Ion Luca Caragiale: Gogoşi

Mai mult decât oricare, breasla bărbătească este foarte hazlie, şi de multă vreme pusesem de gând să-i fac apologia. Fiecare membru al acestei importante corporaţii merită osebită luare aminte, pentru particularităţi mai mult sat mai puţin ciudate. O pornire însă nevinovată către artele frumoase este caracteristică la toţi bărbaţii. Mulţi dintre dânşii, împinşi de patima lor pentru teatru, s-au făcut actori; mulţi, iar, scriu poezii, de obicei poezii galante; mai toţi trebuie să ştie a cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, în momentele lor pierdute, îşi traduc în melodii patimile nobilului lor suflet.

Toţi ca toţi, dar să-mi daţi voie să pun mai presus de toţi confraţii lui pe chir Năstase Ştirbu, bărbierul meu. În tinereţe a fost corist la teatru. Ştie să cânte cu ghitara, cu flautul şi cu ţambalul; are două pisici foarte bine educate: una învârteşte la o minaveta mică, ce cântă mazurca, cealaltă joacă. Toţi pereţii prăvăliei lui sunt garnisiţi cu colivii mulţime, în care ciripesc fel de fel de păsărele.

Pe sub colivii, se văd o sumă de cadre, care dovedesc un gust ales. Aci se vede planul Sevastopolului, cu luarea turnului Malacof, dincolo capitularea lui Napoleon, la Sedan, apoi chipul răposatului Sultan Abdul-Megid…. şi altele.

Între aceste cadre se află şi o operă originală a lui chir Năstase. Cadra înfăţişează un munte depărtat, în fund; pe vârful lui stă un călător şi, la poale, curge o apă mare. Dincoace de apă e un cioban, care păzeşte nişte dobitoace, ce nu se află trecute încă la istoria naturală; dacă n-ar părea că sunt porci, ar semăna că sunt oi. În sfârşit, călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara de la luleaua ciobanului.

Am admirat îndestul tăria lui chir Năstase în perspectivă, şi o admir de câte ori mă rade, căci mă pune cu faţa spre opera lui – ştie că-mi place.

Chir Năstase avea, odată, doi cocoşi , pe care-i învăţase la darul beţiei, şi încă beţie de rachiu, pentru că le dădea boabe de porumb zăcute în rom. Am văzut, de multe ori, pe desfrânaţii lui cocoşi beţi lulea, făcând mustru şi defilând soldăţeşte, pe două cărări, pe dinaintea unui căţel alb şi creţ, muiat în boia de băcan, care şedea sluj în două labe, foarte încântat de poziţie, chir Năstase, la comandă, cântându-le din ghitară marşul de la 1848.

Ca să aveţi însă o idee desăvârşită despre comediile bărbierului meu, trebuie să vă spun, în sfârşit, că, astăzi, în afară de un mierloi, care fluieră „Căzăceasca” ca un adevărat artist, se mai găseşte în prăvălia lui chir Năstase o gaiţă foarte diplomată. Cum intră muşteriul în prăvălie, pasărea îl întâmpină, ţipând:

– Zdraste!

După ce-ţi trage chir Năstase perdaful din urmă şi-ţi dă voie să te scoli, printr-un „Să-ţi fie de bine!”, gaiţa, schimbând tonul, strigă foarte desluşit:

– No, haraşo! Davai paruski!

***

O cucoană intră într-o prăvălie, să târguiască.

– Cum daţi zahărul?, întreabă.

– Trei franci ocaua.

– Cum se poate! Am citit, în „Claponul” că s-a ieftinit!

***

Iată un adevăr, care poate să treacă, de pe acum, în proverbe: Senatul, fără domnul Deşliu, e ca nunta fără lăutari.

***

O sumă de cocoane fac politică, în grădina Episcopiei. Una dintre ele, cocoana Tarsiţa, este muma unui ofiţer de călăraşi.

– Tare trebuie să fii mâhnită, cocoană Tarsiţo, cu bătaia asta!

– Dar pentru ce?, întreabă cocoana Tarsiţa.

– Pentru feciorul dumitale… Doamne-fereşte de vreo primejdie!

– Aşi, n-am habar. Nu ştii că băiatul meu este asigurat la „Dacia”? Numai mă tem să nu-i răpună calul, că ţine băiatul mult la el.

– Apoi, atunci, soro, pentru ce nu i-ai asigurat şi calul?

Umor de un veac juma' No Comments Oct 2

Desmormântarea Domnitorilor Moldovei

Există realităţi, în istoria românilor, pe care logica înnăscută a minţilor omeneşti refuză să le creadă. Una dintre aceste monstruozităţi incredibile este prădarea monumentelor voievodale de la Putna. Nu de către tătari, turci, cazaci, ci de către călugării care huzureau pe seama întinselor moşii, cu care-i înzestraseră voievozii cu memoria de ei întinată. Călătoriţi în timp, priviţi mormântul pângărit al lui Ştefan cel Mare, în care fuseseră puse pe bare de oţel osemintele unui călugăr, şi dacă nici în suflete nu-i mai aflaţi păşirile, atunci nu mai e nimic de pierdut.

ANTIROMÂNISMUL ORTODOX, DOCUMENTELE VREMURILOR No Comments Oct 2

Muzica lui Cantemir, sub șapte lacăte!

Descoperind, ca și rockerii de astăzi, o ingenioasă metodă de notație muzicală, pe griful instrumentelor cu coarde, Dimitrie Cantemir ne-a lăsat moștenire și câteva melodii moldovenești, inclusiv „Ostropățul” („Ostropesul”, în notația lui), vechi dans moldovenesc, păstrat, până de curând, prin Basarabia. Probabil că se mai găsesc și alte variante (am văzut una și în caietele lui Karol Mikuli), dar variantele melodiilor moldovenești, reproduse de Cantemir până în anul 1700, înseamnă mult mai mult, pentru că permit descifrări ale aderențelor neamului la „scenariile mitice primordiale”, cum numea Mircea Eliade ceea ce, în viziunea lui Lucian Blaga, însemna „matricea stilistică” a neamului românesc, cu desăvârșise înrădăcinată în ceremoniile totemice ale boreazilor.

Din nefericire, dincolo de dezinteresul gomos al specialiștilor români în folclor, care, ca și interpreții de haida-dâra-dâr-dâr-da, se folosesc doar „științific” de moștenirile veacurilor pentru a-și promova propriile imagini, accesul la partiturile lui Dimitrie Cantemir este blocat cu șapte lacăte, în ciuda faptului că, prin cele străinătățuri, apar cărți care ar fi mult mai utile românilor, decât altor neamuri europene. De pildă, cartea lui Owen Wright, Demetrius Cantemir: The Collection of Notations (Volume 1, 2, London & New York, 1992, 2000), cu partituri doar în primul volum, dar un volum încă inaccesibil.

Și totuși, o soluție trebuie să existe, iar până nu o să izbutesc să aud melodiile moldovenești, eternizate de Dimitrie Cantemir, dar cântate cu instrumentele, cadențele și armoniile moldovenești, nu o să am odihnă. Nici măcar veșnică.

Jurnalism No Comments Oct 2

Unirea de la Paris a fost exportată (II)

Nu prea înţelesesem eu, din lecturile de până acum, cum s-a putut petrece miracolul înaintărilor triumfale ale armatelor române spre Chişinău, unde au ajuns ca aliate ale armatelor ruseşti, spre Cernăuţi şi spre Budapesta, după ocuparea rapidă a Transilvaniei, pentru că sursele româneşti de informare „neglijează” să menţioneze că trupele germane şi austro-ungare s-au fost retras, de pe toate fronturile de luptă de odinioară, după încheierea armistiţiului european, retragerea era obligatorie. În aceste condiţii, teritoriile transilvane şi bucovinene deveniseră un fel de „the land of no one”, în care trupele noastre nu întâlneau altă rezistenţă decât cea a miliţiilor ucrainene şi, respectiv, maghiare, care tocmai se constituiau din rămăşiţe ostăşeşti abia întoarse din război, din ce în ce mai dornice de pace.

În presa franceză a anului 1918, România şi neaşteptatele ei şanse pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat, beneficia de o simpatie sinceră şi nedisimulată. „Revanşa României” însemna, în opinia lui Auguste Gauvain, „fructele îndelungatei sale răbdări şi dureroaselor sacrificii. În clipa de faţă, teritoriul ei trebuie să fie în întregime curăţat de trupe inamice. Mareşalul Mackensen s-a refugiat la Hermannstadt (Sibiu), în Transilvania, cu statul său major şi cu ce i-a mai rămas din divizii. Bulgarii au executat condiţiile armistiţiului din 29 septembrie. În virtutea armistiţiului din 11 noiembrie, celălalt tratat, de la Bucureşti, este abolit. Dar regele Ferdinand nu a aşteptat capitularea germană pentru a-şi valorifica drepturile. El a remaniat guvernul Marghiloman, formând un cabinet aflat, în cea mai bună parte, sub prezidenţia generalului Coandă, a decretat mobilizarea generală şi l-a somat pe mareşalul Mackensen să evacueze ţara până în 10 noiembrie, la orele 21, a declarat război Germaniei şi a lansat în rândurile românilor o proclamaţie, în care garantează reforme constituţionale, bazate pe sufragiul universal şi reforme agrare, promiţându-le ţăranilor mai multe milioane de hectare.

În acelaşi timp, populaţia română din Transilvania s-a ridicat împotriva dominaţiei maghiare şi Consiliul Naţional Român, constituit recent în Ungaria, a apelat la trupele regelui Ferdinand. Acestea au intrat imediat în Transilvania, unde vor să reocupe, probabil fără lupte serioase, poziţiile pe care le cuceriseră în 1916. Între România şi ceea ce a fost Austria-Ungaria, armistiţiul semnat cu generalii lui Carol I (urmaşul la tron al lui Franz Iosif – n. n.) nu sunt aplicabile. Aliaţii nu aveau împuternicirea care să-i îndreptăţească să vorbească în numele guvernului de la Iaşi. Guvernul, condus de generalul Coandă, era deci liber să ia acele măsuri militare pe care le socoate mai convenabile. El nu s-a sfiit, de altfel, să ţină cont de sfaturile care veneau de la Versailles, pentru că este importantă rezolvarea fericită a problemelor teritoriale care se pun în faţa României, guvernul regelui Ferdinand ţinând o permanentă legătură cu Cabinetele aliate” (Journal des débats politiques et littéraires, 16 noiembrie 1918).

Urmărită după ştirile contemporane de presă, perioada premergătoare unirii conturează o imagine în bună parte obiectivă. Astfel, cu trimitere la Bucovina, se pot întâlni, în presa franceză din noiembrie 1918, următoarele comunicate:

„Berna, 17 octombrie 1918: În 16, seara, domnul Hussarek, preţedintele Consiliului, a reunit pe şefii partidelor din Camera deputaţilor. El le-a adus la cunoştinţă că publicare manifestului este iminentă. Acest document va anunţa transformarea Statului unitar austriac într-un stat federativ. Se ia în considerare, pentru moment, crearea a patru state: un stat german austriac, un stat ceh, un stat ilir şi un stat ucrainean. Soarta românilor din Bucovina nu va putea fi reglată în totalitate” (La Lanterne, 18 octombrie 1918).

În 31 octombrie 1918, conform „Gazetei de Frankfurt”, care lansează informaţia, „românii din Austria au format, astăzi, Constituanta lor. Ei cer Unirea Bucovinei, Transilvaniei şi a românilor din Ungaria într-un stat independent. Ei cer, de asemenea, să fie reprezentaţi în conferinţa de pace” (L’Echo d’Alger, 1 noiembrie 1918).

12 noiembrie 1918: „Evacuarea Transilvaniei este obligatorie. După „Neues Wiener Tageblatt”, România a adresat Ungariei, cum a făcut-o şi cu Germania, un ultimatum, prin care cere evacuarea imediată a Transilvaniei” (Le Radical, 14 noiembrie 1918).

13 noiembrie 1918, Iaşi: „Ştirile despre armistiţiul încheiat cu Germania au sosit luni seara la Iaşi, în acelaşi timp cu mesajul regelui Angliei către regele României, prin care era salutat poporul român, reamintindu-i-se de drepturile sale.

Acest mesaj a făcut o profundă impresie. Oraşul a fost imediat pavoazat. Cortegii se formară şi se întâlniră în faţa legaţiilor ţărilor aliate, aclamând victoria Antantei.

La Bucureşti, populaţia a organizat o mare manifestaţie în faţa statuii lui Mihai Bravul, vechi principe al Transilvaniei, care a realizat unirea tuturor ţărilor române. Ofiţerii români în uniformă au făcut obiectul demonstraţiilor de entuziasm” (Le Radical, 14 noiembrie 1918).

În 14 noiembrie, conform unei ştiri care venea de la Zurich, „Viena a anunţat, ieri (deci în 13 noiembrie – n. n.), intrarea armatelor române în Transilvania” (Le Journal, 15 noiembrie 1918), ungurii fiind ocupaţi cu pregătirile pentru vineri, 15 noiembrie, când deciseră să-şi proclame republica şi, implicit, o rupere definitivă de Austria.

„Berna, 24 noiembrie 1918. Se comunică din Viena că, aşa cum informează Consiliul Naţional Provizoriu Român din Viena, întreaga Bucovină a fost ocupată de armatele vechiului regat român. Calmul absolut domneşte în ţară” (Le Temps, La Lanterne, 25 noiembrie 1918). În „L’Echo d’Alger”, aceeaşi ştire adaugă un amănunt important despre Armata română, care, în 24 noiembrie 1918, se afla „în marş spre Kolomea”.

În baza unui comunicat bucureştean, din 12 decembrie 1918, presa europeană, inclusiv cea franceză, anunţa că „românii din Ungaria s-au unit cu patria mamă”: „O mare adunare a românilor din Transilvania şi din ţinuturile ungare s-a ţinut, în 1 decembrie, la Alba Iulia. Un Consiliu Naţional, de două sute de membri, a fost constituit. Printre ei se găsesc douăzeci de socialişti şi zece delegaţi ai armatei.

Comitetul executiv, prezidat de Iuliu Maniu, reuneşte transilvani cu mare notorietate, precum Vasile Lucaciu şi Octavian Goga. Membrii acestui comitet sunt investiţi conform Constituţiei regatului României. Delegaţi din Bucovina, Basarabia şi din regatul României au asistat la adunare.

Programul, adoptat în unanimitate, prevede: 1. Unirea tuturor românilor din Transilvania, Ungaria şi Banatul Timişoarei cu România. Teritoriile româneşti din Ungaria vor avea un regim autonom, până la adoptarea unei Constituţii, care să prevadă alegeri prin vot universal; 2. Naţionalitatea română unită recunoaşte deplina libertate a naţionalităţilor, egalitatea de drepturi a diferitelor confesiuni religioase, principii democratice, libertatea gândirii, a opiniilor, a reuniunilor şi asocierilor. Programul presupune o reformă agrară radicală, bazată pe diminuarea marii proprietăţi.

Adunarea i-a salutat pe fraţii din Bucovina, uniţi cu patria română, şi a mulţumit puterilor Antantei, care au eliberat civilizaţia de jugul barbar” (Le Journal, 13 decembrie 1918).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Oct 1

Umor de un veac juma’

Astăzi mă duce pârdalnica de curiozitate spre râsul străbunilor de acum, un veac şi jumătate în urmă, şi e musai să mi-o satisfac. Nimeresc, prin voia sorţii şi a întâmplării, peste revista “Ghimpele”, care mă surprinde plăcut cu o desfăşurare de satire desenate, pe tema “Revista anului 1866 şi predicţiile pentru viitor”, în mod deosebit plăcându-mi mie prorocirea din 1867 pentru România anilor 1919-1939. Păcat că nu ne-am priceput s-o înveşnicim!

Umor de un veac juma' No Comments Oct 1