László Gergely Pál: SKORENOVAC-SZÉKELYKEVE 1883

Prima plecare organizată a maghiarilor din Bucovina a avut loc în anul 1883, în cele trei sate aflate la sud de Belgrad, respectiv Voiloviţa (Hertelendyfalva), Ivanovo (Sándoregyháza) şi Skorenovac (Székelykeve), la o distanţă de aproximativ 800 de kilometri de Rădăuţi. Istoricii maghiari au tratat mai pe larg această acţiune, mai precis numai acţiunea, dar detaliile celor întâmplate se cunosc prea puţin, în ziua de azi, în Bucovina. Destinul m-a dus şi pe acele meleaguri, nu o dată, mai ales că bunica din partea lui tata era născută la Voiloviţa, dar provenea dintr-o familie din Măneuţi. Practic, făceam şi cercetare şi îmi vizitam şi neamurile. Oricum, era mai bine decât să fac un fel de copy-paste de pe net, cum multă lume procedează în ziua de astăzi. Tocmai de aceea sursele şi traducerile mele vor fi protejate, dar la o solicitare motivată temeinic, în particular, sunt dispus să le ofer.

Maghiarii colonizaţi în satul Skorenovac prima dată au fost aşezaţi în lunca Dunării, pe locul unui sat numit Giurgevo sau Radayfalva. Acolo, în anul 1716, exista un punct de observaţie, probabil a traficului de pe Dunăre, al cărui comandant a fost colonelul Durdevici, şi, probabil, de acolo a rămas denumirea. Împăratul Franz Josef a donat, în 5 mai 1867, zonele din lunca Dunării satelor din apropiere, cu condiţia să construiască digul şi, după fiecare iugăr asanat, să vireze bugetului de stat 20 de forinţi, în 10 ani. Dar locuitorii satelor au refuzat construirea digului. Atunci, printr-un decret, emis în 13 octombrie 1868, împăratul a aprobat înfiinţarea a şapte colonii, între Perlez şi Kovin, acestea fiind: Erzsébetlak (Elisenheim), Királyfalva (Königsdorf), Albertfalva (Albertsdorf), Gizellafalva (Gisellendorf), Máriaföld (Marienfeld), Sándoregyháza (Ivanovo) si Gyurgyevo (Giurgevo).

În anul 1869, Giurgevo avea 396 de locuitori, 175 de bulgari, 80 de germani şi ceilalţi sârbi. Acest amalgam etnic este dovedit şi de recensământul efectuat în anul 1875. Fiecare familie era obligată ca, în termen de cinci ani, să ridice 100 de metri cubi de dig, iar după fiecare iugăr asanat să plătească 30 de forinţi la bugetul de stat. Însă Dunărea a rupt digul pe jumătate terminat, în anul 1870, ceea ce a făcut ca multe familii să renunţe la colonie. Dar soseau alţii.

O statistică din 27 iulie 1875 ne arată că, la Giurgevo, erau 275 de familii, în 265 de case, dintre aceştia, 195 de familii posedau pământ, iar 80 nu aveau. Aceste date sunt importante pentru noi, fiindcă dovedesc dezinformările primite de maghiarii bucovineni. Deci, cu 8 ani înainte ca primii maghiari să fie colonizaţi, deja era penurie de pământ.

În data de 12 martie 1876, Dunărea iarăşi a rupt digurile şi a inundat satul Giurgevo, ocazie cu care multe case s-au dărâmat. O parte din populaţie a plecat, însă unii se încăpăţânau să rămână. Raportul trimis la Budapesta suna astfel: „La inundaţiile din anul 1876, localitatea Giurgevo s-a distrus în totalitate, mare parte din locuitorii săi s-au împrăştiat şi prin decizia Consiliului de comitat, din data de 3 mai 1882, satul a fost desfiinţat. Decizia a intrat în vigoare în acel an, la 2 noiembrie. Dar în anul acela guvernul maghiar deja ducea o propagandă de colonizare printre maghiarii bucovineni, promiţându-le pământ şi locuri de muncă, totul culminând cu promisiunea că vor fi pe teritoriul Ungariei de atunci. Şi dă-i cu slogane patriotice, cu promisiuni că vor avea pământ cât vor, că nu mai trebuie să lucreze pământul boierilor moldoveni, că scapă de sărăcie, de parcă numai ei erau săracii de serviciu în Bucovina. Interesant este că, deja în anul 1874, o comisie dintr-un sat maghiar din Bucovina s-a adus, cu clopul în mână, la Budapesta, totuşi nu ei au fost primii colonizaţi. Şi nici nu am găsit vreo mărturie scrisă că ar fi fost împuterniciţi de celelalte sate. Să nu uităm şi de ce am scris în „Un motiv pentru a pleca”.

Ca să fie totul mai convingător, din partea guvernului maghiar au fost în Bucovina domnul O. A. şi inginerul K.

Din Bucovina, primul tren a plecat la 10 martie 1883, cu 709 locuitori din Măneuţi. La 2 aprilie, a urmat a doua garnitură, cu 800 de persoane din Ţibeni şi Iacobeşti. Când au ajuns, au fost lăsaţi în extravilanul satelor de acolo, respectiv la Voiloviţa, în majoritate reformaţii din Măneuţi, iar la Ivanovo cei din Dorneşti, şi la Skorenovac locuitori din toate satele maghiare. Prima colonizare s-a desfăşurat într-o grabă aşa de mare, încât coloniştii nu au avut timp să-i avertizeze pe cei rămaşi acasă despre ce-i aşteaptă.

La două luni de la colonizare, în 3 iulie 1883, B. M. născut în Ţibeni (1856) scria guvernatorului: „Cu supunere ne rugăm la dl. guvernator să asculte durerea inimii noastre… şi să ne ducă în alt loc, că pe acest teren, la cea mai mică ploaie, apa intră în case şi tot ce avem putrezeşte, inclusiv recolta…locul de casă e foarte mic, acasă (în Bucovina – n.a.) s-a promis că şi cel mai sărac om va primi un iugăr pentru casă, 10 iugăre arabile şi 2 iugăre păşune….”.

Condiţiile de acolo sunt foarte fidel redate de un scriitor al locului (S. G.) într-o broşura apărută în 1936: „Dacă omul îi ascultă pe localnicii aceia săraci ar putea crede că nu e vorba de o regiune bogată din Banat, ci de o zonă din Indiile de Vest. E foarte ciudată ideea autorităţilor de a forma o colonie în lunca Dunării, când digurile încă nu sunt terminate, printre copaci, tufe, stuf şi să ai şi pretenţia s-o ducă bine acolo. Nu prea este indicat să umbli prin colonie, seara, că te poţi rătăci şi nu-ţi mai găseşti locuinţa, ori ajungi pe o ridicătura şi, când ţi se desface pământul sub picioare, îţi dai seama că ai căzut într-o bordee sau un horn”.

Învăţământul în colonie a început la 8 octombrie 1885. Atunci a fost numit dascăl M. J., iar în 15 decembrie, S. J.. Scriitorul amintit mai sus descrie şi locuinţa, şi condiţiile de trai ale învăţătorilor: „Numai fizicul lor slab le permite să poată supravieţui într-o cameră de câteva picioare de lată şi cam tot atât de lungă, având înăuntru două paturi, două lăzi şi o sobă de fier. Încuietoarea sau clanţa se consideră obiect de lux, dar oricum ar fi de prisos, fiindcă printre pereţii din scânduri bate şi vântul, intră şi ploaia. Cel care adormea ultimul era obligat să umple soba cu lemne, şi oricare din ei se trezea, noaptea, mai îndesa lemne pe foc. Dimineaţa, înainte de a se scula, scuturau frumos zăpada de pe pături, şi primul lucru era să umple iarăşi soba”. Dacă aşa era cu dascălii, ne putem de seama cum era cu copiii, la şcoală. Poate aveau un pic de noroc, că şcoala a fost construită din chirpici.

Dunărea şi-a cerut drepturile şi au mai fost inundaţii în 1888, 1889, 1893, însoţită de cutremur în 1895. Unii s-au întors în Bucovina, alţii au mers la Ghioroc, în judeţul Arad, iar alţii s-au oprit la Deva. Despre aceştia scria un poet român: „…La intrarea Ciangăilor imigraţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând – căci Românul e de felul lui râzător – la sărăcimea care trecea pe drum…”. Râdeau ei, dar nu ştiau că, dintre aceştia, mulţi de-abia au scăpat cu viaţa, când s-a revărsat Dunărea. Pe unii din ei i-au găsit la o lună după ce s-au retras apele, recunoscându-i numai după haine.

Poza de pe dig: unde se vede stuful, acolo a fost satul Giurgevo

În 1889, satul Giurgevo s-a desfiinţat din nou şi s-a mutat pe locul actual, luând, în 1922, numele de Skorenovac.

Pe scurt, maghiarii din Bucovina au fost colonizaţi într-un loc unde nimeni nu a vrut să meargă şi de unde toţi plecau. Cine e responsabil pentru aceasta? Ar fi interesant de aflat dacă organizatorii au fost să vadă condiţiile de colonizare, la faţa locului, sau totul s-a făcut din fotoliile de piele.

BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments Mar 18

ca să-l târăsc cu umbra mai departe

atâţia monştri îţi tot ies în cale

că-nfricoşat aş vrea să mi te strig,

dar văd târziu cum umbra tălpii tale

zburătăceşte frunzele prin frig,

iar eu ca închinat printr-o ursită

purificării sacre prin copaci

aud în sânge cum un glas palpită

ca să-mi şoptească fără veste: taci!,

şi tac, cu câte-o piatră strânsă-n mâini

fără să ştiu spre unde să le-arunc,

mi-aş azvârli şi sufletul la câini

neprihănit precum al unui prunc,

dar umbra ta nepotolit se pierde

de parcă m-ar lăsa fără reper

abandonat pustietăţii verde

mugur în crengi ce scapără în cer:

în ce să cred?, dau sufletului veste

din necuprinsa pagină de carte

doar ca să văd că sufletul mai este

ca să-l târăsc cu umbra mai departe

Poezie de ion dragusanul No Comments Mar 17

Încondeierea oului… mineresc!

Două gogonate mi-au insultat mintea, pe parcursul acestei săptămâni: tema centenarului despre „contribuţii bucovinene la Marea Unire” (io-te, feoşc!) şi gângăveala unei pile consultant artistic despre „încondeierea oului mineresc”. Cum arată oul mineresc? Cel pictat pe fond negru, îmi răspunde savanta formatoare de conştiinţă estetică tradiţională, fără să aibă habar că oul încondeiat pe fond negru, cu roşu şi alb, este, de fapt, prima concepţie cosmogonică a omenirii, în care negrul (Pământul), roşul (Soarele, Aplu – mai târziu Apolo) şi albul (Luna) consacrau Oul Cosmic drept sămânţa vieţii, sămânţa universului. Desigur că, pe parcursul vremilor, nuanţelor de roşu li s-au alăturat şi alte culori, toate de provenienţă slavă, la noi păstrându-se, şi drept pecete a românismului, culorile cucuteniene (denumirea e improprie, pentru că aşezarea Cucutenilor era una ca oricare alta şi nicidecum un centru civilizator) fiind păstrate în portul „muntenesc”, cum numeşte ingenua necunoscătoare portul românesc veritabil, în care cromatica primordială şi desfăşurarea de simboluri totemice fac legea. De unde să ştie nevasta sunetistului electoral că toate cusăturile pastelate, care seamănă cu adevărate acuarele, sunt ucrainene, iar cele în culori dure, care sugerează statuarul, huţăneşti, în vreme ce cusăturile care amintesc de grafică şi fără nici o degradare a simbolisticii primordiale sunt româneşti?

Oricine, oricât de pâclos ar fi la minte, are dreptul la „opinii”, dar există, totuşi, şi un necesar de bun-simţ, menit să pună stavilă excesului de prostie. Iar când prostia îşi mută fundul din sat în sat, pentru a legitima imbecilităţi prin „Dialogul Artelor” (avem angajaţi care, fără carte de identitate şi ecuson în piept nu-şi amintesc cum îi cheamă, dar care numai pentru „dialog” de-un ceas pe săptămână sunt plătiţi regeşte), prostia devine un pericol public. Pentru că sătenii, adunaţi de primari cu arcanul, aflând ce funcţii pompoase de specialişti au analfabeţii angajaţi pe pile, cred orbeşte în ce dau ăştia pe gură şi, astfel, imbecilitatea distruge şi adevăr, şi tradiţie, şi identitate.

Mâine-poimâine, parcă văd cum scoate un studiu ştiinţific distinsul veghetor şef al culturii, Aurel Buzincu, despre oul încondeiat pedelist, descoperit, recent, prin tărăboanţele putrede ale bucovinenilor şi într-o râpă de lângă Cetate – şi ce ou! cel mai mare ou din lume!

Ou mineresc! Halal să-ţi fie, doamnă consultant ştiinţific!

Jurnalism No Comments Mar 16

Întoarcerea zicălaşilor Basarabiei

În sfârşit, astăzi a fost vineri, aşa că, la ora 13,00 fix, deşi nu au şefi care să-i ţină sub control, zicălaşii Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic au început lectura partiturilor ignorate de peste un secol. Instrumentiştii orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu” încă îşi mai strângeau instrumentele, când primele acorduri basarabene s-au desprins din arcuşuri, vegheate atent de picurul ţambalului. Nimic rusesc, nimic asiatic, ci doar armonii româneşti curate, chiar şi în „sârbele” (brâiele) ţigăneşti de pe la 1880. Nimic regional, separatist, cu false specificităţi impuse de folcloriştii târgoveţi şi de savanţii etnomuzicologi de mai târziu. Etnomuzicologi, dar fără de nici o identitate. Nici măcar spirituală.

Răzvan Mitoceanu are barba în creştere şi, până în 27 martie, sigur o va avea cât cea a zicălaşului de prin anii 1890, de la Chişinău, cu care seamănă leit (mai puţin ţigările); a venit la repetiţie cu unul dintre fecioraşii săi, care ascultă răbdător; e frumos ca un mugur de primăvară fecioraşul lui Răzvan şi tare îmi pare mie rău că nu i-am făcut măcar o poză. Dar am fost preocupat de relaţia lector-manuscris şi de dezvelirea unei muzici minunate, pe care abia comunismul avea să o depersonalizeze, îmbrâncind-o în tipare, în matrice doctă de necunoscători ai parcursului cântecului ancestral de la ceremonial totemic la estetică reconfortantă.

Practic, astăzi nu am ascultat un concert, ci ecourile unei muzici pierdute, care se întorc de dincolo de veacuri pentru un odihnitor popas. Simt că muzica de peste Prut, de odinioară, a fost, în bună parte, temelia cântecului românesc de pretutindeni, pentru că prea respectă, în tot şi în toate, inclusiv instrumental (viori, cobză şi nai), componenţa tarafurilor boreale, descrise de Pindar ca fiind nelipsite de la nici o ceremonie. O dezlănţuire solară de bucurie înseamnă muzica de odinioară a Basarabiei, în care sufletul românesc îşi trăieşte pe deplin libertatea lăuntrică.

Jurnalism No Comments Mar 16

Oda în limba română din 3 aprilie 1781

Un interesant poem în limba română, scris cu litere latine, dar în ortografie maghiară, a fost publicat, în 3 aprilie 1781, la Sibiu, în tiparniţa lui Martin Hochmeister. Este vorba de „Odă / întru pomenirea Maicei / de-a pururi / a / Augustei / Mariei Tereziei”, o structură clasică în metru latin, având un moto sugestiv pentru starea de spirit a românilor ardeleni, care, sub sceptrul Împărătesei Maria Tereza, beneficiaseră de o adevărată emancipare („Dulci au fost izvoarele / Apelor ei…”), o emancipare care nu ţinea doar de umanismul iluminismului, ci de interesele austriece foarte bine conturate, în strategia de a diminua forţa maghiarilor printr-o contrapondre românească. Iar românii ardeleni, care nu aveau de ce desluşi pricini într-un prezent benefic pentru ei şi încurajator pentru viitor, deja se manifestau ca supuşi fideli ai tronului habsburgic, în care descifrau un „izvor” de drepturi naţionale, religioase, sociale şi culturale, fidelitatea aceasta manifestându-se cu fapta şi jertfa mai ales în anii 1914-1918, când biserica românilor promova „frăţia” româno-maghiară, în dauna „sălbaticilor de peste Carpaţi” – cum ne numea viitorul cel dintâi patriarh al românilor, Miron Cristea.

Ca text poetic, „Odă întru pomenirea Maicei…”, are un farmec aparte, în ciuda unei sărăcii a lexicului românesc de atunci, care obligă la ciudate sinonimii („chitara ei” este, de fapt, lira; „liricesc” înseamnă poetic şi aşa mai departe), pentru că modelul latin, respectat cu sfinţenie, induce o senzaţie tulburătoare de modernism liric. Am transcris oda din 1781, din română în… română contemporană, ca să-i pot asigura o meritată circulaţie, deşi nu am aflat cine este autorul „M.” (Samuil Micu-Klein pare să fi fost, din moment ce o adnotare din 6 septembrie 1937 preciza, pe un exemplar tipărit, că „Originalul se află la Biblioteca „Honterus” din Braşov”).