Toy Machines, într-un concert caritabil

Într-o formulă acustică inedită, Andi Drăguşanul – Adam Andras – Teiu Teişanu, Toy Machines va concerta, mâine, seară, în Flying Circus, într-un concert caritabil, alături de Caustic, Nava Mama şi Front (ultimele două trupe au cântat, în 2016, şi la Bucovina Rock Castle). Genul acesta de manifestări culturale, devenit o tradiţie la Cluj-Napoca, angajează şi muzicieni, şi public într-o responsabilitate civică demnă de toată consideraţia. Deci, mâine, seară, mă voi teleporta în Flying Circus, chestie care îmi reuşeşte mereu, de când fiul meu cântă.

Rubrica lui Andi No Comments Oct 29

Muzica lumii, la… Barba lui Flutur!

Cele două festivaluri muzicale, Bucovina Rock Castle şi Bucovina Acoustic Park, au notorietate în lumea muzicală internaţională, conferindu-i Sucevei pietrificate preistoric în prim tradiţional de dihor un statut cultural, pe care mă cam îndoiesc eu că îl merită. Şi spun asta pentru că, deşi nu ni se pun piedici, sprijinul este, încă, mai curând ipotetic, iar starea de nesiguranţă, în cadrul unei manifestări cu tradiţie şi prestigiu, cum este Bucovina Rock Castle, mă omoară, când nu mă revoltă.

Astăzi, primind oferta unei trupe din India, The Tapi Project, care îşi doreşte să cânte, în 2018, la Bucovina Acoustic Park, în Vatra Dornei (o trupă franceză spectaculoasă le-a luat-o înainte indienilor), după ce a cântat în lungul şi în latul lumii. Am ascultat trupa, dar cum nu eu iau decizii artistice, am redirecţionat materialele video spre Cluj-Napoca, rugându-i pe Andi şi Mihnea să analizeze oferta cu prioritate. Ştiu eu, poate aducem The Tapi Project din India să facă un memorabil concert, care să înmoaie chiar şi inimile de stei sălbatec ale jandarmilor dorneni, împreună cu Zicălaşii din Suceava, de pildă. Pentru că şi indienii, după câte bag eu de seamă, care folosesc o solistă bună, caută calea spre atemporalitate prin muzică. Pot greşi, dar Andi şi Mihnea să-mi treacă erorile cu vederea, pentru că eu nu sunt muzician, ci doar un pârlit de scriitoraş, care are voie să spună orice trăsnaie.

Interesul unei trupe de pe cealaltă faţă a pământului pentru festivalul din Vatra Dornei, care, în 2017, a avut o primă ediţie, mă încredinţează că ne aflăm pe drumul cel bun şi cu acest festival. Filmările şi promovarea lui pe două-trei site-uri iată că înseamnă un atu, atunci când festivalul este de calitate şi conceput ca atare. Dar cum să-l duc mai departe? Cum să duc Bucovina Rock Castle mai departe, când muzica lumii, de care ar putea avea parte şi România, datorită concepţiei culturale din acest judeţ, deocamdată se află la… Barba lui Flutur? (culmea: şi celălalt împuternicit al Consiliului Judeţean în administraţia Centrului Cultural “Bucovina” poartă un nume potrivit pentru jocuri de cuvinte… Gura-liuc; un om admirabil, un profesor înţelept, după cum l-am cunoscut eu pe domnul Guraliuc; nici Nicu Barbă nu este altfel, adică merită şi domnia sa tot respectul).

Şi-atunci? Atunci problema este în dictatura de catifea a preşedintelui Gheorghe Flutur, care ocoleşte cu dibăcie orice dezbatere culturală, dar decide după cum îl taie capul. Şi nu-l prea taie, durerile nefiind consecinţele tăieturilor, ci ale cucuielor, pe care Lavinia Şandru le confundă cu Rarăul, Giumalăul, Ouşorul şi Pietrosul, deşi nu sunt decât nişte biete cucuie. Problema este că reprezentanţii Consiliului Judeţean în Consiliul de Administraţie a Centrului Cultural “Bucovina” nu au mandat de a gândi şi a decide, ci doar de a impune ordinele lui Flutur, ordine care, în direcţia celor două festivaluri muzicale, sunt ambigue şi păguboase. Prin urmare, pierdem timp, neavând voie să angajăm discuţii cu trupe valoroase, care au identificat Suceava pe harta muzicală a lumii şi nu ar vrea s-o ocolească, dar nici să aştepte la nesfârşit urnirile noastre organizatorice nu pot. Şi, în aceste condiţii, pierdem sau cheltuim dublu.

Este timpul ca Bucovina Rock Castle, de pildă, să treacă într-o a doua etapă de definire: cu două scene, una, pe platou, de pe la ora 17, pentru trupe pe cale de afirmare (trei sau patru pe seară), alta în şanţ, cu spectacole care să ţină între orele 19,30-23,30 şi cu câte patru trupe pe seară, din care câte două, deci în total şase, din străinătate, dar alese doar pe criteriu valoric şi, deci, pe notorietate la publicul festivalului deja consacrat şi demn de admiraţia de care are parte în mediul muzical internaţional. Dar câtă vreme noi cerem prin proiect o sumă şi ne trezim, peste câteva luni (prin mai), cu un buget cel mult egal cu cel al ediţiilor anterioare, cum să poţi angaja o concepţie de spectacol durabilă şi stabilă?

Poate că sunt uşor nedrept cu preşedintele Gheorghe Flutur, care niciodată nu a refuzat dialogul cu mine, iar dacă am avut argumente, nu mi-a pus vreodată piedici. Dar aici nu e vorba despre mine, ci de Bucovina Rock Castle şi Bucovina Acoustik Park, adică două entităţi care trebuie să-mi supravieţuiască, pe deplin îndreptăţite să-mi supravieţuiască. Iar fără o gândire pe termen mediu măcar, cu repere bine stabilite şi de neîncălcat, Bucovina Rock Castle şi Bucovina Acoustic Park nu vor supravieţui nici măcar ieşirii mele la pensie, chestie care se va petrece în 25 ianuarie 2020.

Cele două festivaluri nu sunt ale mele, ci aparţin publicului icredibil, care le-a transformat în repere est-europene pe harta culturală a lumii. Dar chiar dacă ar fi doar nişte bucurii anuale pentru câteva mii de tineri şi intelectuali, Bucovina Rock Castle şi Bucovina Acoustic Park tot şi-ar merita propriile lor vieţi şi destine.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2018 No Comments Oct 29

1866: Mircea Giuca, cântăreţ poporal român

„Strămoşilor noştri le plăcea

să audă cântece bătrâneşti

(balade) şi la bancheturi (prânzuri)

aduceau cântăreţi, care

le cântau faptele vitejilor”

(Alecsandri, P. I., p. 89)

Portretul acesta înfăţişează un cântăreţ poporal român, pe Mircea (Martin) Giuca din Ticfanul Mic, aproape de Oraviţa. Cred că e de lipsă şi de interes pentru istoria poeziei şi literaturii poporale ca să căutăm pe acei cântăreţi care cântă faptele vitejilor noştri, pe aceia care, cu memoria lor cea ageră, susţinură o mulţime de poezii istorice naţionale şi de veacuri multe.

Unul din aceia care, în vara aceasta, mai înmulţi colecţiile mele de poezii poporale cu balade necunoscute e Pavel Giuca, învăţător în Ticfanul Mic, nepotul câtăreţului Mircea Giuca, care a dictat acele poezii. Eu, având afaceri oficioase în părţile Oraviţei, am vizitat pe Mircea Giuca şi, bucurându-se, am fost poftit la masa sa şi, în altă zi (4/16 septembrie 1866), la masa judelui, nepotului său Ioan Popa, şi, cu ocaziunea aceasta, abia întâia oară am auzit cântând balade poporale. Acestea făcură o impresie extraordinară asupra mea şi-mi deschiseră experienţe noi pe acest teren al poeziei poporale.

Mircea Giuca e de 75 de ani, greco-ortodox, văduv, a avut trei fete. E unul dintre cei de frunte sau cel dintâi în Ticfanul Mic. Moşul său (bunicul – n. n.) a venit din Maidan, al treilea sat de aici. Baladele şi poeziile poporale le-a învăţat de la preotul Pavel Crăciun, din Ticfanul Mic, care a murit încă în 1826. Sora lui Mircea Giuca era după feciorul preotului şi legătura familială i-a dat ocazie la dese întâlniri şi, prin acestea, la învăţarea poeziei poporale.

Pavel Crăciun a învăţat aceste poezii poporale de la Todor Ciripic, un lăutar ţigan, care, încă în secolul trecut, era vestit cu cântecele sale. După Mircea Giuca nu rămâne altul care să ştie aceste poezii poporale şi să le mai susţină în popor: aşadar, ora din urmă a fost în care am dat de acest cântăreţ, ca poeziile lui să le străpun în literatură.

Mircea Giuca nu e un cântăreţ de profesiune, sau cu lăuta (vioara, cetera), sau îl acompaniază un lăutar. Eu auzii pe acompaniatorul Petru Cocu, lăutar român din sat, care, între astfel de lăutari, se poate numi maestru bun. Mircea Giuca e un econom (administrator de parohie – n. n.) deştept, care a propăşit cu economia şi stupăria sa, e evlavios şi, fiind, 16 ani, titor la biserică, se făleşte mult cu purtarea bună în societate şi-l auzi citând mai multe ziceri din Evanghelie şi cărţi sfinte, şi e un român naţionalist.

După prânz, au venit aici şi preoţii locului, şi fruntaşi ai satului, şi Mircea Giuca a cântat baladele „Constantin Brâncovanu” (diferă de cele publicate prin Alecsandri şi mine), „Ştefan Vodă”, „Voinicul rănit” etc., etc. Numai despre Novăceşti ştie 14 balade (în realitate, cântecele despre Novăceşti nu sunt balade, ci colinde despre timpul Uriaşilor, Novac, numit în folclor Ostrea Novac Jidovul, adică „uriaşul” fiind cel care „a tras brazda lui Novac” – sau a lui Traian, cum i se mai zice, deşi monumentul megalitic respectiv, cunoscut şi sub numele de Cheile Bâcului, a fost durat de Rhamses al II-lea, ultimul Osiris, deci ultimul Novac – n. n.).

Moşul lui, Truia Giuca, era colindător vestit, cu lingura bătea ciurul de piele şi umbla câte două săptămâni, prin sate, şi colinda. Tatăl său nu ştia multe, pentru aceasta puţine colinde ştie şi Mircea Giuca. El mai cântă multe hore şi doine şi mărturiseşte că, în juneţea sa, şi dânsul a făcut mai multe doine (poezii de amor) pentru fetele pe care le favoriza, şi ştie un număr de poveşti poporale. Are o pricepere sănătoasă şi o memorie mare, şi când era mai tânăt spune că era în stare că, dacă îi citea cineva ceva în limbajul său, putea să recite totul; şi anume, venind de la biserică, ştia să spună toată Evanghelia.

Mircea Giuca cântă cu mare zel şi pasiune şi unele părţi ale baladelor îl însufleţiră foarte. Petco îl acompania, cu multă artă, iar publicul asculta în linişte mare şi-l admira. Îmi venea în minte, de Virgiliu; „Conticuere omnes, intentique ora tenebrant” (Toți au tăcut și au privit cu atenție prin tenebrele întunericului – n. n.).

Am făcut acea experienţă, că toată balada are aria (melodia) deosebită, şi numai baladele Novăceştilor toate au o arie (firesc, dacă sunt părţi ale Colindului Uriaşilor sau al celor doi fârtaţi – n. n.). Ariile baladelor sunt triste, poate pentru că şi baladele mai toate au capăt trist. Deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe (observaţia aceasta, a improvizaţiilor pe temă este importantă ca mărturie, pentru că le-au întâlnit şi „Zicălaşii” în cântecele vechi româneşti, dar fără a bănui pricina acestor abateri de la discursul melodic principal – n. n.). După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada (în a doua parte a secolului XIX, după observaţiile noastre, pe teme baladeşti de odinioară s-au alcătuit cântece noi, cu strofă baladescă, uneori chiar doinită, şi cu refrene nespus de vioaie şi de amuzante, dar în complementaritate cu tema „strofei”; mai ales Grigori Vindereu şi Ion Batalan foloseau, în Bucovina, această metodă, după cum s-au convins „Zicălaşii” fonotecând piesele din „Muza Română” a lui Calistrat Şotropa – n. n.).

Cu această ocaziune am făcut şi acea experienţă că muzica, acea de cântece, precum şi cea dintâi – din Tcfanul Mic şi dimprejurul Oraviţei – se deosebeşte tare de muzica, de exemplu. Primprejurul Lugoşului, Lipovei, Aradului şi Timişoarei, pentru că muzica aici are asemănare cu acea din România. Dar şi în privinţa danţului e deosebire, pentru că aici se joacă hora din Ţara Românească, pînă ce în locurile numite nu e danţ poporal / At. M. Marienescu (Familia, II, nr. 41, 4/16 decembrie 1866).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Oct 29

Cine-a pus cârciuma-n drum?

1860: La fabrication de rakios (de către sfinţii călugări ai adevăratei credinţe)

Viciul a fost, este şi va rămâne o afacere religioasă. Ştiam că aşa este din documentele medievale româneşti, dar încă nu văzusem o mărturie iconografică, precum aceasta, publicată de Lancelot în revista “Le tour du monde”, după ce vizitase provinciile româneşti în 1860. Scrie, de pildă, în uricul din 31 august 1458, că Ştefan cel Mare întărea “dania înaintaşilor noştri”, conform căreia era obligatoriu ca oricine “ar voi să facă cârciumă să aibă a se scrie în catastif la călugări; iar cine nu se va scrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia băutura lui şi încă să ia de la acel om 20 de zloţi” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. 1, p. 298). Privilegiul acesta era pentru călugării de la Moldoviţa.

Călugării de la Humor, beneficiau, cu întăritură domnească din 30 august 1459, de un “obroc, în fiecare an… de câte 5 butii de vin”, pentru ca, în aburii sfinţi ai matolelii, să se roage pentru pomenirea strămoşilor (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. 1, p. 307). În 6 octombrie 1626, se da “privilegiul ca arenda rachiului să fie pentru Mitropolia Sucevei, la Sfântul Gheorghe şi Ioan cel Nou”, în cârciumile mănăstirii urmând să se vândă, ca şi până la acest uric, “vin, rachiu şi altele, fără dobândă şi vămuire”, în cazul că sfinţiţii prea cucernici erau trândavi şi preferau să importe rachiul din Galiţia, în loc să-l fabrice singuri. Şi, cum banii sunt ochiul dracului, beneficiile lumesc de păcătoase ale cârciumilor călugăreşti erau folosite sacru de ortodox numai “pentru luminatul la sfintele moaşte”.

Cine are oareşce îndoieli, poate răsfoi cele două colecţii de documente medievale româneşti, căutând după datele emiterii lor, într-un lung şir de prilegii mănăstireşti pentru “adetul rachiului”, care mai include şi datele de 16 septembrie 1629, 7 noiembrie 1630, 1 iunie 1633 şi aşa mai departe, din băută în băută, amen, întru gloria adevăratei credinţe pravoslavnice!