Bătălia dintre servicii a fost anticipată

Pentru că urmăresc şi eu mareea mediatică a războiului cumplit, care se desfăşoară între facţiunile serviciilor secrete româneşti şi străine pentru avuţia României, mi-am amintit că, în urmă cu 22 de ani, adică în 1995, tânărul din imaginea de mai sus, pe nume Cristian Ştefan Cozmaciuc, anticipase milimetric ceea ce se întâmplă astăzi, contrariindu-i pe unii, înspăimântându-i pe alţii şi lăsându-ne pe toţi fără de viitor. În 1995, când toţi eram revoltaţi de prorocirea lui Brucan, conform căreia unui “popor stupid” ca al nostru îi vor fi necesare două decenii, ca să se trezească la realitate şi să devină un popor democratic, lucram o carte, “Drumul spre succes”, drept mărturie a începuturilor noului capitalism în România. Am stat la poveşti cu mulţi, mulţi oameni de afaceri din judeţ, ba şi cu membrii familiilor lor, încercând să înţeleg dacă, prin ei, poporul acesta va renaşte sau se va prăbuşi din rău în mai rău.

Printre alţii, am discutat şi cu fiul lui Constantin Cozmaciuc, care m-a dezarmat “cu câteva observaţii lucide, dar care au scăpat chiar şi celor mai vigilenţi observatori ai vieţii noastre sociale”, printre care cea referitoare la faptul că România va avea nevoie de minimum 40 de ani până la intrarea în normalitate, pentru că după jefuirea ţării, prădătorii se vor război între ei. Taman ce se întâmplă astăzi, când nu doar nişte individualităţi (Coldea, Kovesi vs Ghiţă, Ponta), ci două mafii uriaşe distrug România, pentru a şi-o smulge din mâini unii altora.

Nu este în intenţia mea de a comenta războiul la zi dintre mafiile politico-securiste de astăzi, un război devastator, care are va avea o singură victimă: Neamul Românesc. Eu doar vreau să vă arăt că un om tânăr (şi câţi alţii ca el, probabil, dar fără probe precum cele care urmează) a anticipat corect dezastrul României viitoare, rămânând, totuşi, în ţară, deşi ar fi preferat să se încoloneze între milioanele de români, care au plecat, unde au văzut cu ochii, cât mai departe de mafiile Coldea vs Ghiţă:

Jurnalism No Comments Jan 10

1812: Cartea legilor pârgăreşti (I)

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

După două vacanţe petrecute în Bucovina, în verile anilor 1886 şi 1887, A. D. Xenopol scria, în „O călătorie la Dorna, în Bucovina” („Revista Politică”, Anul II, nr. 4, 1 iulie 1887, pp. 12, 13) că legile austriece nu doar că sunt bune şi moderne, dar se şi aplică în Bucovina. Numai că legile (pravilele) care-i scoteau pe cetăţenii (pârgarii) Bucovinei din beznele feudalismului, pentru a-i valorifica într-o modernitate europeană, beneficiau de traduceri şi, deci, de termeni încropiţi la repezeală, care pot stârni râsul cititorului de astăzi, care îşi închipuie că stufoşeniile pe care cu greu le poate desluşi ar însemna un limbaj arhaic românesc. Puţini cititori vor sesiza pleonasmele de genul „legile pravilelor” sau „de obşte părgăreşti”, pe care traducătorii le foloseau pentru a lega explicativ „legile” de „pravile”, pentru că adresanţii, „pârgarii” (obştenii, cetăţenii) austrieci din Bucovina înţelegeau prin „lege” doar credinţa ortodoxă şi nu pravila.

Deşi ne tot prefacem că nu observăm, limbajul acesta stufos şi adesea străin de limbajul curat românesc al sătenilor din Bucovina, după cum o probează compararea colecţiei de „Documente bucovinene”, pe care T. V. Stefanelli doar le-a transcris din buchii chirilice în litere slavone, păstrând toate greşelile, inclusiv pe cele de pronunţie, limbajul acesta, deci, însemna, în 1812, un nivel maxim al limbii române culte, traducerile fiind făcute de cărturari precum Ion Budai-Deleanu sau Vasile Cantemir, care traduseseră şi publicaseră, în 1807, codul penal austriac, sub titlul „Cartea de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele şi călcătoare de poliţie şi asupra grelelor călcări a politiceştilor orânduieli de poliţie“, iar acum, în 1812, publicau şi traducerea codului civil austriac, sub titlul de „Cartea legilor şi pravilelor de obşte pârgăreşti, pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale Monarhiei austrieceşti“, în 3 volume. Pentru mine e şocantă discrepanţa dintre modernitatea legislaţiei, în toate prevederile sale, şi limbajul românesc desuet, în care sunt reformulate aceste prevederi. Dar legile acelea ale începuturilor istoricităţii Bucovinei, pe care istoricii le ignoră cu premeditare, conturează o şansă pentru românism, în bună parte valorificată, şi pe care tare mi-aş dori să o înţeleg. În fond, de asta voi face un fel de cronică literară a codului civil austriac, în transcripţie bucovineană – doar în „diavoleasca” limbă română, nu şi în liturgica limbă slavonă („limba lui Dumnezeu”), cu folosirea buchiilor slavone, cu care m-am obişnuit, nu pentru că le-ar „cunoaşte şi Iisus Hristos”, cum ziceau popii români ai veacului, ci pentru că prefer să mă înşel singur, în tentative de desluşire, decât să mă mai las păcălit de istorici exaltaţi de măreţia culturii noastre româneşti de limbă rusă (haida-deh! Cum să se facă o cultură românească, în tinda bisericii, în limba slavonă sau în cea greacă?).

Pravilele, adică legile din 1812, aplicabile în întreaga Austrie, inclusiv în Galiţia şi în Bucovina, urmau să scoată „din lucrare pravila ce era până acum de obşte primită, adică partea dintâi a „Cărţii legilor pârgăreşti”, care s-au vestit la 1 noiembrie 1786”. În introducere, se iau în discuţie „legile pârgăreşti (de) peste tot” cuprinsul imperiului austriac (§ 1), precizându-se, prin paragraf special (§ 2), că, „după ce s-a vestit o pravilă, după rânduială, nu se poate nimeni dezvinovăţi cu aceasta, că n-ar fi ştiut de dânsa” (cunoaşterea legilor nu e obligatorie, dar respectarea lor, da – cum s-ar zice astăzi), pentru că „legile pârgăreşti leagă pe toţi pârgarii statului ai ţărilor pentru care s-au vestit” (§ 4). Pârgar este sinonim cu cetăţean, deci legile noi vizau pe toţi cetăţenii imperiului, care puteau dobândi, prin slujbă, cetăţenia sau o puteau pierde prin părăsirea ţării „sau prin căsătoria unei femei de pârgar cu un străin” (§ 32)

Partea întâi, care modifică legislaţia din 1786, se referă la „drepturile persoanelor”, care drepturi „se ating, de o parte, de fiinţele şi potrivirile persoanei, iară de altă parte, se întemeiază pe potrivirile familiei” (§ 15), drepturile omului devenind funcţionale, în imperiul austriac, din clipa naşterii acelui om. În logică firească, pravila continuă cu reglementări ale căsătoriilor, începând de la logodnă, care nu înseamnă un contract în sine, precum căsătoria, şi până la „smintelile de căsătorii” – excelentă definire arhaică a divorţurilor.

Reglementările dreptului cetăţenesc şi ale dreptului familiei din 1812 sunt identice cu cele de astăzi, ceea ce probează că, prin înglobarea în imperiul austriac, Bucovina, ca şi Ardealul, de altfel, beneficia, pe neaşteptate, de o legislaţie modernă, europeană, specifică iluminismului masonic, prin care Europa şi-a smuls rădăcinile din negura feudalismului religios, pentru a le planta în solul hrănitor ale liberalismului.

Existau şi reglementări pentru „drepturile între părinţi şi între prunci”, care ţin, oarecum de dreptul familiei, pornindu-se de la considerentul că, atunci „când se nasc dintr-o familie prunci, se naşte şi o dreptate nouă, şi legături între părinţii căsătoriţi şi între prunci” (§ 137), religia pruncilor urmând să fie cea în care s-a făcut căsătoria (§ 140), iar obligaţia principală a părinţilor fiind aceea de a „purta de grija hranei pentru prunci, până când se pot ei singuri hrăni pentru grija trupului şi a sănătăţii lor” (§ 141). Iar „când soţii căsătoriţi osebiţi sau despărţiţi de tot şi nu sunt uniţi, despre care parte este să se poarte de grija creşterii are judecătoria a griji, nedând slobozenie spre proces, ca pruncii de parte bărbătească, până la patru ani, şi de parte femeiască, până la împlinirea de şapte ani, să fie despre mamă grijiţi şi crescuţi, nefiind pruncii mari, mai ales din pricina osebirii şi a despărţirii” (§ 142).

Prevederea aceasta a adus mari bătăi de cap mănăstirilor, ai căror robi (ai lui Dumnezeu?) ţigani, care se căsătoreau cu roabe de la alte mănăstiri, aveau prunci robi (şi ei ai lui Dumnezeu?) care nu mai puteau fi împărţiţi după regulile vechi româneşti, ci după dreptul austriac, deşi bieţii ţigani încă nu fuseseră prinşi şi în aplicabilitatea dreptului cetăţenesc („pravilele pârgăreşti”). Dar şi mănăstirile, care stăpâneau cea mai mare parte a Bucovinei, inclusiv vecinii (iobagii) şi robii, fuseseră desfiinţate, în marea lor majoritate, iar iobăgia şi robia fuseseră înlocuite cu compensări financiare simbolice, după cum se va vedea la momentul potrivit.

„Cheltuiala ce s-a făcut cu creşterea pruncilor nu o pot cere părinţii din averea ce-au agonisit-o, după aceea, pruncii. Însă, de cad părinţii la sărăcie, sunt datori pruncii lor a-i ţine, după cuviinţă” (§ 154), dar „pruncii nelegiuiţi n-au asemenea dreptăţi cu cei legiuiţi” (§ 155), termenul de „prepusul drept a naşterii nelegiuite” îi viza pe pruncii născuţi înainte sau după căsătorie, deşi au existat cazuri când bătrâni, însuraţi cu femei tinere, treceau cu vederea relaţia nevestei cu vreun ibovnic tânăr, recunoscându-i pe copii drept ai lui sau, cum a fost cazul lui Gheorghe Eminovici din Călineşti, deşi căsătoria nu s-a consumat, mireasa, o oarecare Zoiţa lui Nicolai Cozmei, fugind în noaptea nunţii, cei cinci copiii ai ei au fost înscrişi în condica parohială drept Eminovici, deşi se trăgeau din ibovnicul George Ungureanu. Dar încălcarea legii s-a făcut pentru că nu a existat denunţul, Gheorghe Eminovici plecând, de ruşine, la Pătrăuţi, unde avea o soră şi unde a şi murit, în scurtă vreme, din pricina umilinţei.

Un capitol special din pravile este dedicat „epitropiilor şi curatelelor”, problema „pruncilor de suflet”, deci adoptaţi, fiind tratată în capitolul anterior. De regulă, doar după moartea unui tată şi, preponderent, în cazul familiilor bogate, se stabilea un „un epitrop (care) are, mai ales, a purta grijă pentru o persoană fără vârstă (minori – n. n.) şi, dimpreună, a stăpâni averea ei”, în vreme ce „un curator se întrebuinţează spre purtarea de grijă de treburile acelora care, dintr-alt temei, decât a celor fără vârstă, nu sunt înşişi destoinici a le purta de grijă” (§ 188). Şi epitropia, şi curatela erau reglementate de responsabilităţi clare, convenite cu şi urmărite de judecătorii, astfel ca nici o neregulă să nu fie posibilă, pentru că, pe lângă anulări de epitropii şi de curatele, justiţia putea stabili şi desdăunări, iar „socotelile trebuie să se facă în tot anul sau cel mai mult până în două luni după trecerea anului, şi să se dea cu toate dovezile înscris diregătoriei epitropeşti” (§ 239).

„Cartea legilor pravilelor pârgăreşti de obşte pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale monarhiei austriece”, partea a doua, începe cu capitolul „despre dreptatea lucrurilor” (proprietăţilor n. n.), toate „spre întrebuinţarea oamenilor” (§ 285), delimitând „lucrurile slobode”, care „sunt lăsate tuturor pârgarilor statului”, cele care doar „se slobod lor numai spre întrebuinţare, precum drumurile de ţară, râurile, limanurile şi malurile”, care „se cheamă avere de obşte sau publică”, şi cele ce „sunt hotărâte spre purtarea trebuinţelor (cheltuielilor) statului, precum sunt veniturile de bani, de poştă şi alte venituri împărăteşti, moşiile Kamarei (Fiscului, de pildă Fondul Religionar – n. n.), băile (minele – n. n.) şi ocnele, birurile şi vămile, se numesc averea statului” (§ 287). Pe aceste trei paliere ale proprietăţii sunt rânduite prevederile legii, cu termeni româneşti adesea plini de haz în traducerea termenilor de drept obştesc; de exemplu, pentru comunităţi se foloseşte termenul de „grămezii”: „În asemenea chip fac lucrurile care, după legea ţării, slujesc spre întrebuinţare fieştecărui sătean al unei grămezii, moşia grămeziei; iar cele al căror venit este hotărât spre purtarea cheltuielilor grămeziei fac averea grămeziei” (§ 288).

Austriecii nu confiscaseră proprietăţi, ci le garantau prin lege, înstrăinarea moşiilor româneşti din Bucovina făcându-se de către proprietarii români, care le-au vândut, împreună cu iobagii şi robii, de bună voie şi din proprie iniţiativă. Doar colosalele averi mănăstireşti, considerate „mână moartă”, au fost etatizate în întregul imperiu, nu doar în Bucovina, şi transformate, tot atunci, în fundaţii menite întreţinerii religiei, şcolilor, sănătăţii, inclusiv prin întemeierea de staţiuni balneare, construcţiilor publice şi de drumuri. Averile acestea, doar controlate de Fisc (Kamara – de aici expresia „încamerate”), erau folosite „spre purtarea cheltuielilor grămeziei”, deci pentru dezvoltarea provinciei din toate punctele de vedere.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jan 8

şi să-mi înveţe sufletul să cânte

o privire repede

– vorba lui Arune Pumnul –

asupra prietenilor

care îmi dau putere de viaţă

şi cărora

sufletul meu li se închină

cu dezarmantă evlavie,

prin poemul care

doar lor le este dedicat:

*Olga FINIŞ, Alina ŢĂPAR, Roman ISTRATI, Ionuţ ADOMNIŢEI, Gabriel CĂRĂBUŞ, Radu IAŢCO, Dragoş JURAVLE, Constantin-Emil URSU, Ioan Cătălin NECHIFOR, Stelian NISTOR,

Corina SCÎNTEI, Sorin FILIP, Constantin HORBOVANU, Nicolae BARBĂ, Maria Brânduşa GÎZĂ, Mihai BATOG-BUJENIŢĂ, Tiberiu COSOVAN, Constantin TIRON, Viorica PĂCURARI,

Corina KLUS, Cătălin ISTRATI, Neculai DINDIRI, Irina ŢIBULCĂ, Nataliţa SOLCAN,

Daniela Adriana NUŢU, Mirela CHIDON-FRUNZĂ, Costache OVIDENIE, Doru PETROAIE, Neculai ROŞCA, Ramona MEDELEANU, Gabriela DUMITRACHE, Nicolai PREUTESI,

Claudia ROŞCA, Gavril VÎRVARA, Elena Mihaela BOLOHAN, Bogdan Iulian POPOVICI,

Daniela DRUŢĂ, Florin PASCAL, Ana MUHA, Viorel VARVAROI, Teodora GÎLCĂ,

Viorica CIUBOTARU, Relu GAVRIL URSACHE, Lincoln DAVID, Ana CIOBANU,

Delia Ioana LEIZERIUC, Gabi HAVRILIUC, Dorin NEAGU, Mariana BILIC, Cătălin TAROPA,

Ion HRECENIUC, Neli DOICARU, Stelian VELEHORSCHI, Anatol VIERE, Dan CONSTANTINESCU, Menachem M. FALEK, Ioan MAXIM, Constantin ŞMILENSCHI, Doina MAXEMIUC,

Dana Trandafira APĂTĂCHIOAIE, Olga CRAINICIUC, Vali PINTILIE, Mona SZEKELY,

Cătălin CEZAR, Ioniţă LUCIAN, Mihaela CRĂCIUN, Gabriela TEIŞANU, Răzvan MITOCEANU, Mihai VARZARI, Vasile URSACHI, Anca LUPAŞCU, Alexa PAŞCU, Nedeea BURCĂ, Ovidiu MILICI, Sorin Severin PUHA, Natasha ASAFTEI, Angela ZAROJANU, Bogdan ATĂNĂSOAIE,

Carmel GEORGESCU, Carmen GEORGESCU, Petre SESERMAN, Bobby STROE, Mircea SFICHI, Trandafir SMETANIUC, Alina VIORELA

cum să vă spun că sufletu-mi învie

când sufletelor voastre se închină

cu liniştea cuvintelor deplină

în care dat îi este să-ntârzie,

cum să vă spun că vă rămân dator

că m-aţi durat pe sufletele voastre,

chiar dacă nu am izbutit să zbor

spre-ndepărtate înălţimi albastre,

cu ce cuvinte aş putea răspunde

acelor prospeţimi vindecătoare

pe care le cuprinde o urare

ce vine, uneori, de nu ştiu unde,

dar bandajează răni şi viscolire

în iernile ca un galop de cai

şi-atât de sincer îmi tot dau de ştire

că viaţa este mult visatul rai:

vă mulţumesc, prieteni, de-o să ningă,

o să aştern peste ninsori cuvinte

ca sufletele voastre să le-atingă

şi să-mi înveţe sufletul să cânte

Cronici sentimentale No Comments Jan 7

Sfântul Ioan, „Ştiutorul de Cer”

Dintr-o lăuntrică pudoare, în fiecare an, de 7 ianuarie, închid telefonul. Respect prea mult memoria marelui iniţiat Ioan (Io-Anu, adică „Ştiutorul de Cer”) ca să-mi pot asuma nevrednicul de mine măcar un licăr din aura lui. Iar urările care-mi sunt adresate mi se par o impietate, deşi le sunt profund recunoscător tuturor celor care-mi poartă un gând bun. Preţuiesc gândul, dar nu mă pot „frăsui” – cum se zicea prin colinde – cu memoria lui Ioan, marele iniţiat care a pus fundamentul unei noi religii planetare şi datorită cunoaşterii credinţei primordiale, în şcoala esenienilor. Tocmai de aceea, drept omagiu adus primului „Ştiutor de Cer” al omenirii religioase (nu neapărat credincioase, dar sigur religioase), voi reproduce un material despre vremurile în care Io-Anu (aţi ghicit: Io, din titulaturile voievodale româneşti, înseamnă „Ştiutor”, adică „Iniţiat”!) crea puntea dintre vechile şi noile religii, mânat de credinţă şi de dorinţa nepământească de a birui Timpul. Ceea ce, în fond, a şi izbutit.

„Să profităm de aceste clipe de pregătire – ce este propovăduirea lui Ioan Botezătorul – din partea providenţei dumnezeieşti şi clipe de aşteptare din partea poporului jidovesc şi să aruncăm o privire asupra stărilor politice şi bisericeşti ale acestui popor. Este important a cunoaşte împrejurările, nu numai de a înţelege activitatea Sfântului loan Botezătorul, dar şi pentru activitatea şi viata lui Isus, pentru că aceste împrejurări au rămas aceleaşi până la sfârşitul vieţii publice a lui, pe lemnul crucii, şi până la înălţarea lui la ceruri.

Împăratul Octavian August a murit în anul al 14-lea, după naştere lui Isus. După el, a urmat împăratul Tiberiu. Isus a fost botezat de Sf. loan când era cam de 29 ani, prin urmare era al 15-lea an al domniei lui Tiberiu. În ludea, a domnit, după Irod, Archelau, fiind însă pârât pentru asprimea lui de jidovi înaintea împăratului, a fost revocat de aceasta, după nouă ani de domnie, şi trimis în exil. Aşa au ajuns Iudea şi Samaria ca provincii nemijlocit dependente de imperiul roman, guvernate de un procurator locţiitor, care a guvernat în numele împăratului. Această administraţie era introdusă în provincii, care pentru spiritul lor de nesupunere şi răzvrătire, nu au fost în măsură să primejduiască administraţia normală provincială romană.

Din punct de vedere militar, Iudea era supusă comandantului militar din Syria, care, în mai multe rânduri, a trebuit să intervină pentru asigurarea ordinii, mai în urmă, când s-a încorporat Iudea în imperiu. Mulţumită tactului comandantului Quirinus Coponius, cel dintâi locţiitor, care a dus la îndeplinire această supunere a Iudeii, căci romanii, unde au putut, au preferat să domnească peste popoarele subjugate prin domnitorii lor proprii, însă au redus puterea acestora, făcându-i jaluzi unii pe alţii. Astfel de domnitori au fost fraţii lui Archelaus, Antipa şi Filip, care au rămas domnitori tot timpul vieţii lui Isus. Antipa, în Galilea, şi Filip, în Iturea. Antipa îşi întemeie o capitală în Tiberias, lângă lacul Genezaret, Filip, în Bethsaida, lângă Iordan, nu departe de locul unde se vărsa acesta în lacul Genezaret. Ponţiu Pilat era al patrulea locţiitor, după Coponius. El venea în tară cu trei ani înainte de propovăduirea Sfântului Ioan şi a rămas în Iudea zece ani (26-36).

În loc să guverneze cu tact şi blândeţe poporul iritat şi nemulţumit, l-a provocat mereu, chiar şi în convingerile Iui religioase, prin asprime şi fără orice consideraţie. De obicei, rezida în Cesarea, lângă mare, unde făcea Irod un port minunat şi numai Ia sărbătoarea Paştelui venea, încunjurat de armată, la Ierusalim, ca, din turnul (fortăreaţa) Antonia, să controleze ceea ce se petrecea în templu. Nu mai puţin deplorabilă erau situaţia bisericii şi poziţia arhiereilor. Irod şi romanii i-au pus şi revocat după placul lor. Când spune Sf. Luca că, pe timpul când boteza Ioan, au fost arhierei Anna şi Kaiaffa, înţelege, cum am arătat, că după lege, numai unul putea să fie. Valerius Gratus, locţiitorul înainte de Pilat, a revocat pe Anna şi a pus în locul lui pe Kaiaffa, însă, prin influenţa lui personală, capul mişcărilor religioase a rămas Anna; de fapt, însă, în tot timpul activităţii lui Isus, arhiereu a fost Kaiaffa.

Şi mai mult a stricat, în sânul iudaismului, sectele religioase, de la întoarcerea din captivitatea din Babilon, între acestea, Saduceii şi Fariseii, care mai făceau şi politică. Saduceii erau un fel de liber-cugetători hellenizaţi, au ţinui legea şi profeţii, însă au respins tradiţia şi tâlcuirea, mai ales cea fariseică, şi nu au crezut că sunt îngeri, că va fi învierea morţilor şi celelalte. Ei s-au înţeles uşor cu dominaţia străină şi, pentru aceasta, poporul nu avea încredere în ei. Anna şi Kaiaffa şi cea mai mare parte din Sinerini – bogaţi – erau Saducei. Acestora diametral opuşi le erau Fariseii, zeloşi în respectarea legilor, în înţelesul lor literar, şi au mai îngrădit acestea, după tâlcurile legiuitorilor, cu o grămadă de tradiţii şi observaţii, cu care au vătămat şi au făcut chiar imposibilă observarea legilor Mozaice, însă ei erau partidul naţional şi inamici impecabili ai dominaţiei străine, ce au considerat-o ei ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. Aceste secte sau învrăjbit pentru motive de ordin politic şi pentru a căpătarea puterii şi de religie s-au folosit ca de o unealtă, dând, prin aceasta, în primul rând, în popor şi în religie. Aceştia se dedau fără scrupul în serviciul străinilor, ceilalţi au agitat mereu pentru răscoală.

Împrejurările acestea erau bune numai ca să facă cu atât mai vie aşteptarea Mântuitorului şi să facă mai uşoară trecerea împărăţiei lui Dumnezeu, de la iudaism, la creştinism” (Dumineca, Anul II, Nr. 1, 4 ianuarie 1925, pp. 2, 3).

Jurnalism No Comments Jan 7

Bin Laden, la Bucovina Rock Castle

“After Movie 2016”, videoclipul realizat de Lucian Francisc Csibi (Relative) pentru promovarea ediţiei din 2017 a Festivalului “Bucovina Rock Castle”, mi-a umplut sufletul de nostalgie, dar şi de întrebări. Am retrăit dezlănţuirea de bucurie a tinerilor din şanţul de apărare a cetăţii, dar şi solidarizarea generaţiilor întru tinereţe, apoi am dat cu ochii de personajul sucevean, căruia i se spune Bin Laden şi care, după cum am povestit cândva, şi-a cumpărat bilete, brăţări şi tricou, din respect pentru festival.

Bucuria omului fără nume, dar cu îndreptăţiri, aidoma fiecăruia dintre noi, la trăiri de spiritualitate, încă mă tulbură până foarte aproape de spulberarea cutumelor sociale. Nu există repere care să determine intensitatea acestor trăiri şi poate că Bin Laden respiră cosmic tot ceea ce noi, ceilalţi, doar învâlvătăm în fremătări trecătoare de entuziasm.

Jurnalism No Comments Jan 7