar dacă ar fi avut numai câţiva ortaci, care să pună umăr la umăr cu el, schimbau cu totul mersul lucrurilor din Bucovina, în favoarea moldovenilor şi a limbii lor.

*

N-a existat şi nici azi nu mai există, în Bucovina, un preot mai vrednic, un profesor mai zelos şi mai inteligent, un fruntaş mai energic, mai curajos şi mai frumos de cum era acest bărbat în adevăr providenţial. El era înalt de statură, avea faţa rumenă, frunte lată şi albă ca neaua, ochi mari căprii, în care vedeai ca într-o oglindă mintea lui cea frumosă şi bunătatea inimii lui; apoi, avea un glas dulce la vorbire şi plăcut la cântare, dară era forte riguros întru împlinirea detoriilor şi întru apărarea drepturilor bisericii şi a naţiunii sale în contra nedreptăţilor străine. Văzând, în 1873, ministrul Stromayer din Viena pe profesorul Morariu şi vorbind cu el despre felurite lucruri din Bucovina, i-a pus ambe mâinile pe umeri şi i-a accentuat memorabilele cuvinte: „Ferice de Bucovina, dacă are mulţi bărbaţi de aceştia!”. Iar despre destoinicia lui de profesor învăţat erau siguri şi superiorii lui dela Consistoriu, căci, scriind cel mai vechi profesor de teologie, Ioan Calinciuc, opul de teologie dogmatică, i l-a dat lui spre cenzurare, deşi era cel mai tânăr dintre profesori, având abia 40 de ani! Ferice va fi Bucovina, când o va înzestra Dumnezeu cu mulţi fii vrednici, după cum era fericitul Constantin Andrievici-Morariu! (Revista Ilustrată, Anul I, Broșura 9, septembrie 1898, pp. 162, 163).