1812: Cartea legilor pârgăreşti (III)

*

După definirea proprietăţii, legiuitorul austriac stabilea, pentru toate provinciile imperiale, inclusiv pentru Bucovina, „dreptatea averii”, stabilind că „toate acele ce sunt a cuiva (dezacordul ţinea de gramatica românească a vremii – n. n.), toate lucrurile sale cu trup sau fără trup se cheamă averea sa” (§ 353) şi că „toate lucrurile sunt de obşte obiecturi a dreptăţii de avere şi fieştecine, pe care nu-l scot pravilele (legile – n. n.) lămurit afară, este volnic a-şi agonisi dreptate însuşi prin sine” (§ 355), cu precizarea că „numai din plătirea unei îndelungate arenzi sau a venitului pe an de pe un loc încă nu se poate naşte împărţirea averii”, pentru că „la toate întâmplările la care nu se arată curat despărţirea dreptăţii asupra substanţei despre dreptatea asupra folosului, este fieştecare stăpânitor adevărat să se socotească de stăpân deplin” (§ 360). Iar „când un lucru, ce încă nu este împărţit, este a mai multor persoane, atunci se naşte o avere de obşte” (§ 361), cu prerogative se stăpânire clare şi, desigur, cu garantarea proprietăţii („dreptate de avere”).

*

Un capitol distinct, al treilea, „despre agonisirea averii prin proprietate”, stabileşte, mai întâi, „trebuinţe legiuite spre agonisire”, cea dintâi „trebuinţă” postulând că, „fără titlu şi fără un chip drept de agonisire, nu se poate căpăta nici o avere” (§ 380), şi că doar „la lucruri slobode se află titlul în slobozenia născută a le lua la stăpânire” (§ 381), printr-un plus social, desigur, pentru că „lucrurile slobode se pot agonisi de fieştecare mădular (organism – n. n.) al statului, prin proprietate, nefiind strâmtorată această volnicie prin pravilele politiceşti sau neavând o seamă de protimisiri (atingeri) proprietăţii” (§ 382), iar ca exemple se dau „dreptatea vânatului sau a păscării (pescuitului – n. n.)”, atunci când „se împiedică creşterea fără măsură a vânatului”, „răpirea mierii ce se face prin albini streine” etc., dar cu pedepsirea „tâlharilor de vânat” (§ 383), cum îi numea traducătorii legii, în română, pe braconieri. Şi în cazul acestor agoniseli întâmplătoare existau limite, pentru că, de pildă, orice „roi de albini domestice şi alte fiare blânde sau îmblânzite nu sunt lucru de a se prinde slobod” (§ 384). Iar pentru posibile erori, cum ar fi confundarea unor roiuri de albine îmblânzite cu cele sălbatice, acestea pot fi îndreptate, potrivit legii, cu despăgubiri „după cuviinţă”, adică în raport de ce se va negocia cu proprietarul roiului respectiv. Toate amănuntele referitoare la posibile agonisiri legale de „lucruri slobode” sunt prezente în lege, şi ca să prevină abuzurile, şi ca să desluşească drepturile, apoi se trece la capitolul „despre agonisirea averii prin creştere”.

*

„Creştere se cheamă toate ce se nasc dintr-un lucru sau se adaugă noi spre lucru, nefiind date stăpânului de altul cineva. Creşterea se sporeşte prin natură, prin meşterşug sau prin amândouă odată” (§ 404), „roadele fireşti”, nominalizate de legiuitor, în acest capitol, fiind „buruienile, bureţii”, dar şi „toate foloasele care i se nasc dintr-un dobitoc stăpânului dobitocului” (§ 405). Se reglementează, în afară de creşterea animalelor, şi creşterea averii prin construcţii noi, condiţionându-se onestitatea procurării de materiale, dar şi a amplasamentului, şi stabilindu-se măsurile administrative în cazul unor încălcări de proprietate.

*

Nu stă în intenţia mea enumerarea tuturor prevederilor legii proprietăţii, valabilă în imperiul austriac şi, implicit, în Bucovina – caz în care aş recurge la transcrierea legii respective, ci doar ţin să argumentez că, prin anexarea nordului moldav, locuitorii beneficiau de o legislaţie modernă, valabilă în toată Europa Centrală. Implementarea acestor legi, care presupunea existenţa unui aparat administrativ experimentat, justifică înglobarea „cercului” bucovinean în Galiţia, iar nemulţumirile publice care se vor isca, ulterior, nu ţineau de problemele laice de administraţie, ci de cele confesionale, în condiţiile în care ortodoxia devenea, inclusiv în cadrul decizional privind averile mănăstireşti, administrate de Kamara (fisc), vocea a doua, după catolicism. Ortodoxia, în Bucovina, adora noua stăpânire până la slugărnicie, fiind ademenită cu bunăstare, dar nu se împăca şi pace cu autoritatea catolică asupra vanelor bunuri pământeşti, de care slujitorii dreptei credinţe (ortodoxiei) aveau nesăţioasă pohtire. Exista, ce-i drept, şi un capitol al legii, care vorbea „despre agonisirea averii prin danie”, dar daniile străvechi fuseseră smulse din „mâna moartă” a proprietarului ecleziast, pentru a fi transformate într-un bun folositor neamului românesc din Bucovina.

*

Daniile însemnau „agonisire prin mijlocire”, adică „lucrurile care au un stăpân se agonisesc prin mijlocire, trecând ele, într-un chip legiuit, de la un stăpân la altul” (§ 423), mijlocirea fiind efectul „unui contract”, testament sau hotărâre judecătorească, prin care lucrurile „le capătă primitorii” laici sau clericali, în condiţiile în care ele nu sunt împovărate de vânzări anterioare tăinuite, de datorii sau de zălogiri, circumstanţe bine analizate în lege, începând cu zălogirile, stabilindu-se că „dreptatea zălogului este dreptate de avere, care este pozvolită creditorului” (§ 447), iar „dreptatea zălogului se atinge drept tot de o pretenţie ţiitoare în seamă” (§ 449).

*

Prevederile care ţin de urbanism poartă un titlu ciudat în traducerea lui Ion Budai-Deleanu, „Despre slujbe”, adică despre obligaţii şi interdicţii edilitare comunitare, cu postularea faptului că „prin dreptatea slujbei se îndatoreşte un stăpân a suferi sau a lăsa ceva spre folosul altuia, în privinţa lucrului său. Este o dreptate moştinească, care lucrează asupra fieştecărui stăpânitor a lucrului spre slujbă” (§ 472). După o delimitare a tipurilor de slujbe, în „slujbe de moşie şi de persoană”, în „slujbe de câmp şi de casă”, se stabilesc interdicţiile în construcţia unei case, respectiv „1. Dreptatea de a pune o greutate a zidirii sale pe o zidire străină; 2. A înfiinţa o bârnă sau o grindă înspre străin; 3. A deschide o fereastră înspre străin, ori pentru lumină, ori pentru priveală; 4. A face un acoperământ sau un cerdac asupra locului vecinului; 5. A duce fumul prin hornul vecinului; 6. A îndrepta picurii streşinii pe loc străin; 7. A vărsa sau a îndrepta curături spre locul vecinului” (§ 475), apoi, în paragraf aparte, sunt prevăzute obligaţiile: „8. A nu-şi înălţa casa sa; 9. A nu o coborî; 10. A nu lua lumina şi aerul; 11. Sau prăvala casei stăpânitoare; 12. A nu duce picurii din streaşina casei sale după locul vecinului, căruia pot fi folositori spre udarea grădinii sau spre împlerea groapei sale sau într-alt chip” (§ 476).

*

Interdicţii şi mai importante („slujbele mai alese de cămin”) în raport cu proprietăţile vecinilor vizează: „1. A ţine pe loc străin cărare, drum de vite sau de care; 2. A scoate apă, a adăpa vite, a duce şi a îndrepta apa încoace; 3. A paşte vite (pe pământul vecinului – n. n.); 4. A tăia lemne, a strânge crengi uscate şi dezbinate, a culege ghindă şi a strânge (grebla) frunză; 5. A vâna, a pescui şi a prinde păsări; 6. A săpa piatră şi nisip, a arde var” (§ 477). Paragrafele următoare stabilesc şi excepţii, de pildă referitoare la „cel care are dreptate a aduce apă dintr-un loc străin”, stabilind şi condiţiile legale în care o poate face, „dreptatea păşunii” („întrebuinţarea dreptăţii de păşune”), „întrebuinţarea rodului” etc. Apoi sunt reglementate „dreptatea clironomiei”, dreptul moştenirii („Despre voia cea mai de pe urmă peste tot şi despre testamenturi osebit”), dreptatea „clironomilor următori”, „micşorarea şi stricarea testamentului”, „averea de obşte şi alte dreptăţi de lucruri” etc., adică toate aspectele şi caracteristicile proprietăţii care îi oferă şi îi garantează acesteia un parcurs dinamic, flexibil, evolutiv.

*

Un capitol voit individualizat al legii proprietăţii (XVII) se referea la „dreptăţile lucrurilor persoanei” şi la „temeiul prin care o persoană alteia este îndatorită spre o dare”, prin contract (§ 859), inclusiv despre „contractul dării sub pază”, al „dării împrumut”, „de schimbare”, „de cumpărătură”, „de stăpânire de obşte a moşiilor”. „contractul căsătoriei” etc., contracte bine analizate, calculate şi încheiate fără nici echivoc, un pentru că „omul îşi poate arăta voia sa numai lămurit, prin cuvinte şi semne de obşte primite” (§ 863), contractul înlesnind şi determinând parcursul economic evolutiv, despre care vorbeam mai sus. Desele trimiteri ale legii contractului la alte capitole ale legii proprietăţii, care sunt obligatorii şi în dinamica contractuală, probează acurateţea legislaţiei care tocmai se încetăţenea, la 1812, şi în Bucovina, o acurateţe care se reflectă şi în evidenţele administrative ale statului, indiferent de categoria pe care o gestionau acele evidenţe.

*

„Despre plenipotenţie şi despre alte chipuri a purtării de grija trebilor”, chestiune contractuală mult mai complexă, care vizează obligaţiile „persoanelor care sunt aşezate de obşte spre purtarea de grijă a trebilor hotărâte” (§ 1003), chiar dacă, în baza legii, „contractul de plenipotenţie se poate face din gură sau în scris” (§ 1005), tot se soldau cu un document sau uric, după cum adăuga în paranteză traducătorul, pentru că şi împuternicirile obşteşti erau diverse şi limitate sau extinse la unele sau la toate problemele obştii, dar rezolvarea acelor probleme se făcea de către împuternicit în baza unui contract, prin care, în fond, îşi asuma şi responsabilităţile împuternicirii, îndatoririle lui fiind clar precizate de lege. În Bucovina, unde doar preotul satului ştia să scrie şi să citească, recursul la legile lumeşti tot el le făcea, în baza împuternicirii, pe care o putea delega unui al doilea împuternicit (dascălul, de pildă, sau un avocat), dar fără ca al doilea împuternicit să poată ceda împuternicirea unui al treilea.

*

Legislaţia muncii era reglementată de „contracturile răsplătirii pentru faceri de slujbe”, adică „un contract de leafă”, care rezulta „când a făcut cineva tocmeală pentru o treabă sau pentru un lucru” şi când se „socoteşte că s-a primit de o leafă potrivită” (§ 1152), iar „regulile ce s-au aşezat aice se ţin în seamă şi despre avocaţi, doctori şi chirurgi, despre doctori provizorii, meşteri”, deci pentru acele „persoane care a tocmit pentru ostenelile sale o leafă, o plată sau alt bacşiş anume” (§ 1163). Legislaţia muncii, în 1812, nu însemna decât un început promiţător pentru un domeniu şi fenomen social fundamental, cel al interactivităţii civilizaţiei umane.

*

Amuzant mi se pare mie „contractul de noroc”, prin care „se făgăduieşte şi se primeşte nădejdea unui folos neştiut” – fiţi fără grijă, nu se referă la… promisiuni electorale, deşi „cuprinde, după cum s-a făgăduit ceva sau nu s-a făgăduit” (§ 1267), contracte de noroc fiind „rămăşagurile, jocul şi soarta” (§ 1269), şi acestea reglementate prin lege. La fel de amuzant mi se pare să descopăr în îngrădirile limbii române, la 1812, pentru traducerea unei legislaţii germane moderne şi cu o terminologie juridică deja consacrată, confirmări ale unor etimologii româneşti străvechi, precum sinonimele „fund” şi „moşie”, „fund” definind o proprietate obştească mărginaşă, iar „moşie”, o proprietate de intravilan consacrată după ieşirea unui „moş” sau „stâlp” din indiviziunea proprietăţii obşteşti şi recunoscută drept averea cuvenită după un moş îndepărtat (moşie), nu după un bun sau străbun, care şi-a stâlpit hotarul pământului său şi al urmaşilor săi, fiind recunoscut de „stâlp”. Dar cine să-şi mai aducă aminte sau să-şi mai pună mintea la contribuţie…

1812: Cartea legilor pârgăreşti (II)

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Averile Bucovinei se împărţeau, în administraţia austriacă, „după osebirile fiinţei lor: în lucruri (averi – n. n.) cu trup şi fără de trup; în mişcătoare şi nemişcătoare; în lucruri preţăluitoare şi nepreţăluitoare” (§ 291), în paragraful următor precizându-se că „lucruri cu trup sunt acelea care cad aminte; amintrile se cheamă fără trup, de pildă: a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi” (§ 292). Stufoşenia şi nicidecum echivocul se datora sărăciei limbii „culte” româneşti de după anul 1800, cu consecinţa că, după doar două veacuri de la traducerea legilor austriece în română, orice cititor are probleme cu dumirirea, pentru că termenii inventaţi de Ion Budai-Deleanu în română (nu putea prelua, pur şi simplu termeni germani, pe care să-i românizeze în neologisme şi nici nu cunoştea expresiile de cancelarie moldovenească). Existau, în uricele medievale moldoveneşti, formulări mult mai fericite şi mai explicite, deja îndătinate, dar ardeleanul nu le cunoştea şi, în loc de „trupuri de moşie”, de pildă, cum se numeau bunurile corporale anterior, a scris „lucruri cu trup”. Iar „lucrurile fără trup”, adică bunurile necorporale, „a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi”, însemnau, de fapt, vechile privilegii domneşti („lucrurile nemişcătoare sunt supuse pravilelor ţinutului” – § 300), de care beneficiau locuitorii din ţinuturile de margine, în contul „străjii” pe care o făceau la hotarele ţării. Câmpulungenii, de pildă, deşi aveau drepturi aparent răzeşeşti, nu erau răzeşi, pentru că nu erau proprietari ai „lucrurilor cu trup” (moşiilor), dar aveau privilegii de folosinţă asupra lor („dreptăţile se numesc la lucruri mişcătoare, nefiind ele împreună cu un lucru nemişcător” – § 298), drepturi de care au profitat pentru revendicarea pădurilor şi a munţilor, Eudoxiu Hurmuzachi obţinând, pe la 1860, un compromis cu statul austriac, prin care câmpulungenilor li s-a acordat ceva mai mult decât pădurea obştească, îndreptăţită prin legile noi austriece, dar nu şi proprietatea asupra moşiilor încredinţate lor spre folosinţă, de-a lungul veacurilor, prin privilegiile voievodale. În cadrul acesta al stabilirii şi garantării proprietăţii („Dreptăţile lucrurilor sunt dreptăţile stăpânirii, a arendării, a zălogului, a slujbei şi a dreptului clironomiei” – § 308) austriecii introduceau şi un termen nou, referitor la patrimoniu („nepreţăluitoare”), care nu ţinea de averile voievodale, considerate proprietate privată.

*

Ca să evite orice echivoc, legislaţia austriacă asupra proprietăţii, care se aplică şi în Bucovina, după 1812, odată cu apariţia legislaţiei franciscane, care o preia şi modernizează pe cea iosefină, ia în discuţie fiecare aspect, începând cu „împărtăşirea întâia a dreptăţii lucrurilor” (proprietăţilor – n. n.), stabilind criteriile care se referă la „stăpânire”, precizându-se că „cel ce are un lucru (avere, proprietate – n. n.) sub puterea sau sub paza sa se cheamă stăpânul ei. De vrea stăpânul unui lucru a-l ţine de un lucru al său atunci este el stăpânitorul lui” (§ 309), cu precizarea imediată că „persoanele care sunt zălude de minte nu sunt destoinice a căpăta o stăpânire”, dar că, dacă sunt îndreptăţite, „în locul lor poate a fi un epitrop sau curator” (§ 310). „Stăpânirea unuia se cheamă legiuită, când reazemă asupra unui titlu ţiitor în seamă, adică asupra unui temei a dreptăţii ce este vrednic spre agonisire. Altmintrele se cheamă nelegiuită” (§ 316), precizează legea, cu trimitere directă, în cazul Bucovinei la îndreptăţirile din neam în neam, adică la urice şi ispisoace moldoveneşti de odinioară, dar „titlul la lucruri slobode este în slobozenia născută spre urmaşi (deci îndreptăţirea veche, din neam în neam – n. n.), prin care nu se vatămă dreptăţile altora” (§ 317), zice legiuitorul, ştiind că, în feudalismul românesc, nu doar în cel moldovenesc, se confiscau averile, uneori, abuziv pentru „hăinire”, iar legislaţia austriacă permitea, deci, readucerea cauzelor în faţa instanţelor, pentru probarea drepturilor reale de proprietate. Iar din capitolele anterioare am înţeles că un „lucru legiuit”, deci o avere legală, trebuia să fie, în statul austriac, din care Bucovina făcea parte, declarat, măsurat, înregistrat şi probat ca îndreptăţire. Austria nu confisca averile băştinaşilor, deşi solicita „legiuirea” proprietăţilor în faţa instanţelor („Prin un titlu legiuit capătă omul numai dreptate spre stăpânirea unui lucru, iar nu însăşi stăpânirea moştenitoare. Cel ce are dreptate numai spre stăpânire, la neprimirea lui nu se poate pune în stăpânire, din puterea sa, ci trebuie să o ceară de la judecătorul rânduit cu arătarea titlului său, pe calea judecăţii” – § 320), Austria, deci, nu a fost complice la înstrăinarea moşiilor româneşti, ci boierii moldoveni, cu proprietăţi în Bucovina, au fost cei care au vândut moşii şi oameni străinilor. E drept, oamenii, adică robii şi iobagii, proveneau din ţările vecine: robii ţigani, cumpăraţi mai ales din Ţara Românească, dar şi din Ardeal – ceea ce mă face să cred că ţiganii sunt, de fapt, „resturile cumanice”, care dispar din istorie fără urmă, după ce întemeiaseră şi voievodate, iar iobagii, din sudul Poloniei, din Rusia şi din Ardeal, fiind numiţi, datorită provenienţei, „vecini”. Culmea este că, în timp, robii şi iobagii aveau să dea o bună parte din substanţa identitară a neamului românesc, românii autentici, răzeşii – de la Cantemir citire, sau chiaburii – de la bolşevici citire, fiind exterminaţi prin temniţele şi prin lagărele de muncă forţată ale comunismului agresiv şi intolerant al anilor 1948-1965.

*

Vechile privilegii grănicereşti găsesc o exprimare clară, deşi vag amuzantă în traducere ardelenească pentru bucovineni: „lucrurile trupeşti mişcătoare (vânatul şi peştele din pădurile şi apele unor moşii – n. n.) se iau în stăpânire prin prinderea firească, prin ducere din loc sau prin punerea la pază” (§ 312).