„Dacă e vorba de istoria Sucevei…”

Julius Chrzanowski: Serbările în memoria lui Ştefan cel Mare, la Cetatea Sucevei, în 1904

„Istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse, din toate cancelariile, de acelasi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecția lui de acte privitoare la istoria Moldovei bucovinene, în special a Sucevei, la „Nemzeti Muzeum”, la Muzeul Național din Budapesta. Mă iertati, dar bine a făcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, și, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat istorici de aici, dar împrejurările vieți i-au adus la București sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână și să scotocească spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei țări.

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Va să zică, istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în românește cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând și completând o operă care, pentru partea veche, e greșită, dar cuprinde multe informașii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deși a dat lucruri destul de folositoare.

1807: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Săpăturile la Cetatea lui Ștefan cel Mare le-a început cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

*

Dar Bucovina avea deputați în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuți le intrebuința mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretutindeni; putea să plece o inițiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din nici un ținut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, așa se găsește în momentul de față.

Suceava decăderilor romantice de odinioară – Acuarelă de Franz Xaver Knapp

Și cartea aceasta, după care citesc, carte care cuprinde inscripțiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar și de un dușman, pentru a ne face rău; e făcută de domnul profesor de la Universitatea din Cernăuți Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românese, care și-a scris cartea în limba germană, a publicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac și cu intenția hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găsește în Bucovina este românesc numai în aparență, iar în ce privește izvoarele și adevărata însemnătate, e rusesc. Cartea lui Kozak a ieșit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, și totuși toate neexactitățile cuprinse într-însa, toate falsificațiile și erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificații îi atingeau mai grav și astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la București, în „Studiile și Documentele” mele, să apară rectificarea și apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar și o broșură, pe care numai câțiva o cunosc. Dar inscripțiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeți; dacă e vorba de dezmormântarea cetății lui Ștefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripțiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeți. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care tebuie noi să vorbim cu toată evlavia noastră firească, potrivit scopurilor noastre, și inițiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca, de la București, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată inițiativa. Și inițiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în numele acelei prietenii față de mine, așa de călduroasă, pe care mi-ați marturisit-o, și pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Faceți, în legătură cu conferința din această seară și cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită… faceți o Societate românească pentru păstrarea și studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripțiuni, de tot ce mai este aici, până și de elementele de folklor, până la povești, la cântece, dansuri, artă populară.

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Și, fiindcă vine vorba de artă populară, iarăși aș întreba: albumul, foarte frumos, cu prefață în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de țesături, ce iscălitură poartă? Iarăși o iscălitură străină” (Menirea Sucevei / Conferință ținută la Suceava în august 1919, în Iorga, Nicolae, Conferințe bucovinene, București, 1919, pp. 73-76).

„Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă”

Zigurratele din Carpaţi nu au fost niciodată cercetate, fiind atribuite, din comoditate, romanilor, pe considerentul că nici o „civilizaţie barbară” băştinaşă nu ar fi avut cunoştinţele zidirii unor construcţii care, în fond, deschid calea arhitecturii moderne. Toţi publiciştii europeni care au cercetat ruinele, între anii 1838-1862, aveau să convină, totuşi, că templul de la Densuş, pe care Nicolae Densuşianu îl considera, totuşi, mausoleul unui oarecare Longinus, sunt altceva decât zidiri romane, deşi adaosurile anterioare, inclusiv inscripţiile în care sunt înfăşuraţi cei patru stâlpi Deva-Yana (Poarta Zeilor), deturnează şi semnificaţii, şi desluşiri justificate. Nu se ştia, pe atunci, că „ziqqurat” (zidirea muntelui în munte), simbolizează însuşi muntele, iar similitudinile, inclusiv prin dimensiuni (baza pătrată cu latura de 296 m, înălţimea de 107 m şi panta de 52 de grade) dintre vârful Toaca din Ceahlău şi piramidele Egiptului, încă nu fuseseră observate de arheologii germani, pe care îi cita Dr. Gabriela Dăncescu, pentru a lua în discuţie „cetăţile muntoase din Carpaţi” ca fiind durate în jurul unor ziggurate străvechi (altminteri cum se explică ziguratele cilindrice din interiorul lor?). Dar, înainte de a încerca păreri şi argumente proprii, haideţi să vedem ce s-a mai spus despre templul din Densuş, între anii 1838-1862:

Biserica din Densuş, “Familia”, nr. 19, din 1865

Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115: „Alte rămășițe romane se găsesc la Demsus, la mică distanță de Várhely (Sarmisegetuza). Acestea sunt chiar mai perfecte, deși foarte numeroase. Nu este puțin probabil ca o cercetare sistematică să fie bine recompensată. Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”.

Densuș, reproducere după acuarela lui Jaschke, pe la 1820

Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, London, 1855: „În dimineața următoare, gazda noastră s-a oferit să ne ducă la Demsus (aşa numesc toţi publiciştii europeni aşezarea Densuş – n. n.), ca să ne arate niște antichități, acolo; şi, cum a spus că drumul nu este prea rău pentru transportul nostru, am fost bucuroși să-l parcurgem într-un şaretă cu scară. Numită aşa, pentru că are câte o scară pe ambele ei părţi. În această parte a lumii, totul este într-o stare atât de primitivă, încât aceste şarete nu sunt doar deficiente din concepţie, ci şi prin îndelungată folosinţă. Cu toate acestea, oamenii locului sunt înzestrați cu puterea singulară de mlădiere a unui șarpe; și, pe măsură ce o roată urcă un dâmb, în timp ce cealaltă cade într-o groapă, corpul se adaptează, cu câteva contracții blânde, la aceste neaşteptate poziții, fără a se arăta deranja în nici un fel de condiţii.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Până la Pesteny, de unde urmează o zonă mai unduitoare, urmărim şirul de dealuri care domină valea pe o parte, în timp ce pe cealaltă parte sunt stâncile semeţe, care străjuiesc valea care ne-a condus la Demsus. Pe un deluşor, care răsare dintre cele douăzeci sau treizeci de colibe, care constituie acest sat umil, se află o clădire din piatră, folosită acum ca biserică românească. Este mică, cu o clopotniță curioasă, pe jumătate ruinată, iar ansamblul său este prea bizar, ca să se poată întrezări imediat între epocile de ridicare a componentelor sale diferite și varietatea gustului arhitecților săi. Se pare că a fost, cândva, un templu roman, în fața căruia erau aproximativ opt metri pătrați, cu o cupolă semicirculară, o nișă spre est și un portic spre vest. Locul porticului este acum înconjurat de ziduri înalte, clădite din pietre, aduse, în mod evident, din alte părți ale clădirii, și, mai recent, convertite spre scopul lor actual. Intrarea în templu a vechilor ruine este mică, joasă și destul de simplă. În interior, sunt patru piloni mari, pătrați, care susțin, pe un număr egal de arcuri rotunde, zidurile turnului. Acești piloni poartă inscripții monumentale, care sunt, evident, de manoperă romană; dar trebuie să mărturisesc că nu am mai văzut nimic, în nici un alt templu roman, și nici nu-mi amintesc să fi văzut undeva acest fel de inscripții pe stâlpi. Într-adevăr, forma acestor stâlpi se aseamănă mai mult cu nişte altare, deși, judecând după poziția și similitudinea lor, par să fi fost, inițial, destinaţi scopului în care sunt încă folosiţi. Este posibil ca, în mijlocul acestor patru arcuri, să fi fost altarul, aşezat pe un bloc de piatră cubic din podea, care lipseşte acum, deși restul podelei are vechea acoperire de piatră cioplită, ceea ce indică lipsa a ceva care a ocupat, odinioară, acest loc, în locașul semi-circular (Calea Zeilor, deci deschiderea cilindrică spre Cer, care răzbate prin turn – n. n.) din spatele statuii zeului (cu siguranţă, sub deschiderea cilindrică a turnului spre cer nu se afla nici un „zeu”, pentru că toate mărturiile antice, şi din cărţile religioase, şi din „Istoriile” lui Herodot, menţionează că „ei nu se închină niciunui zeu, ci numai Roţii Cerului”, Ur-Anu, deci personificării eline Uranus – n. n.).

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

Pereții exteriori sunt susținuți de întărituri recente, în construirea cărora au fost folosite rămăşiţele mai multor piloni, care, la fel ca și alții, au fost probabil folosiţi și la portic. Într-o altă parte, am observat o arcadă corintiană, construită în zid; construcţia iniţială a fost făcută într-un stil pur și poate servi pentru a determina ordinea ulterioară a arhitecturii. În ce scop a fost făcut un pasaj arcuit, care se desfășoară de-a lungul laturii sudice nu am reușit să înţeleg. Prin intermediul zidurilor, sparte pe jumătate, din cupola semicirculară, am urcat la exteriorul turnului. Aici am găsit o deschidere spre o cameră mică, de doi metri pătrați, și una înălțată în turnul turnului, și, în ea, un mic pasaj spre trecerea circulară și deschiderea de tip coș de fum, care dă lumină interiorului. Turnul în sine este parțial construit din cărămizi, parțial din pietre și bucăți de marmură din alte părți ale clădirii. Acest turn este un puzzle complet. Este evident că a fost reparat mai târziu decât părțile iniţiale ale clădirii, însă este prea elegant pentru a fi fost o lucrare a barbarilor simpli. În ceea ce privește utilizarea la care a fost puse camera și trecerea circulară, nu pot oferi nici măcar o sugestie. Probabil că acolo oficia preotul, care vorbea cu destinul; ele nu puteau servi ca ascunzişuri pentru comori; în vremurile creștine, sunt folosite pentru o clopotniță. În afară de inscripțiile pe care le-am copiat, există fragmente ale câtorva altele, dar niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație aspra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron (Marte era „paznicului” Temeliei Cerului şi a Pământului, cum se numeau templele solare – n. n.). Sunt înclinat să cred că cei patru stâlpi, arcadele și turnul au fost construite după templu, prin căutarea descendenților romani, care au rămas, după evacuarea Daciei, când clădirea inițială a avut de suferit atacurile unor invadatori barbari. Pe zidul de la baza turnului, în exterior, am observat că cele două statui de lei au fost mutilate, dar oricum fuseseră sculptate în mod rudimentar.

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Acest templu este, acum, și a fost din timpuri imemoriale folosit de români ca biserică şi, datorită acestei dedicări, se mai păstrează. Locașul semi-circular formează altarul, care este împodobit cu cele mai nenorocite icoane ale fecioarelor grecești, a Sf. Gheorghe și ale alor sfinți, și este separat de restul clădirii de un altar din lemn sculptat. Zidurile, așa cum sunt de obicei în bisericile grecești, sunt acoperite cu fresce fioroase: în prezent, ele sunt ilustrații practice ale răului imoralității, iar dacă soții și soțiile Demsus nu respectă o anumită poruncă, ei văd cum diavolul o să-i pună la cazne, şi pentru cele mai mici păcate. Am fost adesea amuzat de aceste picuri din bisericile româneşti; dar prea mari pentru descriere, ele conțin atât de multă dogmă, adesea sarcastică, potrivită pentru pocăirea celui care o încalcă, şi realizate cu un fin detaliu diabolic și cu fertilitatea imaginației vrednică de un Breughel, care își amintește de iluminări ale vechilor noștri antecesori”.