Dragusanul - Blog - Part 671

Mircea Sfichi, un crai nou de curte veche

*

Ca să consimţim, cândva, prietenia care ne leagă, Mircea Sfichi s-a hotărât să-mi încreştineze un copil. S-a întâmplat să fie Andi, poate şi ca efect al simpatiei vii pe care Mircea i-o purta Cozminei. Aşa se face faptul că, dintotdeauna, noi suntem mai mult decât prieteni. Chiar dacă ne vedem rar.

*

Mircea Sfichi, ziarist cu o puzderie de decenii la activ, dar şi publicist remarcabil, de vreo douăzeci de ani, de când a prins să împărtăşească şi altora impresiile lui de călătorii, înseamnă, alături de regretatul Victor Micu, un nume de referinţă al presei sucevene. Se specializase pe foileton şi fapt divers, dar izbutea, adesea, şi tablete literare demne de interes şi care, tocmai de aceea, împreună cu… şahul, a deschis calea dialogului între noi. Iar de la dialog, la prietenie, nu-i decât un pas.

*

Peste Mircea Sfichi anii nu trec, ci i se aşează, supuşi sau măcar sfielnici, la picioare, copleşiţi de firea lui însorită şi plină de generozitate, care îi întregeşte opera publicistică într-un mod minunat.

*

La mulţi ani, Mircea Sfichi, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

*

o linişte de început de lume

s-a furişat în frunze despletită

ca o femeie în oglinzi anume

visând căderi finale în ispită,

iar seva rătăcită prin copac

a ignorat lumina şi absoarbe

doar liniştea în care mă desfac

proptit pe cer cu degetele oarbe

*

ca nişte crengi pe care le adie

o slobozire calmă de culori

sub frigul care încă întârzie

s-adune promoroacă pe viori

şi să găsească doar neprihănire

aproape sfântă-n ultimul păcat,

şi-aud în depărtare o iubire

sub paşii toamnei cum s-a scufundat,

*

iar liniştea asupră-mi dă năvală

şi face răni adânci în asfinţit

încât nu mai încape îndoială:

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit


din preajma lui aleanuri şi cuvinte

*

dar filosoful nu ştiu nimic,

trăia pentru cuvinte rătăcite

din sensul zămislirilor în spic

spre eşuări în pâinile dospite

ce odihnesc de-atâta timp pe mese

sub umbra zveltă-a cupelor cu vin

şi asculta din ce în ce mai dese

înstrăinări în propriul lui destin:

*

acesta-i trupul meu, şopti atunci

şi îşi întinse palmele spre zări

ca să primească noile porunci

ale speranţei prin îndepărtări,

dar nici o slovă nu i s-a prelins

pe liniile palmelor întinse

şi s-a întors în trupul său învins

şi o tristeţe cosmică-l cuprinse

*

acolo, lângă masa cu belşug

de pâini curate şi de vinuri sfinte

şi parcă văd cum se tot rup şi fug

din preajma lui aleanuri şi cuvinte


din umbra lor în umbrele din mine

*

aici au fost numai femei frumoase,

dar umbrele se-adună în ruine

şi mor cobzarii-n treceri peste case

şi se aud cântările divine

cum rostuiesc amurguri prin femei

tămăduind prin visele deşarte

în clopote din ce în ce mai sparte

cu respirarea lor fără temei,

*

dar ochii mei aidoma le sorb

şi desluşesc doar calme frumuseţi,

deşi oraşul e la fel de orb

pe calea cenuşiei noastre vieţi,

deşi oraşul mantia de gală

a zdrenţelor bolnavului trecut

şi-o pune uneori sub cerul mut

minţind cu o poveste ancestrală

*

şi văd pe străzi femeile cum trec

sperând ca cineva să le închine

poemele cu care mă petrec

din umbra lor în umbrele din mine


Simbolismul cosmic al furcilor de tors

*

Descoperite de Octavian Goga, într-un sat de lângă Sibiu, pe nume Tiliște, furcile de tors, dibaci și înțelept ornamentate, păstrează, dincolo de diferențele narative, aceeași narațiune fundamentală a cosmogoniei primordiale, în care muntele, și arbore cosmic, și altar, slujit de Venus și apărat de Marte, apără Spiritul Universal, care „și-a făcut sălașul în Soare”, cum zicea David, în Psalmul 18. Toată simbolistica primordială a fost, desigur, preluată, în timp, și de creștinism, de cele mai multe ori fără explicații, ci doar cu etichete lacunare, dar unanim și obligatoriu acceptate.

*

*

Cele trei furci de tors, fotografiate și publicate în „Luceafărul”, nr 4 din 15 februarie 1906, pp, 80, 81, 85, spun aceeași poveste ca și ouăle încondeiate, însemnând, în fond, prima carte religioasă a omenirii, în tentația neostenită de intrare în armonia universală.

*

*

Schematic, simbolurile acestea vechi își au explicația în cele mai vechi cărți religioase (toate sunt variante ale uneia și aceleiași cărți sacre), dar în totemism elementele acestea nu însemnau doar simboluri, ci stimuli și condiții de integrare în Absolut. Vă prezint, totuși, câteva astfel de rostiri ancestrale, pe care le-am regăsit în imaginile celor trei furci de tors:

*

*


Pagina 671 din 1,488« Prima...102030...669670671672673...680690700...Ultima »