Colonelul Victor Rusu, ca educator

Legendarul maior austriac Victor Rusu

*

Românul năsăudean Victor Rusu, şcolit în academiile militare vieneze şi plasat, ulterior, ca ofiţer sub acoperire în serviciile secrete din Balcani, iar de prin 1912 – drept corespondent de presă şi investitor străin în România, a lăsat totul baltă, în vara anului 1914, şi a plecat în Ardeal, unde, cu înaltă aprobare, a organizat un detaşament de ţărani năsăudeni şi clujeni, pe care i-a instruit, în timpul iernii, pentru războiul de gherilă. Ţăranii lui Victor Rusu purtau numai cămăşi şi iţari, umblau desculţi, dar deveniseră, în scurtă vreme, mai ales în Bucovina şi în Galiţia “spaima ruşilor”. Presa bucovineană a vehiculat multe legende ale eroismului românului austriac Victor Rusu, iar Teodor Balan îi consacră un capitol aparte în istoricul războiului din Bucovina. O ultimă precizare: după Unire, Victor Rusu a plecat definitiv în Austria.

*

În ziua a doua a monstruoasei ofensive ruseşti, de la Pogorârea Duhului Sfânt, anul 1916, în toiul urgiei canonadelor mistuitoare, convoiul de răniţi şi oameni cu mintea împresurată de groază, ce trecea prin şanţul de sub parapetele noastre, cu noroi şi sânge până sub genunchi, ducea la ambulanţă un glotaş român, cu piciorul drept îmbrobodit în sânge roşu ca răzbunarea. De la aripa dreaptă a flancului nostru, cea mai expusă bătăii mortierelor ruseşti, din compania primă a maiorului Rusu l-au adus sanitarii. Peste patruzeci de ani avea glotaşul şi plângea ca un copil, parcă ar fi voit să-şi spele cu lacrimile lui cele două distincţii de vitejie, stropite cu sânge-i propriu.

*

– De ce plângi, creştine?, îl întreb, când a ajuns în dreptul plutonului meu. Te doare rana?

– Nu mă doare, răspunde el rezolut.

– De ce plângi, dară, nu-ţi pare bine că mergi acasă, din iadul acesta; mergi să-ţi vezi nevasta şi copiii, pe care ştiu că nu i-ai văzut de mult.

*

– De 21 luni nu i-am văzut, mi-i dor de ei şi vreau să-i văd, răspunse iar glotaşul; dar… mă rog, 21 luni tot cu domnul maior am fost… în tot locul am fost cu el, şi în Serbia, şi în Carpaţi… 21 luni, tot laolaltă am fost!

– Mergi cu Dumnezeu, fârtate, şi n-avea teamă, că mai are domnul maior voinici ca dumneata, n-o duce el rău; vă mai întâlniţi voi iar, dacă tocmai doreşti, că pacea în ţară şi aşa n-o să vie mâine!

*

Şi-au pornit cu el sanitarii, în bubuitul asurzitor al monştrilor cu guri de foc, iar obuze grele sfredeleau, în urma lor, pământul, azvârlind, cât ţinea zarea, în explozii infernale, bulgării negri, ca sumbrul mormânt deschis. Eu, în urma lor, nedumerit pentru un moment, gânditor mă întrebam: Oare de ce plânge glotaşul maiorului Victor Rusu, acum, la despărţire? Ce împrejurare i-a zămislit în suflet acest zbucium încărcat de plâns, când între el şi domnul maior n-a putut există decât raportul rigid dintre ostaş şi comandant?! Nici o înrudire de sânge mai apropiată între amândoi nu este, ca să pledeze pentru îndreptăţirea acestui plânset şi glotaşul, totuşi, plânge la desfacerea raportului dintre sine şi comandantul său. De ce plânge, dar, glotaşul scăpat de hora morţii? Intimitatea raportului dintre sine şi domnul maior n-a putut fi de natură atât de sensibilă, ca să excite plânsul la despărţire, cunoscând atitudinea rezervată de militar ireproşabil a maiorului Rusu, o apropiere între ei a putut să-şi aibă sorgintea numai în înţelegerea necondiţionată a frământărilor vieţii din tranşee, în lupta neşovăielnică pentru izbândirea de planuri propuse; dar cum se poate ca românul, cel atât de refractar la toate năzuinţele, cu scop oricât de bine determinat ar fi, purcese chiar din înţelegerea superioară a chestiunilor vitale, aici, în gura morţii, cu riscul de a nu-şi mai vedea pe-ai lui de acasă, se preferă a rămâne cu domnul maior, să lupte împreună, să ducă la izbândă planuri propuse.

*

În atmosfera de plumb a tranşeelor, glotaşul vulnerat nu părea om de toate zilele, de aceea mulţi din camarazii lui de luptă, postaţi de-a lungul şanţului pe unde-l duceau, neînţelegător îl priveau în faţă. Fără a cunoaşte personalitatea legendarului Rusu şi tot farmecul, toată forţa determinantă în educaţiunea de care s-a împărtăşit glotaşul, în campania de 21 luni, de fapt e greu a-i pricepe zbuciumul şi plânsul.

*

El a făcut parte din gloata glorioasă, temută de duşmani, în care, începând cu căprarul Gheorghiţă – băiatul de 14 ani – , până la cel mai înaintat în vrâstă, n-a fost om care să dea semn de şovăire în faţa planurilor propuse. Sufletul lui a fost o notă participativă a complexului de năzuinţe, cunoscut sub numirea magistrală de „Detaşamentul lui Rusu”, iar nota distinctivă a acestor năzuinţe precise, imprimată în sufletul fiecăruia de personalitatea domnului maior, a dat glotaşului înfăţişarea străină oamenilor de rând. Ceea ce i-a deosebit pe glotaşii lui Rusu de ceilalţi ostaşi ai tranşeelor a fost rupt din sufletul domnului maior, omul năzuinţelor precise.

*

Cu o incomparabilă artă inventivă a ştiut el deştepta năzuinţe în sufletul gloatei, pe care le-a susţinut în neştirbită preciziune, chiar şi în pericolul celor mai îndrăzneţe încercări. Cu intrarea în acţiune a autorităţii sale morale impecabile, sufletul gloatei, ca mânat de impetuozitatea unei forţe uriaşe, se avântă în luptă, în conştientă deplină, ca să dea năzuinţelor cea mai acomodată întrupare. Inexpugnabilă ca o stâncă de granit, consecvenţa lui morală a fost forţa conducătoare în imperiul năzuinţelor comune, care i-a ţinut pe toţi strâns într-un mănunchi, fără a devia careva, alegându-şi altă cale. Familiarizaţi cu astfel de năzuinţe şi pătrunşi în simplitatea lor de însemnătatea acestora pentru rostul frământărilor în care au ajuns să trăiască, ei, glotaşii domnului maior, progresiv s-au identificat cu principiile conducătoare în luptă, concordându-şi viaţa, întru toate, cu rostul moral al năzuinţelor reprezentate într-o conştientă impunătoare de comandantul gloatei.

*

Pentru izbânda acestor năzuinţe, înfruntau ei desculţi gerul lunilor de iarnă; iar acasă, în satele noastre, în perfectă comoditate, de câte ori rămân osândite să se îngroape întreprinderi cu bun rost pentru nepăsarea românului, cel refractar la toate. În „Detaşamentul lui Rusu” plânge românul, când forţa majoră a împrejurărilor îl silea să-şi lase locul desemnat lui de disciplină moralei ordonate. Purces din înţelegerea reală a năzuinţelor războinice, au ajuns ei la independenţă în acţiuni. Singuri erau capabili a înfruntă vehemenţa roirilor de duşmani, a-i atacă chiar cu ingeniozitate rară şi în absenţa domnului maior. În acest stadiu, glotaşii, trecuţi prin şcoala absolut morală a năzuinţelor patronate de originalitatea talentului strategic şi tăria morală a maestrului Rusu, au repurtat armatei, în integritatea căreia operau, succese uimitoare. Şi pe oamenii aceştia ni-i va aduce Dumnezeu, odată, acasă, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi, acum, în primul loc.

*

Înfruntând, ani de-a rândul, furia elementelor naturii, furtunile anotimpurilor grele, din agitaţia permanentă în care au trăit ei o viaţă nouă, plină de răspunderi, sufletul lor se va întoarce acasă într-o armatură nouă, incontestabil mai accesibilă reformelor multiple. Fermentaţia războinică din tranşee, mai ales, le-a fost o antrenare de folos, făcându-i atât de rezistenţi în înverşunata măsurare de puteri şi deşteptând în suflete năzuinţe noi, conforme vremii în plină agitaţie. Oamenii aceştia vor căuta acasă pe cei chemaţi să alimenteze şi să îndrepte în direcţii sănătoase însufleţirea năzuinţelor curate, iar de nu-i va află, dacă viaţa lor internă, în loc de directive, va întâmpină constituţia şubredă a moralei celor chemaţi, atunci noi nu ne vom alege cu nimic din întreg focul ce lămureşte aurul.

*

Viaţa poporului român, în decadenţă morală şi după încetarea războaielor externe, era un inexorabil câmp de război, în care multiplele specii de imoralitate operau în comun la subminarea acestei vieţi. Şi cum nici noi nu vom prea putea conta la puritate şi conştiinţă morală în viaţa celor de acasă, aceşti rătăcitori în împărăţia demonică a banului, vor trebui aduşi la rezon, prin forţa morală a vieţii plină de suferinţe şi agitaţii productive a ostaşilor tranşeelor, întorşi în pace acasă. De aceea se impune, în cel mai imperios mod, ca cei chemaţi, să reprezinte morale în forma cea mai precisă, dacă nu pot fi o individualitate etică, consecvenţa morală să le fie esenţiala calitate, individuală la tot cazul şi, şi aici figura marcantă a maiorului Rusu, se impune ca model, ca exemplu edificator. În tranşeele vieţii noastre, oameni plângând cine n-ar voi să vadă, atunci când intenţii păcătoase se zbuciumă întru zădărnicirea realizării de lucruri bune şi de folos? A-i primi altcum pe acei care se vor întoarce înseamnă a sfida cu impietate sanctuarul moral al suferinţelor, în aşteptarea dreptei răsplătiri. / L. Cioban, învăţător (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 41, 7/20 octombrie 1918, pp. 2, 3).

Din vremile de groază ale Cernăuţului

Cernăuţi, Piaţa “Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

*

Jurnalul vienez „Zeit” aduce, în numărul din 27 septembrie 1918, o desfăşurare exactă a evenimentelor care au provocat criza în ierarhia Bucovinei. Expunerea aceasta, fiind scrisă cu deplină competenţă de consilierul aulic şi fostul vicar general român, profesorul univ. emerit Eusebie Popovici (tatăl istoricului şi poetului George Popovici – T. Robeanu), îi dăm loc, în traducere, în coloanele ziarului nostru, ca să rămână document vremilor viitoare, pentru cei ce vor scrie istoria Bucovinei fără părtinire, fără preocupare politică şi fără cuget întunecat de pornire pătimaşă.

*

Comunicatul oficios, care însoţeşte „Desridicarea arhiepiscopului Cernăuţului”, Dr. de Repta având menirea să motiveze această măsură, din punctul de vedere al guvernului, s-a mulţămit pentru acest scop cu simpla constatare că, în „Foaia ordinaţiunilor a Consistorului Arhiepiscopesc din Cernăuţi”, din 2 octombrie 1914, numărul 47, a apărut o curendă, cu bună seamă că de tot regretabilă, cu semnăturile: „Mitropolitul Vladimir, vicarul Manastyrski”, care publicaţie a stârnit în fiecare patriot sentimentul de ruşine şi de amărăciune, care reclamă satisfacţie corespunzătoare. Pentru scopurile ce le urmărea, comunicatul oficios n-a aflat de cuviinţă să adauge că acel circular, care zice că ordinaţiunea cuprinsă în el a fost dată parohiatelor de mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei, împreună cu consistoriul său, pe urma unei înţelegeri cu guvernorul rusesc din Cernăuţi, în realitate nu aduce adevărul şi că este, de la un capăt, până la altul, alcătuirea numitului guvern rusesc, care a stors apoi subscrierea arhiepiscopului, a consistoriului şi a vicarului Manastyrski prin ameninţări severe că va luă „măsurile cele mai aspre”.

*

Lipsind acest adaos în comentariul oficios, comentatorii neoficiali au fost copleşiţi de indignarea că arhiepiscopul, cu consistoriul său, a putut să ordone preoţilor săi atâtea monstruozităţi nepatriotice, câte stau în circulară (ordonarea de rugăciuni pentru ţar), şi nici nu la ordinul de neînconjurat al guvernorului rusesc, ci chiar în înţelegere cu dânsul. Comentariul oficios a mai adaos, pentru motivarea desridicării arhiepiscopului, că arhiepiscopul şi consistoriul său au putut, ce-i drept, să fi fost oarecum siliţi la publicarea acelei circulare, totuşi ei n-au trebuit să ia prea în serios ameninţările „liberatorilor” ruseşti faţă de unicul mitropolit gr. or. în Austria şi că ei n-au trebuit să cedeze cu slăbiciune în acel timp de serioasă încercare, dacă şi se admite, în faţa loialităţii tuturor participanţilor, dovedită în decursul anilor în viaţa publică, că nu poate fi vorba de acea intenţie rea, care constituie un delict. Această condamnare a comentariului oficial mă îndeamnă pe mine, care, ca membru al consistoriului, consultat totdeauna de arhiepiscop, mă împărtăşesc şi eu de „vina” care i se atribuie arhiepiscopului, în ţinuta, sa pe timpul teroarei, la prima invazie rusească în Cernăuţi, să vă aduc dumneavoastră şi, prin dumneavoastră, publicităţii la cunoştinţă acele împrejurări, sub presiunea cărora noi, fără nici un scut în acel timp de grele suferinţe, am fost siliţi, prin ameninţare cu silnicii, să punem iscălitura sub acea nefastă circulară, alcătuită numai de guvernorul rusesc şi nu, cum e vorba la începutul actului, de arhiepiscop şi consistoriu, în înţelegere cu guvernorul rusesc.

*

Încă înainte de război, arhiepiscopul, care a călătorit aproape în întreagă Europă de mijloc şi de vest, dar n-a pus piciorul nicicând în Rusia, atât de aproape de Cernăuţi, şi, ca arhiepiscop, nici nu voia nicicând să permită vreunui preot călătoria la Rusia, era adese batjocorit de presa rusofilă din Cernăuţi şi acuzat de trădare faţă de biserica ortodoxă, fiindcă, în verdicte oficiale şi interviuri, s-a fost rostit contra pretenţiilor rusofililor, mai cu seamă în Galiţia, şi fiindcă a contestat că în Austria ar fi persecutată biserica gr. or., cum susţineau aceştia. Când au intrat ruşii în Cernăuţi, se ştia, din comunicări oficioase şi se auzea şi de la ruşi, că şi arhiepiscopul stă pe lista de prescripţie. El şi aşteptă, zilnic, cu cufărul împachetat, arestarea şi deportarea sa în Rusia.

*

Ruşii proclamară, după intrarea lor în Cernăuţi, că oraşul este rusesc, depărtară insignele monarhiei şi ameninţau, prin afişe, cu moartea orice opunere sau fapte suspecte contra regimului şi armatei lor. Când încă a sosit un guvernator, teroarea era completă. Chiar în prima noapte, au fost arestaţi cinci bărbaţi cu autoritate, între ei şi primarul, de bună-seamă, fiindcă, după trecutul lor, nu păreau inofensivi pentru noua orânduire, şi apoi duşi la Rusia şi târâţi din închisoare, până la Siberia.

*

A doua zi, dimineaţa, arhiepiscopul şi consistoriul au fost chemaţi la guvernor şi li s-a poruncit, deoarece Cernăuţul aparţine acuma Rusiei, să se ţie strict de ordinele sale, iar la serviciul divin să se facă rugăciuni pentru casa împărătească şi armata rusească, căci numai aşa va scuti biserica ortodoxă.

*

Întreaga populaţie era cuprinsă de spaimă şi, după ce a fost admonestată, înainte de predare, şi de autorităţile proprii, să se supună şi să observe o ţinută prietenoasă „în interesul conservării proprii”, ea făcea totul ce i se cerea din partea ruşilor, ca să nu fie suspectă de tendinţe antiruseşti. Totuşi, n-au lipsit arestări, deportări, ameninţări cu moartea şi chiar o condamnare la moarte pentru o vorbă neînsemnată, a fost adusă la cunoştinţa publicului, spre groaza generală. Apoi mai veni nevoia economică a populaţiei din oraş, surprins de ocupaţia rusească, mai cu seamă la cei salariaţi care au fost rămas fără lefuri, aşa că arhiepiscopul şi consistoriul erau asediaţi de oameni, cu rugămintea pentru intervenţie la guvernor şi pentru ajutoare.

*

Şi populaţia de la ţară căuta sprijin la păstorul ei suprem. Astfel, arhiepiscopul avea să intervină pentru mulţi. Iar guvernorul îl trată cu un formalism rece, însă cu bănuieli şi despotic, chiar şi în privinţa serviciului divin în catedrală, la care asista regulat, cu ofiţeri şi soldaţi, în mod oficial.

*

În astfel de împrejurări, n-am avut cum să nu ne supunem ordinelor, date cu asprime de război şi cu ameninţări pe faţă şi ascunse, fără ca să ne expunem pe noi înşine şi populaţia la cel mai mare pericol. În sfârşit, tiranul, care avea, între sfătuitorii săi, şi pe prim-redactorul ziarului rusofil de odinioară din Cernăuţi, ne trimise circulara nenorocită, alcătuită gata, cerând subscrierea arhiepiscopului şi tipărirea ei, fără nici o schimbare, în foaia diecezană a ordinaţiunilor, pentru ca să o trimită apoi singur la preoţi. De repetate ori, arhiepiscopul a intervenit, cu rugămintea să ne cruţe de această ruşine sau să o reducă întru atâta, că circulara să nu fie publicată ca ordinaţiune a arhiepiscopului, ci ca o poruncă a guvernorului. Dar în zadar. Pentru un moment, guvernorul părea că s-ar fi înduplecat, dar apoi pertractările s-au sfârşit brusc, cu aceea că îl puse pe arhiepiscop să spună, în „Introducerea” circularei, că o dă prin consistoriu, în înţelegere cu guvernorul şi că porunceşte executarea ei exactă, cerând apoi iscălitura arhiepiscopului şi a vicarului Manastyrski, până la o numită oră, cu ameninţarea „celor mai aspre măsuri”.

*

Noi eram convinşi că cea mai blândă din „măsurile cele mai aspre” va fi nu numai deportarea mitropolitului la Rusia şi târârea lui prin alte localităţi de exil, chiar până la Siberia, ci, ceea ce ne făcea mai mare grijă, erau represaliile contra populaţiei din Bucovina, contra moşnegilor, femeilor şi copiilor. Comentariul oficial spune că ameninţările ruseşti nu trebuiau luate aşa de serios; însă, la 1569, unicul mitropolit din întreaga Rusie a fost strangulat, din partea statului, în mănăstirea în care a fost surghiunit, şi noi auzeam, din toate părţile, că arhiepiscopul stă pe lista de proscripţie şi cunoşteam acuzele, pe care, scurt înainte de război, le-a fost ridicat rusofilul, care era confidentul guvernorului, că mitropolitul a trădat biserica ortodoxă şi a vândut-o guvernului austriac.

*

O deportare la Rusia, cu cunoscuta lipsă de considerare, n-ar fi putut-o suporta arhiepiscopul în vârstă de 73 ani, cu o stare a sănătăţii aşa de slabă. Ce-ar mai fi păţit însă biata populaţie înspăimântată?

*

Pe de altă parte, noi simţeam publicarea circularei, în formă de ordinaţiune a arhiepiscopului, ca o ruşine mare pentru noi, nu credeam, însă, că ea ar putea constitui o ispită pentru păstorii sufleteşti, care ar primi-o. Căci limba rusească, forma curioasă a alcătuirii, precum şi conţinutul diametral opus loialităţii cunoscute a mitropolitului şi a consistoriului, trebuiau să-i arate orişicui că circulara este de origine rusească şi că iscăliturile sunt siluite.

*

Mai eram, apoi, încredinţaţi că vom întâmpina înţelegere la concetăţenii noştri austrieci şi la guvernul austriac pentru situaţia noastră plină de spaimă şi o judecată blândă asupra strâmtorării noastre. În fine, noi aveam impresia, cu privire la influenţa redactorului-şef al ziarului rusofil asupra guvernorului, că porunca inexorabilă a unei circulare arhiepiscopale n-are de scop să câştige preoţii pentru ruşi, ci mai mult să-l pedepsească pe arhiepiscop pentru ţinuta sa antirusească, de înainte de război.

*

Astfel, noi, într-o şedinţă urgentă a consistoriului, la care am participat numai eu, care sunt român şi încă 3 membri ucraini ai consistoriului, cunoscuţi ca adversari ai rusofilismului, iar mitropolitul purtă prezidiul, stând deprimat, fără să spună ceva, am ajuns, după lupte sufleteşti, la concluzia, mai cu seamă că eram siliţi de termenul pus, că nu ne rămâne alta decât să ne supunem, spre a evita năcazuri şi mai mari, acestei sile inevitabile. În acelaşi timp, i-am lămurit pe toţi preoţii, cu care am avut ocazie să vorbim. Iar după depărtarea ruşilor, într-o circulară către cler, precum şi într-un raport către guvernul i. r. al ţării, noi am lămurit siluirea, la care ne-a expus duşmanul, regretând adânc că nu ne-a fost cu putinţă să ne sustragem de la aceasta, am reprobat şi anulat circulara ruşinoasă ca nepurcezând de la noi, ci purtând numai iscăliturile noastre siluite şi am asigurat clerul şi guvernul de sentimentele noastre austriace şi dinastice neschimbate / Eusebiu Popovici, consilier aulic i. r. şi prof. univ. (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 42, Arad, 14/27 octombrie 1918, pp. 2, 3).

Bucovina de sub preşul istoriei (VII)

*

1848, iulie 9: „Se poate citi în „Gazeta Poştelor” din Frankfurt următoarele noutăţi despre Bucovina, district situat la frontiera cu Rusia şi cu Turcia: Generalul Lauders, favoritul ţarului, se află, în fruntea a 60.000 de oameni pe Prutul inferior. El este pregătit să ocupe principatele dunărene, ai căror locuitori se tem de intrarea ruşilor şi doresc cu ardoare ca Principatele să fie anexate de Austria” (Le Constitutionnele, 9 iulie 1843, p. 2).

*

1849, ianuarie 22: „Lemberg, 9 ianuarie. S-a anunţat că generalul Bem va intra în Galiţia, în trei coloane, pe la Skolo, Turka şi prun Bucovina. General-maior Barko a fost trimis în ţară pentru a organiza voluntarii şi două batalioane de infanterie au plecat, astăzi, pentru Ungaria, cu artilerie… În Galiţia şi Bucovina a fost declarată starea de asediu, la fel şi oraşul şi împrejurimile Cracoviei” (Le Constitutionnele, 22 ianuarie 1849, p. 2).

*

1849, ianuarie 23: „În presa din Austria se vorbeşte în aceşti termeni despre ivazia generalului Bem, în baza unei scrisori din Lemberg, din 9 ianuarie: De curând, după cum aţi aflat, generalul Barko a fost trimis în cercurile din sud-est pentru a organiza voluntarii. Această invazie a produs, aici, mare agitaţie, cu atât mai mult după şi funcţionarii vămilor maghiare au intrat în bandele generalului Bem. Prin urmare, o scrisoare, sosită în această noapte, informează că două batalioane de infanterie vor părăsi, astăzi, Lembergul şi se vor îndrepta spre frontiera ungară. Incertitudinile au crescut, aflându-se că ungurii au răzbit până la Câmpulung. O ştafetă din Siret a adus, astăzi, ştirea că locotenent-colonelul Springerfeld şi voluntarii săi i-au respins pe unguri până la hotar. Călătorii ne-au povestit că invazia maghiară a produs multă nelinişte în oraşul Cernăuţi şi că arhivele imperiale au fost împachetate în lăzi şi pregătite pentru a fi depuse la loc sigur. Multe familii au părăsit oraşul. Herghelia imperială de la Rădăuţi a fost mânată spre frontiera Rusiei şi a Moldovei, pentru a fi pusă sub protecţie rusească. Cazacii şi artileria rusă sunt la frontiera Moldovei, pregătiţi să intre în luptă.

Se mai scrie, în presa vieneză din 15 ianuarie, dar poate este un zvon prematur, că generalul Bem ar fi ajuns aproape de Cernăuţi. Oraşul Cernăuţi este capitala provinciei Bucovina, care formează un cerc al Galiţiei, iar locuitorii provinciei sunt români şi ţărani ruteni” (Le Constitutionnele, 23 ianuarie 1849, p. 2).

*

1849, martie 29: „Citim în „Gazeta de Augsburg”, cu datare din Focşani, în 9 martie: Bem, după ce a aflat că feldmareşalul Schlik avansează în Transilvania, a decis să se întoarcă spre Cluj. Această mişcare de retragere a lui Bem a fost întârziată de Urban şi Malkowski. Dar pericolul unei invazii în Bucovina este mai mare ca oricând, dar feldmareşalul locotenent Malkowski şi-a mutat cartierul general la Vicov” (Le Constitutionnele, 29 martie 1849, p. 1).

*

1854, iunie 21: „I s-a scris, de la frontiera Galiţiei, în 10 iunie, „Gazetei Poştelor” din Frankfurt: Demonstraţiile militare ale trupelor ruse pe frontiera de est şi de nord-est a Imperiului devin din ce în ce mai semnificative. Toate vagoanele de cale ferată de pe ruta Varşovia – Maczki sunt reţinute de guvernământul rus pentru transportul de trupe şi funcţionarii de la graniţă au primit ordine de a înceta toate comunicările cu locuitorii de pe teritoriul austriac. Mişcările trupelor la frontierele Bucovinei sunt foarte active. De-a lungul Siretului se află soldaţi ruşi. Ei patrulează deja de-a lungul graniţei austriece. În 25 mai, un ofiţer de stat-major rus, însoţit de mai mulţi ofiţeri superiori, a urcat pe o înălţime pentru a cerceta fortificaţiile Siretului. Cazacii ocupă deja mai multe localităţi de frontieră” (Le Constitutionnele, 21 iunie 1854, p. 2).

*

1854, august 12: „Extras din Monitor: Ne vom limita la a remarca argumentele pe care Rusia le-a folosit pentru a respinge două mari puteri germane, conţinutul proclamaţiilor pe care le-a adresat Valahiei şi Moldovei, eşecurile multiple pe care trupele ei în retragere le-a înregistrat şi concentrarea de forţe austriece, comandate de domnul general baron de Hess în Transilvania şi Bucovina; cabinetul din Saint Petersbourg nu pare încântat de retragerea trupelor din principate ca o concesie făcută diplomaţiei austriece” (Le Constitutionnele, 12 august 1854, p. 1).

*

1854, octombrie 3: „Gazeta de Braşov” (e vorba de „Gazeta de Transilvania”, care apărea la Braşov – n. n.) din 21 septembrie anunţă că domnul baron de Eduard de Bach, comisar civil austriac pentru Principate, a părăsit Braşovul pentru a se întoarce, prin Obertomos, la Bucureşti. Dl baron, care a făcut o întindere la piciorul drept, când a coborât din trăsură aproape de Iacobeni, în Bucovina, a fost obligat să rămână mai multe zile în Braşov, fără a părăsi camera” (Le Constitutionnele, 3 octombrie 1854, p. 2).