Înnobilarea lui Eminescu

Dezvelirea bustului de la Dumbrăveni

*

Eminescu nu are nevoie de înnobilări, pentru că, prin operă, el înseamnă identitatea christică a spiritualităţii româneşti. În deşertăciunea deşertăciunilor, nobleţea lui Eminescu era, de asemeni, atât de sacră, încât numai Ioan Slavici, în august 1871, la Putna, a izbutit să o întrezărească. Zic unii că Eminescu ar fi fost un om dificil, orgolios şi irascibil. Prostii! Şi ca om, Eminescu avea sfinţenie.

*

Povestea Slavici, iar abia de aici se poate concluziona, că Eminescu îi spunea, pe culmea Putnei, că dacă simte că poate să facă un lucru singur, trebuie să-l facă. Pentru că trebuie şi nu-l va face nimeni altcineva. Dar dacă, pentru a face un lucru, va avea nevoie de sprijinul cuiva, să se lase păgubaş, pentru că nimeni nu-l va sprijini. Apoi, pentru că nu ajungeau banii pentru cheltuielile de la Putna, Eminescu l-a lăsat pe Slavici gaj neguţătorilor şi a plecat la Iaşi, să adune bani pentru plata datoriilor. L-au ajutat Alecsandri, Kogălniceanul, Maiorescu, Negruzzi şi, dacă nu mă înşel, Vasile Pogor.

*

Eliberat din zălogie, Slavici s-a întors în Banat, fără speranţa de a-şi finaliza studiile, pentru că îşi pierduse sursa de venit, adică meditaţiile contractate cu copiii unor bogătaşi din Viena. Ca să-şi poată pune ordine în gânduri, Slavici, românul român, pe care Ferdinand Întregitorul şi Brătianu aveau să-l bage în temniţă, la 70 de ani, şi să-i stabilească domiciliu forţat la Panciu pentru ultimii ani de viaţă şi pentru veşnicia morţii, s-a făcut zilier la culesul viei. O telegramă de la Eminescu l-a trimis la Viena, întru împlinirea destinului. Eminescu, geniul pururi sărac, izbutise să adune, de la Alecsandri şi Kogălniceanul, banii necesari lui Slavici pentru finalizarea studiilor.

*

Eminescu a fost întotdeauna un generos, dar intolerant cu prostia. Banalitatea îi întorcea sufletul pe dos şi, tocmai de aceea, o evita cu ostentaţie. Trăia pentru ceea ce merită trăit şi nimeni nu a mai izbutit să-i repete trăirile.

*

Deşi nu are nevoie de înnobilare pământească din partea românilor, Eminescu descindea, pe linie maternă, din neamurile voievodale româneşti. Este deja consacrată înrudirea, prin străbuni – înrudirea, nu descendenţa – cu voievodul Gheorghe Ştefan. Aici, la această răscruce, eminescologii înnăscuţi s-au împotmolit. La fel mi s-a întâmplat şi mie, care nu sunt eminescolog, ci doar un biet suflet, care nu trece indiferent pe lângă nici o mărturie. Şi mie mi-a scăpat un amănunt dintr-un document descoperit şi publicat de Nicolae Iorga, probabil sub fascinaţia de a fi aflat că, prin străbunul lui Eminescu, Ion Iuraşcu, şi prin străbunul lui Alexandru Ioan Cuza, Ioniţă Cuza, cei doi sfinţi reali ai neamului românesc se înrudeau:

*

Antunica Mogâldea, bunica sau mătuşa comună pentru Iurăşceni şi Cuzeni

*

În documentul din 5 februarie 1725, este menţionat “moşul” sau “stâlpul” comun, de la care urmau ieşirile din indiviziune: Antunica Mogâlde sau Mogâldea. De aici, înspre rădăcini, drumul e uşor de descifrat, neamul Mogâldea fiind înrudit cu toţi boierii mari ai Moldovei şi cu câţiva dintre voievozii noştri. Eminescu nu are nevoie de o astfel de genealogie. El îşi ajunge sieşi. Dar mama Poetului, care era atât de mândră de rădăcinile ei boiereşti, merită aşezată icoană acolo unde îi este locul, aşa că, vorba lui Traian Chelariu, o să mă întorc la Eminescu. Peste o fărâmă de timp, pentru că, de mâine, voi trăi tehnoredactarea albumului “Confesiuni cromatice”, de Radu Bercea. O altă datorie a sufletului meu, care nu trece indiferent, niciodată, pe lângă mărturii.