Carina Ioana, Prinţesa Prinţesei mele

Carina Ioana este nepoţica mea. Adică ce spun eu, nepoţică! E Prinţesa Prinţesei mele Ana Cozmina, e Prinţesa Prinţeselor, cu care mă împac de minune, fiind ea împătimită de muzică şi, mai ales, ce cea a Zicălaşilor; muzica unchiului ei, Andi, o scufundă în sfiiciune, pentru că nu prea înţelege cum un atât de bun prieten al ei poate cânta, şi încă în faţa lumii, fără să se ascundă de fâsticeală sau să apeleze la soluţia definitiv salvatoare: „Darius, unde eşti!?”.

Darius Andrei e frăţiorul şi mentorul ei, dar îl ţine din scurt şi-abia când realizează că mai şi exagerează slobozeşte din frâu. Altminteri, are sângele drăguşanilor, sângele care freamătă pentru toţi ai ei, sânge năvalnic, gata să despice universul, dacă nu ne-ar fi fost dată, odată cu el, şi imaginaţia.

Sunt tare mândru de ai mei – dovadă că m-am născut, în primul rând, făptură umană, aşa că e firesc şi raţional să mă mândresc cu ei, măcar în ziua în care Carina Ioana, Prinţesa Prinţesei mele Ana Cozmina, adună în pumnişor cele patru anotimpuri pentru a vesti Primăvara.

La mulţi ani, Prinţesă a Prinţesei,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Mar 13

„Ţărancele au început a se dezgusta de catrinţă”

Negreşit că una din trăsăturile cele mai caracteristice a unui popor este portul naţional; însă acesta, ca şi atâtea alte obiceiuri vechi strămoşeşti, ce ne dau un tip original, a trecut şi s-a şters în Moldova. Boierii noştri au lepădat costumul asiatic, care, după veacuri, ajunse mai a fi naţional; slujitorii s-au dezbrăcat de ceapcânul căciula ţurcănească, care, odată, erau uniforma ostaşilor moldoveni; chiar ţărancele au început a se dezgusta de catrinţă şi de altiţe, care de-abia unde şi unde, în nişte crăpături de munte, se mai întâlnesc câteodată, şi în locul lor femeile şi fetele de la ţară poartă, acum, rochii cu falbalale, coadă în pieptene, şemizele şi chiar mantelete. Lucru curios, Ardealul, acel locuit de alte amestecuri de noroade, unde românii, deşi băştinaşii ţării, sunt dezbrăcaţi de drepturi politice şi priviţi numai ca o naţiune tolerată, Ardealul, zic, a păstrat obiceiurile naţionale româneşti mult mai bine decât ambele noastre Principate, unde elementul românesc singur domneşte. Acolo toate obiceiurile, danţurile, ceremoniile, serbările, cântecele, tradiţiile, chiar şi prejudecăţile naţionale, s-au păstrat încă în toată puterea lor, pe când la noi le vedem, chiar şi pe cele de pe urmă trăsături, ştergându-se cu cea mai mare indiferenţă.

În Valahia, mai ales în cea mică, costumele şi toate semnele caracteristice naţionale se ţin încă destul de tare şi domnul Mihail Buchet (Michel Bouquet? – n. n.) a avut destulă înlesnire spre compunerea frumosului său album românesc. La noi, în Moldavia, acest artist, cu toată buna sa voinţă, cu greu ar putea găsi încă costume naţionale, doar numai să se vâre în văile Carpaţilor. Domnul Kaufman, cu mare greutate şi de-abia la Piatra (Neamţ – n. n.), a putut găsi modele, ca să închipuiască alăturata scenă (cea cu surugii, în crâşmă – n. n.), pe care am litografiat-o înadins pentru Calendar. Aşadar, de-abia încă la surugii aflăm ceva rămăşiţe de la un costum original. Lucru mai vrednic încă de luat în seamă; ceapcânele, care, odată, erau haina de paradă a oştenilor lui Vasile Vodă, pentru cea mai de pe urmă dată s-au purtat până în anul trecut (1853 – n. n.) de către zapciii desfiinţatei Nazirii a robilor ocârmuirii. Tristă decădere!