Din anul 1848: Alţi emigranţi la Cernăuţi

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Colonia emigraţilor, dintr-o zi, într-alta, se făcea mai nu­meroasă. Persecuţiunile guvernului din Moldova, care voia să lovească în toată lumea care arăta cât de puţin spirit de independenţă, sili pe mulţi să emigreze. Guvernul din Bu­covina dăduse ordine ca celor ce vor voi să treacă printre cerdacurile (pichetele) de graniţă să nu le ceară paşapoarte, ci numai declaraţiuni despre numele lor. Ca persoane mai marcante voi nota pe un episcop Iustin, pe Anastase Panu, în fine pe Kogălniceanu, care a tipărit în Cernăuţi Dorinţele partidei naţionale din Moldova, broşură care a făcut senzaţiune şi mult sânge negru lui Mihai Sturdza. Astfel că, pe la începutul lui septembrie, mai toate hotelurile din Cer­năuţi erau pline de moldoveni.

Lumea însă era preocupată de evenimentele cele mari din Europa şi mai ales din Austria. Ungurii ridicaseră stindardul revoltei şi făceau progrese mari: cetăţile Ungariei capitula­seră înaintea lor şi în războiul cu croaţii repurtaseră mai multe biruinţe. În Transilvania, lucrurile erau într-o stare foarte curioasă: guvernul şi garda naţională erau în mâna ungurilor, iar oştirea în mâna generalilor austrieci; bine înţelegându-se că din această oştire ungurii şi secuii trecuseră sub stindardul unguresc. Guvernul din Cluj, auzind că în Sibiu rezidă comitetul naţional al românilor, care se numise în adunarea de la Blaj şi care dirija spiritul naţional, trimise, pe la jumătatea lui august, ca să pună mâna pe membrii săi. Se prinde, mai întâi, Bărnuţ, care, ca prin minune, scăpă sărind pe o fereastră. După aceasta, se arestează Laurian şi Bălăşescu; hârtiile lor se sechestrează şi se trimit la Pesta. Atunci românii din satele vecine se ridicară cu miile, veniră la Sibiu şi, sprijiniţi de un regiment de grăniceri români, ce erau acolo, eliberară pe arestaţi şi-i purtară în triumf.

Guvernul Transilvaniei încă nu rupsese relaţiunile cu Aus­tria; deşi compus din unguri (ca astăzi), dar încă guverna în numele împăratului, cu toate că propaganda revoluţionară el însuşi o făcea pe faţă cu impunitate. Această stare de lu­cruri însă nu se prelungi. Pe la începutul lui septemvrie, gu­vernul dete ordine ca să se pună în lucrare legea de recrutare, ce o lucrase Adunarea Revoluţionară din Pesta şi care apu­case de o întărise Împăratul. Această măsură alarmase toată ţara. Românii se vedeau în dilema cea mai dificilă: sau să se supună acestei legi şi, astfel, să mărească oştirea maghiară, care trebuia să bată pe români, sau să refuze şi să ridice stindardul războiului civil. Spre a se putea decide într-un fel sau în altul, comitetul propuse ca să se facă iarăşi o Adu­nare Generală la Blaj, pe Câmpul Libertăţii. La 16 septembrie, se şi adunară peste 20.000 oameni; în curs de o săptămână, adunarea se făcu mult mai numeroasă: se ţinură mai multe consiliuri şi, în fine, se aşternură deciziunile poporului într-un protocol. Cel mai însemnat punct din acest protocol a fost organizarea gărzii naţionale şi cererea de arme de la co­manda militară austriacă. Se trimise pentru aceasta o deputaţiune la Sibiu; iar pe de alta, românii se şi organizară chiar acolo, pe loc. Axente Sever, Jovian Bradu şi Avram Iancu, proclamându-se capi militari, îşi organizaseră fiecare cadrele necesare spre a improviza o sută de mii de oşteni.

Dar să lăsăm ale Ardealului, care de aici, înainte, intră în partea serioasă a istoriei.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

Din anul 1848: Aron Pumnul

Pe la începutul lui octomvrie, mare parte din emigraţii noştri se adunaseră la Cernăuţi. Furia holerei încetând, cei ce nu putură merge mai departe se întoarseră la gazdele ce le aveau prinse de cu vară. Eu, de astădată, eram singur: tovarăşul meu, Epureanu, căpătând parale din ţară, se dusese la Viena, unde, împreună cu Vasilică Ghica, au făcut pe baricade discursuri incendiare în contra lui Windisgreţ şi a reacţiunii guvernamentale.

Locuiam în casa unui ceasornicar, ocupând două mici cămăruţe, simplu, dar curat mobilate. Cartierul general, adică casa în care ne făceam veacul, unde adeseori mâncam şi ne adunam, era casa feri­citului întru memorie Doxaki Hurmuzaki, singura casă parti­culară în care se păstrau limba şi datinile vechii vieţi patriar­hale româneşti.

Într-una din zile, ieşind şi apucând să mă duc spre baia de aburi, când treceam pe un pod de piatră, văd un om, îm­brăcat în zdrenţe, negru la faţă, pletos, murdar, cu opinci în picioare şi cu o pălărie mare mocănească în cap. Acel om se opreşte în dreptul meu şi-şi scoate pălăria. Luându-l drept cerşetor, scosei o monedă de aramă şi-i oferii. El însă, în loc de a întinde mâna, spre a primi, zice:

– Mulţumesc; dar mai înainte aş întreba pe domnul, dacă memoria nu mă înşeală. Sunteţi domnul Sion ?

– Da, domnule, nu te înşeli; dar de unde mă cunoşti?

– Ai dormit, o noapte, în casa mea.

– Unde? Când? Cine eşti? Adu-mi aminte, căci eu nu ştiu să te fi văzut undeva.

– La Blaj… Pumnul…

– A! ce!, Dumneata? Pumnul… Aron Pumnul…

– Da, domnule Sion. Iată în ce stare mă aflu!

– Cum se poale? pentru ce?

– Ţi-oi spune pe scurt. După izbucnirea revoluţiunii în Bucureşti, am trecut în România. Guvernul provizoriu m-a însărcinat să predic şi să explic poporului spiritul Constituţiunii şi al principiilor liberale. Am fost, în cele din urmă, surprins la Focşani de invaziunea muscalilor… Abia am scăpat şi, sub acest port, m-am strecurat până acilea.

– O, sărmane omule!, dar nu poţi să te arăţi aşa în lume! Aşteaptă-mă în acest loc; într-un pătrar de oră, mă vei re­vedea.

Mă întorsei repede la gazda mea, luai un rând de primeneli într-o pânzătură, apoi, revenind la nobilul apostol al li­bertăţii, îl dusei la baie, îl scăldai, îl rasei, îl tunsei, îl îmbrăcai, şi astfel îl introdusei la familia Hurmuzaki şi în so­cietatea cernăuţeană. Venirea acestui martir al libertăţii a fost un adevărat eve­niment. Cernăuţenii în curând se încredinţară că el avea mari merite, care îl făceau demn de afecţiunea lor. Căpătând per­misiune ca să ţie câteva conferinţe literare şi, cu ocaziunea aceasta, vorbind despre limba şi originile naţiunii române, în curând îşi făcu o popularitate imensă între toate clasele so­cietăţii, care, până atunci, în ce priveşte studiul limbii naţio­nale, erau foarte înapoiate. El în curând fu consolat de su­ferinţele ce le îndurase: toţi acei ce făceau cunoştinţa lui se întreceau a-i trimite ajutoare şi daruri, ca ofrande cuvenite generaţiunii ce insufla persoana sa. Popularitatea lui Pumnu se mări şi mai tare când, abjurând confesiunea uniunii, a trecut la confesiunea greco-răsăriteană. După aceea, favorizat de ti­tlurile sale academice şi de acela de vechi profesor al Semi­narului de la Blaj, el în curând căpătă o catedră de limba româna în gimnaziul din Cernăuţi; şi astfel, luându-şi mi­siunea de apostol al naţionalităţii în provincia aceasta, ame­ninţată de deznaţionalizare atât de ruteni, cât şi de germani, se stabili pentru totdeauna acolo şi, cu apostolatul său, îşi făcu un mare nume în istorie.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)

Din anul 1848: Absolutismul lui M. Sturza

1854, Cogălniceanu: Palatul Ocârmuirii din Iaşi

Dar să revin la ale Moldovei. Îndată ce muscalii s-au înţeles cu turcii, ca să restabilească Regimul Regulamentului în Ţara Românească, o dublă ocupaţiune s-a decis pentru am­bele Principate. Peste 100 mii oştiri ruso-turceşti au inundat ţările noastre, tratându-le ca cucerite. După lovirile simulta­ne, ce le suferise Moldova de la tirania Domnului, de la flagelul holerei, de la lăcuste şi de la seceta din anul acela, a trebuit să su­fere şi calamitatea unei ocupaţiuni atât de apăsătoare. Vodă Sturza, când a primit depeşă că muscalii au trecut peste Milcov şi că turcii au ocupat Bucureştii, întorcându-se către sateliţii ce-l înconjurau, le-a zis: „Puteţi să răsuflaţi, boieri, şi să vă heretisiţi, căci s-a sfârşit cu dreptatea şi cu frăţia munteni­lor”. Aga de oraş, vornicul Iordachi Pruncu, în entuziasmul său, ridică cuvântul şi zise: „Să trăieşti, Măria Ta! De astăzi, înainte, mă declar ţigan al Măriei Tale!”.

Cu ocupaţiunea ruşilor, tirania lui Mihai Sturza nu era mai puţin apăsă­toare. Din contra, el profită de ocaziune pentru ca să se răzbune mai bine pe inamicii săi, pe care-i numea revolu­ţionari. Sateliţii săi, care erau însărcinaţi cu încazarmarea şi aprovizionarea muscalilor, loveau fără măsură mai mult în locuinţele, în productele şi în satele acestora. Apoi se des­chisese o cale nesecată pentru abuzuri: acolo unde se cereau, de exemplu, 1.000 de kile, se luau 3.000, din care 2.000 se escamotau; asemenea, cu lemnele; asemenea, cu carele de beilicuri şi altele. Abuzurile se făceau cu atâta neruşinare, încât chiar ruşii le simţiră şi siliră pe Domn a da un ofis prin care să se publice ca producte să nu se mai libereze de nimeni, decât pe chitanţe ruseşti: umilire şi degradare a gu­vernului naţional!

Afară de aceasta, sub felurite pretexte, se continuă persecu­tarea oamenilor de omenie. Profitând de înverşunarea mus­calilor în contra spiritului revoluţionar, se acuzau astfel oameni nevinovaţi: li se călcau casele, se arestau şi se tor­turau în diferite moduri. De la asemenea persecuţiuni nu se cruţau nici supuşii străini, care se bănuiau că compătimesc cu ţara; însăşi casa Episcopului catolic fu călcată şi maltratată.

În timpul acesta, nefiind nici un mijloc de publicitate în ţară, acei ce aveau a-şi expune păsurile sau a arăta mizeriile şi ticăloşiile guvernului, publicau foi volante şi broşuri în Cernăuţi. Mihai Sturza atunci, printr-un oficiu, promulgă o lege de presă draconică, cu toate că pe lângă guvernul său era cea mai aspră cenzură. După această lege, se pedepseau şi acei ce ar fi cutezat a primi, a citi şi a răspândi scrieri ti­părite în alte părţi. Pe lângă aceasta, sub auspiciile baione­telor ruseşti, el ceru de la agenţia austriacă ca să oprească intrarea în ţară a gazetelor din Transilvania şi din Bucovina, sau cel puţin, când sosesc cu poşta austriacă, să le trimită la cen­zura guvernului. Această mizerabilă măsură, cu toate împo­trivirile de moment ale agentului austriac, în cele din urmă se şi puse în lucrare. Cu toate acestea, Gazeta de Bucovina, fundată la 4 octomvrie de fraţii Hurmuzachi, în colaborare cu mulţi din emigranţii noştri, şi alte publicaţiuni volante, tot găseau mijloace de a răzbate, trimise sub plicuri, ca scrisori, sau în pachete, prin contrabandişti evrei.

Această stare de lucruri răspândise dezolaţiunea cea mai mare. Ei nu mai ştiau la ce să se aştepte, văzând, pe de o parte, tirania care se exercita aspra Ţării Româneşti, iar pe de alta, toleranţa ruşilor asupra faptelor lui Mihai Sturza, fără a li se lua în băgare de seamă atâtea plângeri şi atâtea demonstraţiuni legale.

Pe la capătul lui noiemvrie, ne veni ştirea că un ordin de la Petersburg, adresat Domnului, oprea deschiderea Adu­nării Generale. Aceasta a răspândit în ţară o rază de speranţă: căci se întrevedea efectul memorialului din luna lui iunie.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)

Din anul 1848: Gheorghe Bariţ la Cernăuţi

Familia, 15 august 1865

Petrecurăm iarna în Cernăuţi sau pe la moşiile amicilor ce îi făcuserăm în Bucovina. În toate zilele, ne surprindeau evenimentele cele mari din Europa. Teribila revoluţiune din octombrie, de la Viena, abdicarea lui Franz-Carl, Împăratul Austriei, şi suirea pe tron a lui Franz-Iosef, turburările şi revoluţiunile ce izbucneau mai în toate provinciile Austriei, erau fapte atât de mari, încât nu se putea să nu ne impresioneze.. Dar evenimentele ce făceau mai mare senzaţiune printre noi erau acelea ce se petreceau în Ardeal, a cărui soartă se identifica cu a noastră. Acolo, ungurii purtau un răzbel de exterminaţiune atât cu românii, cât şi cu oştirile austriece, fiindcă proclamase republica şi detronarea dinastiei Habsburgilor. Corpul de armată din Sibiu fiind înfrânt de unguri, rămăşiţele lui îşi aflară scăparea în România. Între acestea au fost ne­voiţi să se strecoare şi câţiva din capii românilor ardeleni.

Într-o zi, aflând că la comanda pieţii din Cernăuţi s-a adus un român, ferecat în lanţuri, alergai ca să aflu cine este. Cu mare greu, prin intermediul unui ofiţer de origine polonă, pe care îl cunoşteam, căpătai permisiunea a merge ca să văd pe acel prizonier. Care fu surprinderea mea de a vedea în car­cera austriacă pe Bariţ, redactorul Gazetei de Transilvania, vechiul meu amic! Acesta făcuse parte, ca membru, din comi­tetul de pacificaţiune, care era instalat în Sibiu sub auspiciile armatei austriece. Când această armată s-a văzut risipită, românii au trebuit să fugă care încotro: cei mai tineri s-au băgat în gloatele care apucaseră coasa şi securea, spre a lupta cu ungurii; cei mai puţin belicoşi, câţi au putut, au apucat, peste munţi, în România. Bariţ, de la frontieră, însoţit de sen­tinele, fu escortat la Bucureşti. Aici, poliţia fiind sub ordinele severe ale armatei de ocupaţiune ruse şi numele lui Bariţ fiind notat în registrul revoluţionarilor periculoşi pentru existenţa statelor monarhice, luă măsuri a-l aresta şi a-l ex­pulza peste hotare, în Bucovina, spre a fi dat în primirea au­torităţilor austriece.

Aici, după garanţia câtorva nobili, care, după nume, îl cunoşteau, cu mare greu fu liberat.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)

Din anul 1848: La Crasna

Crasna Putnei, în 1915

Cunoşteam trei fraţi Stârcea, proprietari mari din Bucovina, care veneau adesea prin Moldova, unde aveau rude. Unul dintre aceştia, pe care îl numeam Cuconul Manolaki, fiindcă mult ţinea la originea lui de boier şi la suvenirurile strămoşeşti, într-o zi, prin postul Crăciunului, întâlnindu-mă în Cernăuţi şi apucându-mă în braţe cu vechea lui familiaritate, îmi zice: „De azi, dimineaţă, te caut: bine că te găsesc! De acum nu te mai las. Ai să mergi cu mine!”.

– Zău? Dar unde?

– La Crasna, la moşia mea. Nevastă-mea, auzind că eşti pe aci, m-a însărcinat să te găsesc şi să te duc acolo.

– D-apoi bine, dumneaei nici nu mă cunoaşte.

– Nu te cunoaşte, dar te ştie şi te aşteaptă. Haide ! Ai să ne faci mare plăcere.

– Bine, dar vezi, e iarnă şi… ştii… e cam frig…

– N-ai grijă: am blănuri să te fac să asuzi. E departe, dar vom scurta drumul cu graiul şi cu gluma, dacă nu cu biciul vizitiului.

Cu toate că oarecari împrejurări trebuiau să mă mai reţină în Cernăuţi, stăruinţele acestui bun amic mă făcură a-l urma. A doua zi, dimineaţă, veni cu trăsura la gazda mea şi stărui să-mi iau tot bagajul, declarându-mi că poate împrejurările mă vor ţinea mai mult timp la Crasna. Mi-a fost cu nepu­tinţă de a mai rezista. Am plătit chiria apartamentului meu şi am plecat.

La Crasna, găsii o a două familie patriarhală, pe care o pu­team asemăna cu aceea a lui Hurmuzaki. Doamna Stârcea, care pe atunci avea peste 40 de ani, era o doamnă cu o educaţiune distinsă, cu suflet îngeresc şi cu inima plină de nobile sentimente. Venirea mea, în starea maladivă în care trăia, părea că fusese de bun augur. Ea de mai mult timp suferea tare de stomac şi, atunci, ea credea că se simte mai alinată: nu ştia ce să mai facă, pentru ca să-mi facă petre­cerea la tară mai plăcută şi să-mi mulţumească de sacrificiul ce credea că l-am făcut, venind la Crasna. Eu însă eram foarte mulţumit; făceam adesea excursiuni şi vânători prin munţi, iar serile petreceam spunând anecdote, care făceau să râdă pe ospătătorilor mei sau jucându-mă cu copiii lor, care erau foarte drăgălaşi. În adevăr, Eugeniu, care atunci era de 15 ani, şi Victor, care venea după dânsul, erau plini de spirit şi de inteligenţă; iar domnişoara Victoria, care era numai de şapte ani, avea atâtea drăgănele, încât mă silea să-i fac versuri.

Pe când mă delectam în această plăcută societate, în aju­nul Bobotezei, seara, se răspândeşte ştirea că Bem sfărâmase oştirea austriacă, la graniţa dinspre Transilvania, şi că înain­tează, cu armata maghiară, în Bucovina, punând toate satele sub foc şi jefuind tot ce-i ieşea în cale. Aceasta aduse mare spaimă în familia ospătătorilor mei. Toată noaptea se pregătiră ca să-şi ridice ce vor putea, şi a doua zi să plece spre a emigra în Moldova. Această spaimă nu era fără cuvânt; căci oamenii, văzând că guvernul ridică grajdurile de prăsilă, ce erau în ve­cinătate, văzând că frânturile de oştire austriacă fugeau spre Cernăuţi, nu aveau la ce se aştepta. Plecai şi eu, a doua zi, cu familia ospătătorilor mei, îmbarcaţi în mai multe sănii, cu deciziunea ca ei să treacă la Moldova, iar eu să mă întorc la Cernăuţi. Ne oprirăm vreo două zile la o moşie aproape ,de frontieră; dar pe urmă ne întoarserăm, încredinţându-ne că ungurii nu înaintează. Bem, în adevăr, bătuse pe Urvan, la Dorna, dar se mulţumi numai cu luarea câtorva tunuri şi muniţiuni de război; după aceasta, se întoarse în Transilvania. Eu mai stătui în Crasna, până pe la finele lui fevruarie, apoi mă înturnai la Cernăuţi. Dar voi lăsă descrierea acestor evenimente, fiindcă ele s-au înscris în cronicile timpului şi fiindcă trebuie să scurtez periodul acestor suvenire. Voi reveni la ale Moldovei.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).