Lucrând albumul „Confesiuni cromatice”
*
Omul şi artistul Radu Bercea înseamnă o sinonimie a neostenitelor evadări de sub teroarea realităţii prin operă, printr-o inconfundabilă respirare a luminii, într-o desfăşurare cromatică inedită a confesiunilor. De aici, de la nevoie desprinderii de şi din urgiile cotidianului, care se repetă şi apasă aidoma unei lespezi de plumb asupra întregii noastre istorii, se justifică şi se sublimează cealaltă realitate, personalizată şi subiectivă doar până la duioşie, realitatea spovedaniilor cromatice, care admit şi presupun o altă naştere, suprapusă peste cea întâmplată şi premeditată drept aflare de trup în nebuloasele misterioase ale cosmicităţii, pe care Radu Bercea, prin picturile lui mereu novatoare, în ciuda aparenţei de academism târziu, le înrădăcinează sub urmele şi umbrele trecerii pământeşti ale aflării de sine.
*
*
Din perspectivele subiective, din care i-am tot privit abundenţa de lucrări şi de expoziţii din ultimele decenii – cele mai fecunde din întreaga lui viaţă, am sesizat două abordări distincte ale confesiunilor, cele narative, care ţin mai ales de peisaj, indiferent de tehnica plastica pe care a abordat-o, şi cele lirice, ba chiar cosmologice (mai rar cosmogonice, dar tot în conotaţie blagiană), cu teme abordate în encaustică şi în tehnica de el inventată, decoart. Mai există, desigur, şi rarele „naturi moarte”, mai ales flori, cu un figurativ tranşant şi doar în astfel de lucrări manifestat, cel al însingurării, al desprinderii abandonate de sub teroarea realităţii.
*
*
Lucrându-i un album anterior, „Bucovina mărturisită”, şi având toate împuternicirile decizionale din partea artistului, sub această covârşitoare impresie a refuzului brutalului real, am folosit drept culoare de contrast negrul, alegere inspirată pentru punerea în evidenţă a lucrărilor, dar nu şi pentru mesajul pe care am vrut să-l transmit, în calitate de fascinat de creaţia lui Radu Bercea, pentru că încă nu înţelesesem că nu negrul, deşi a încetăţenit un cuvânt în limbile slave („ciornîi”), este culoarea cerului îndepărtat, Cernunos, ci albastru-petrol, un albastru care doar sugerează întunecarea de dincolo de cerurile risipite în lumină. Acum, cu o altă volnicie, de a-i desluşi năvalnice „Confesiuni cromatice”, în ciuda faptului că noutatea o reprezintă uleiurile pe pânză, în care expresia academică pare să primeze, dar fără a abandona tuşele impresioniste remarcabil, constat că dualitatea confesivă, de care vorbeam mai sus, primează, cromaticul fiind reverberare, scăpărare, vibrare de armonii, adică un fel de contururi dinamice ale confesiunilor, ale ideilor, ale viziunilor astrale. Chiar şi cel mai „clasic” peisaj, ulei pe pânză sau acuarelă, înseamnă o discretă ademenire în simbolistica astrală, iar premeditarea aceasta artistică se desluşeşte fără echivoc mai ales în lucrările encaustica şi, ceva mai încifrat, dar fără exagerări, în decoart. Cerul şi verticalitatea desprinsă din odihna paradisiacă a trăirii Bucovinei alcătuiesc un ţel existenţial, o realitate dublă, dar sperată numai, imaginată, spuzită cu suflet şi cu inteligenţă. În opera lui Radu Bercea, pentru care lucrările în encaustică şi în decoart reprezintă cheile secrete, nu vom întâlni Bucovina păşită cu tălpile, ci Bucovina respirată şi înţeleasă ca armonioasă risipă de cosmicitate, de sacru nepersuasiv, ci natural, firesc. Întâlnim ceva ce nu obligă, ceva ce nu-ţi pretinde nimic, deşi ar putea fi ţel, năzuire şi împlinire. E caracteristic pentru toţi creatorii cu adevărat bucovineni, din toate timpurile, nu să ne înfăţişeze aşa cum suntem, ci aşa cum visează ei că ne vom împlini cândva, iar de sub penelul lui Radu Bercea acele schiţe de năzuire acaparează răsfăţul de tuşe sigure şi de o uimitoare transparenţă.
*
*
Intenţionam, înainte de a coordona tehnoredactarea noului album de artă, „Confesiuni cromatice”, să grupez lucrările pe tehnici de lucru, dar curând am înţeles că, în cazul lui Radu Bercea, nu tehnicile contează (şi ce performanţe izbuteşte, de pildă, în encaustică, în care peisajul vibrează de cosmicitate; şi ce dinamică a simbolisticii primordiale româneşti întâlnim în figurativele decoart!), ci confesiunea, adică complementaritatea de narativ şi liric, cu evitarea conştientă a metaforei, în favoarea figurativului, un figurativ care adesea atinge metafizicul totemismului primordial. Chiar şi în uleiuri pe pânză, acolo unde tehnicile academismului, cu înrudiri recognoscibile cu opera primilor trei mari pictori ai Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici şi Archip Roşca, ies în evidenţă, Radu Bercea are acel plus figurativ, acea pecete a modernităţii, care ţine de misterul totemic al sugestiilor esenţializate, aşa că opera lui nu îngăduie, din punctul meu de vedere, delimitări şi inventarieri tehnice, fie şi din simplul motiv că ea înseamnă, în primul rând, o evadare de sub teroarea realităţii. O evadare a creatorului Radu Bercea, dar şi a noastră, a celor ce-i suntem îngemănaţi lăuntric. Şi ca suflet, şi ca dinamică a minţii.
*
