Din anul 1848: Întoarcerea în Moldova

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

Domnia lui Mihai Sturza se prelungi până în primăvară. În fine, după multe şi îndelungate discuţiuni, urmate la Constantinopol între ambasadorul rusesc şi Poarta Otomană, la care luară parte şi reprezentanţii celorlalte puteri, se făcu Convenţiunea numită de la Balta Liman. Se decise destituirea lui Mihai Sturza şi numirea lui Grigori Ghica Domn pentru Moldova şi a Domnului Barbu Ştirbei pentru Ţara Românească.

La 13 mai 1849, pe la 3 ore după prânz, plecă Sturza Vodă din Iaşi, cu toată casa sa, apucând calea spre Ţara Românească, unde cugeta să se aşeze sub protecţiunea baionetelor ruseşti. Această cădere era atât de neaşteptată şi necrezută pentru sateliţii şi creaturile sale, încât un boier, ce se numea Băluşcă, care credea şi interpreta visurile, când primi ştirea că Măria Sa Doamna în adevăr îşi desface perdelele şi îşi găteşte geamantanul, a căzut lovit de apoplexie. Toţi funcţionarii cei credincioşi ai lui Mihai Sturza îşi deteră tremurând demisiunile în mâna Domnului lor, care, în ultimele momente ale puterii sale, răspândea decrete de laude şi mulţumiri pentru merite mincinoase şi infame.

Ministerul lui M. Sturza primi ordinul, de la vizirul Porţii Otomane, ca să administreze ţara după legi, până la venirea noului Domn. Aceasta se prelungi până pe la jumătatea lui august. Atunci ne pregătirăm şi noi, emigraţii, ca să intrăm în ţară, ale cărei frontiere erau deja deschise pentru noi. Dragostea şi îmbrăţişarea ce văzusem de la familia Hurmuzachi, respectul şi veneraţiunea ce aveam către bătrânii acestei familii, amiciţia ce contractasem cu fiii lor, îmi punea sacra datorie de a merge la Cernauca, unde se aflau, ca să-mi iau ziua bună. Aşadar, mai văzui încă o dată acea familie binecuvântată de Dumnezeu, căreia îi eram dator cu atâta recunoştinţă; şi mă despărţii de ea cu lacrămi.

Trecui frontiera pe la Mihăileni. Găsii administrator nou, pe domnul N. Pisoţchi, vechi cunoscut şi amic, care mă primi cu o inimă de frate. De acolo, înainte de a pleca spre Iaşi, uitându-mă încă o dată asupra pământului Bucovinei, îi adresai ultimul meu adio, prin strofele următoare:

O, dulce Bucovină, te las şi încă-o dată

Mă-ntorc şi-a ta ţărână sărut înduioşat.

Eu mă despart de tine cu inima-ncântată

De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.

Nu este istoria ce-mi vine-acum în minte:

Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.

Eu nu mai plâng eroii ce-i ai tu în morminte,

Nici tristele lor oase ce-acum s-au risipit.

Nu plâng eu templuri sacre de dânşii înălţate

Pentru glorificarea lui Dumnezeu cel bun,

Nici triste monumente de secoli ruinate

Ce gloria română acuma încă spun.

Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale

De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat,

Căci vechea capitală peste-a Sucevei vale

Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan le-a cântat.

Triumfele române şi gloria trecută,

O, nu, nu sunt uitate de neamul românesc.

De-or fi sub orice juguri, de-or fi cu gura mută,

Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.

Când ora mântuirii va mai sună o dată,

Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,

Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa pată

Şi gloria română se va redeştepta.

Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie

Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut;

Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie

Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.

De-acum se schimbă timpii şi în viitorime

Dreptatea, libertatea nu se vor mai sugruma.

Pe tine, Bucovino, nu te va plânge nime

Caci viitor ferice e scris în cartea ta.

Naţionalitatea care îţi era răpită

Acuma se deşteaptă; şi tinerii tăi fii

La gloria română, de ani înăbuşită,

Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.

Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte

Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori:

Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte

Căci o vedeam sub jugul de mii de-apăsători.

Moldova, bântuită de-un Domn fără de lege,

Mă alunga din sânu-i şi-n lume-am rătăcit;

Şi cum un flutur locul pe-o roză îşi alege

Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.

Ah!, cincisprezece secoli, căci secol mi se pare

Că-a fost fiece lună trecută în dureri,

Nu mi-am văzut părinţii ce iarăşi cu-ntristare

În ţara lor sărmanii ei n-au gustat plăceri.

Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge

Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubeau;

Sărman zvârlit în lume, cu lacrime de sânge

Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!

Român curat la suflet, a ţării mele soartă

Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat;

Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă

Atâtea lanţuri grele ce l-au martirizat.

Plângeam fiinţe scumpe de moarte secerate

Al cărora adio, vai!, n-am putut lua.

Plângeam din curăţie familii întristate

De secera holerei ce ţara-mi zvântura!

Plângeam!… şi cine oare mă ascultă pe mine?

Cu care mângâiere dureri se alinau?

O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,

Ce-aş fi făcut eu oare, ce zile m-aşteptau?

Ah!, după grele valuri o navă sfărâmată

Ajunge fără ştire la portul ce-a dorit!

Aşa o providenţă trimite câteodată

Scântei de mângâiere la cel nenorocit.

Când vântul de miaz-ziuă bătea, simţeam că vine

Cu dulcele adio al celor ce-i iubeam;

Eu auzind o şoaptă care venea la mine

De la aceea care în visuri o doream!

Când vreo păsărică venea în primăvara,

Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:

Aflam o mângâiere la patima-mi amară,

Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.

Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume

Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,

Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,

Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat;

Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!

Putea-voi să uit oare? O, nu, nu voi uita!

Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire

Ce nu lasă pe oameni de tot a dispera.

Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine

Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea:

Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine

Şi om ferice iarăşi ursita mă făcea.

Erau fiinţe scumpe, cu sufletul de îngeri

Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit,

Care-au privit cu lacrimi la ale mele plângeri

Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.

Erau copii cu suflet, cu inima-nălţată

Care sperau ca mine un dulce viitor;

Care plângeau ca mine o patrie lăsată

În voia întâmplării, cu sufletul în dor.

O, dulce Bucovină, te las, şi încă-o dată

Mă-ntorc şi-a ta ţărână sărut înduioşat.

Eu mă despart de tine cu inima-ncântată

De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

BUCOVINA în 1848 No Comments Mar 6

Gheoghe Asaki: Zugrăvia în Moldova anului 1847

Una dintre primele cronici plastice ale Moldovei, scrisă de Gheorghe Asaki și vizând opera pictorilor Gheorghe Lemeni, originar din Rădăuți, și Baltazar Panaiteanu, amândoi ucenici, în 1847, ai pictorului Ferdinand Piloty din Műnchen (Panaiteanu, trăind, a studiat și la Academia de Arte Frumoase din Műnchen), impresionează prin priceperea cu care Asaki identifică elementele materializate ale discipolilor zugravului Ustachie, primul moldovean care studiase la Academia din Viena, în tentativa românească de reformare a artelor plastice, în sensul contemporaneizării lor europene.

„Adevăr este că răposatul zugrav Eustatie, care, cu 50 ani mai înainte (deci, pe la anii 1800 – n.n.) se trimisese, cu cheltuiala statului, la Academia de Viena, a reformat ceva în Moldova zugrăvia stilului bisericesc, însă el, afară de talentul său, era mărginit de ideea sus însemnată și unii din cei puțini școleri ai săi, rezemați numai în câte au învățat, au degenerat, am putut zice, chiar și stilul cel vechi. De aceea un rezultat binefăcător a produs clasa zugrăviei la Academia Mihăileană, pentru că în cursul efemer al științei sale, a format doi tineri zugravi compatrioți, chemați a opera reforma cerută în ist ram. Tabloul efectuos a Sfântului Arhanghel Mihail și multe portrete ale celor dintâi persoane ale Moldovei deajuns au încredințat pe public despre talentul însemnat al academicului nostru domnul Gheorghe Lemeni (născut la Rădăuți, în 1813, mort la Suceava, în 1848; infuențat de pictorii-topografi austrieci, care lucrau la Rădăuți, Lemeni a plecat la clasa de pictură a Academiei Mihăilene din Iași, apoi a ucenicit în atelierul lui Ferdinand Piloty din Műnchen, după care a plecat la Academia di San Luca din Roma; după Lemeni au rămas doar câteva portrete și un autoportret – n. n.).

Doritorii acestei arte frumoase vor avea acum prilej a admira și operele în ulei ale domnului Baltazar Panaiteanu (născut la Burdujani, în 22 aprilie 1816, mort la Iași, în 9 noiembrie 1900; cunoscut drept Gheorghe Panaiteanu-Bardasare; a studiat la Academia Mihăileană, între anii 1835-1840, apoi la Academia de Arte Frumoase din Műnchen), trimise de la Műnchen. Exactitatea sa și gustul s-au admirat în litografiile sale, dar coloritul, acuratețea și armonia penelului său prezic un talent deosebit. Un sihastru, după natură, și portretul unui doctor sunt icoane vii, dar acea care mai mult țintește admirarea privitorului este portretul în mărime naturală a învățatului orientalist Doctor Pruner, acum deodată aflător la Műnchen, dar de 15 ani petrecător în Orient și mai ales la Cairo. Doctorul, în însușime de medic al lui Abas-Pașa, este în costum de Egipet, coloritul pânzei (a cârpei) este adevărat de minune transparent, pielița sa se vede îngrecată de înrâurirea climei africane. Peisajul, de asemene înfățișând țărmul mării, este frumos și cumpănește armonia întregului tablou, care nu numai că seamănă cu originalul, dar chiar domnul Pruner parcă de pe malul Nilului zice: „Vă recomand pe românul de pe malul Moldovei”. Aceste tablouri se pot deodată vedea în cuprinsul caselor Domnului Colonel și Cavaler Doctor Cihak” (Albina românească, Anul XIX, No. 73, duminică 14 septembrie 1847, pp. 303, 304).

În ultimele rânduri ale numărului de gazetă, se aduce la cunoștință, în regim publicitar, că „astăzi, duminică 17 septembrie 1847, s-a deschis Salonul de Figuri de Ceară în mărime firească. Salonul se află în Ulița-Mare, peste drum de magazinul englezilor”.

Citind cronica plastică a lui Asaki, din 1847, mă întreb: Câți dintre bucovineni știu că arta plastică moldovenească a început cu un adolescent din Rădăuți, Gheorghe Lemeni, și cu un altul din Burdujeni, Baltazar Panaiteanu?

Noi regăţenii No Comments Mar 6

„Sămânţa diavolului”: cântecele şi dansurile româneşti

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Prigonirea rockului în „vesele grădină, dulcea Bucovină” nu ar fi trebuit să mă surprindă vreodată, pentru că este o adevărată tradiție religioasă în înăbușirea bucuriilor omenești în acest evlavios nord de țară românească a Moldovei. Deși știam că lăutarii de odinioară erau îngropați dincolo de gardul cimitirelor, la un loc cu tâlharii și sinucigașii, nu mi-am putut închipui, vreodată, prigoana la care a fost supus cântecul național românesc, de-a lungul vremii, până ce nu am citit capitolul „Care au fost certările bisericii făcute credincioșilor ei pentru lăutari”, din interesantul studiu al lui Constantin Bobulescu, Lăutarii noștri / din trecutul lor, București 1922.

Sfânta și Adevărata Biserică era oripilată, încă din veacul al XVI-lea, deci îndată după moartea lui Ștefan cel Mare, de petrecerile „în mâncări asuprite, în beții sau în jocuri drăcești sau în dvorbe șezându”[1] – fir-ar ei de strămoși, petrecăreți precum strămoșii strămoșilor lor! Drept consecință, în fața Consiliului Județean Suceava, numit Divan Domnesc pe vremea aceea, se prezenta câte un mesianic misionar al beznei, care perora mai dihai decât evangheliștii ultra de astăzi: „O, amar cela ce be și mănâncă, cu cimpoi şi cu ceteri, şi cu alăute[2] acele blăstămate jocuri!”[3].

Dar lumea era doar lume, şi atunci, când încă se mai zorea şi cu un cântec compus chiar de Ştefan cel Mare, în care se zicea, pe strofă, „Hai să bem, să bem, să bem, / Ţara să ne-o apărăm” (versuri reproduse de Mitropolitul Dosoftei, dar cântate şi de tatăl lui I. G. Sbiera – păcat că s-a pierdut melodia!), aşa că opta pentru bucuriile dumnezeieşti, necăjindu-l foarte pe abia menţionatul Dosoftei, care dezagrea şi dezagrega „la giocuri a merge, decât la sfânta biserică şi a iubi hărjiate şi basne”[4], iar de aici, din predispoyiţia petrecăreaţă a românilor avea de suferit banul văduvei, pe care s-a întemeiat întotdeauna opulenţa călugărească ierahic superioară (de dus în Polonia) sau inferioară. La petreceri s-au dus unduitor pe calea generoasă a gâtlejurilor, zi de zi şi veac de veac, „bîuturile cu surle şi cu tămpene în dulcială”, folosind „giocurile şi danţurile spre veselială”, odată cu „căntecele şi dezmierdările lumeşti”, căci tare le mai plăceau sucevenilor din vremea Divanului Domnesc „toate fealiurile de cimpoi”, pentru a „giuca, curviia”, în armonie diavolească de „surle şi de scopose frumoase”[5], folosind „sîltîturile, cântecele de cimpoi, glasurile, beţiile”[6].

Să juri, nu alta, că „Bucovina Rock Castle” ţinea necurmat din veac în veac, deşi misionarii, prin Cazanii şi prin „să luăm amin-teee!”, cereau să fie înlocuit „sunetul fluerilor şi organelor în suspini”[7]; omul da deoparte cupa amară a suspinului şi ignora sfaturile evlavioase, dar poruncitoare a misionarilor beznei, care-i tot cereau să nu şi nu: „Nu te îmbăta, nu chema cinânpoi şi alăute şi mâscîrlici!”[8]; „Nu te bucura de dulceţile lumii… şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi fluierile şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”[9].

Consilierii judeţeni suceveni de atunci, când se numeau logofeţi, vornici, spătari şi aşa mai departe, n-au crezut şi pace insinuarea parşivă despre cântecul şi dansul strămoşesc – „sămânţa diavolului” – şi aşa s-a mai salvat cât s-a putut din spiritualitatea noastră naţională, în ciuda faptului că misionarii beznei erau la fel de stăruitori precum cei de astăzi:

„Să-ţi păzeşti urechile de cântecele cele stricate, care femeeşază sufletul ca într-o prea dulce adormitare. Să nu fluerăm auzul şi în stihurile cele iambiceşti, cu cari urechile se desfătează, astupă-le cătră rele cuvinte şi şuerături fără rânduială ale veselitoarelor cântări!”[10].

Păcătoşii iubitori ai obiceiurilor strămoşeşti, inclusiv unii dintre preoţii săteşti, care măcar îngăduiau, dacă nu cumva mai şi participau la „cuvintele ceale spurcate, cântările ceale lumeşti şi fără de ruşine, jocurile şi săriturile, râsurile şi hohotiturile”, aveau să se poticnească de vămile văzduhului pentru că „de multe ori în ospeaţe cu zicături şi cu muzikii ai jucatu şi de multa beţie abia te-ai dus la casa ta”[11] (chestia cu beţia, chiar şi pentru tinereţile mele o condamn).

În Cazania Paştilor din 1661, s-a scris, pentru a povăţui poruncitor viitorimea, iarăşi împotriva cântecelor şi jocurilor naţionale româneşti: „Şi ziua praznicului să o cinstiţi unul altuia, nu zavistuireţi, nice să o cinstiţi cu giocuri sau cu cempoi sau cu alăute sau cu căntece lumeşti sau cu săltături, cum nu iubeşte Dumnezeu”[12]. Ştiutorii gândurilor intime ale bunului Dumnezeu, şi în veacurile trecute, ca şi astăzi, nu admiteau abateri de la poruncile lor trufaşe, un oarecare Sava Brancovici, episcop al Ardealului, în 1675, substituindu-se Sfântului Cer pentru a-şi impune voinţa talibană: „Giocurile de Dumineca şi din sărbători să se pue gios, ca să meargă la biserică; iar care nu va ţine aceste, întăi popii voru fi fără popie, mirenii fără de lege, iar alalţi să vor da şpanilor”[13]. Numai pe mâna jandarilor nu se aşteptau bieţii români să fie îmbrânciţi de către Prea Înalţii lor Ierarhi, dar când Dumnezeu vrea, înduri purgatoriul pe pământ, acolo unde toţi purtătorii de cnuturi ale sfinţeniei îşi fac de cap, pocnind din bici pe deasupra veacurilor.

Sfântul Iacob Putneanul, cu sacrele-i moaşte depuse la Putna, şi devenit sfânt pentru că l-a deposedat de cele lumeşti (aut, argint, pietre scumpe, mărgăritare etc.) pe Ştefan cel Mare, scria, în Sinopsis-ul din 1751, ca lumea „să se ferească de toate lucrurile cele păgâneşti, care făceau elinii, ceia ce să închina idolilor, jocurile pre la sărbători, danţurile pre la uliţe afară din vremea nunţii, călucenii”[14], dar, din fericire, nu ne-a putut lăsa şi fără cântece şi dansuri, nu doar la nunţi şi colăcării, ci în toate zilele nădejdii şi ale speranţei, după ce nu lăsase şi fără osemintele lui Ştefan cel Mare, pe care le aruncase, îngropând în locu-i, pe bare de metal şi în mantie de ierarh ortodox, un stareţ oarecare, dar la fel de nărăvit împotriva identităţii noastre româneşti.

Chiar şi episcopul cu apucături de călău, care adora să biciuiască, legaţi la stâlpul caznelor din curtea Episcopiei din Rădăuţi, chiar şi preoţi avea un dinte otrăvit, în 1788, şi împotriva cântecelor celor „dulci cu scripca”, ţinând o adevărată filipică împotriva bucuriilor omeneşti: „În loc ca să mergeţi la biserică în zilele de sărbători, voi încă trecând pe lângă păretele bisăricii, vă duceţi la crâşmă. În loc ca să vă îndulciţi sufletul cu rugăciune curate, voi căutaţi cele deşarte şi dulci cu scripcele. În loc ca să vă sârguiţi după desfătarea sufletului întru învăţătură creştinească, voi încă vă învăţaţ obicinuite la zile de sărbători a face scrânciobea şi acolo adunându-vă vă dezmierdaţi cu toate lucrurile cele reale”[15].

Dincolo de această ipocrizie faţă de enoriaşi, să nu uităm că mănăstirile aveau propriile lor tarafuri cu lăutari, iar când trăgeau cuvioşii călugări câte o baie cu vin, mai ales la sfintele hramuri, nici un frate nu se îneca cu „sângele Domnului” din cele 10.000 de ocale, care se dădeau evlavios peste cap, în „petrecerea proastă, lăutarii şi celelalte neorândueli”[16], care nu dădeau bine pentru credincioşii care participau la hram.

Dacă s-ar fi dat curs straşnicelor precepte bisericeşti, scurse beznă peste veacuri, neamul acesta al românilor nu ar mai fi avut nimic din cele care îi conferă identitate. Dar nu ierarhii, ci sufletele însetate de bucurie au desluşit şi au mers pe calea cu adevărat dragă bunului Dumnezeu, calea Luminii.

[1] Diaconul Coresi, Carte de învățătură 1581, ediția Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 174.

[2] Hasdeu, Cuvinte din bătrâni, II, circa 1550, p. 461 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[3] Petru Maior, Propevedanii, III, p. 241 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[4] Dosoftei, Vieţile sfinţilor, pe luna Aprilie 21, fila 93 verso – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[5] Cazania lui Varlaam (1613), I, pp. 9 v., 310, 330 v.; II, p. 4 şi v. – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[6] Hasdeu, op. cit., pp. 230, 227; Antim Ivireanul, Didahiile, vol. II, p. 485 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[7] Coresi, op. cit., p. 368 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[8] Cazania lui Varlaam, II, f. 4 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[9] Mărgăritare, p. 135 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[10] Dintr-o carte bisericească de la Rarău, care are pe faţa 14 un chip de călugăr, cu inscripţia Nicodim monah sfetagoreţul şi dascăl al bisericii răsăritului 1826. Cartea pare a fi din cele tipărite la Mănăstirea Neamţului, p. 85 (com. d-lui T. Kirileanu) – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 177. Kirileanu, de loc din Broşteni, a fost bibliotecarul regal, în anii redactării cărţii lui Bobulescu – n. n.

[11] Ovidiu Densuşianu, Studii de filologia română, pp. 82, 84-86 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 178.

[12] M. Gaster, Chrestomatie română, I, p. 181 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 179.

[13] Tim. Cipariu, op. cit., pp. 146-148 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[14] Sinopsis de Iaşi din 7259 [1751], p. 60 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[15] Pr. C. Bobulescu, în revista Lamura, an. II, numerele 10-11, iulie-august 1921, p. 851 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 180, 181.

[16] Papadopulos-Kerameus, în Hurmuzaki, col. XIII – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 181.

LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ No Comments Mar 5

deasupra verbelor cărunte

în vad ceasornicul destramă

povestea vieților ce curg

dinspre străbuni, prin tine, mamă,

mereu spre ultimul amug,

iar eu rămân pe mal răchită

ca să mă bucur de lumină

să simt adâncul cum palpită

cuprins întreg de rădăcină,

dar vine iarăși primăvara

și nu-mi mai pasă de plecări,

din ceruri a prelins vioara

lumina cosmicei cântări

ca să mă-nfășur în senin

și-n nostalgia unui munte

cu viața care curge lin

deasupra verbelor cărunte

Poezie de ion dragusanul No Comments Mar 5

Sărbătorile BaBelor, de la sacru, la băşcălie

Dintotdeauna şi pentru toate neamurile lumii, BaBa a definit strămoşii iniţiali, „taţii” sau „stâlpii” – cum încă se mai păstrează perechea de monosilabe totemice în limbile turcice, sau „bunicii”, în sensul iniţial de strămoşi – în limbile balcanice. Mai târziu, odată cu „semnificația nouă religioasă, pe care o capătă emblemele totemice, când ele se transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[1], Baba, mutaţi în ceruri, devin însăşi Dumnezeirea, Babylon, de pildă, înseamnă „zidit de Dumnezeu”[2], deşi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, cu şase tablete[3], şi în inscripţiile de la Gudea[4], care reprezintă cea mai veche carte a Creaţiei, BaBa sunt, ca şi la egipteni, ca şi la greci, Cerul şi Pământul, Luna fiind „hirotonită… oracol al Cerului şi al Pământului”[5].

În spaţiul românesc, în vremurile în care OM era doar Dumnezeu – de unde Vârful Omul, din Carpaţi, iar Cerul şi Pământul reprezentau… BaBele, Primăvara suprapunea cele „şapte ceruri”, cojoace cosmice pentru Planeta Mamă. Apoi, pentru că mai toate neamurile vedeau în zeificarea Cerului şi a Pământului doar strămoşii din care se trăgeau ele (şi Odin spunea că lui i se spune „Tatăl tuturor”, în sensul acestor descendenţe), s-a pornit la satanizarea strămoşilor („ei se închină unor oameni morţi”[6]), BaBa nu a mai însemnat în limba română, sub influenţa limbii şi puterii ruşilor decât femeie bătrână, adică babă. S-au lăsat greu românii de cultul străbunilor, dar când Gheorghe Asachi a năvălit cu proze şi cu poezele despre „Baba Dochia” (în traducere corectă ar fi Mama Tera, adică „Fecioara Neagră” de la… Sagrada Familia din Barcelona), iar feţele bisericeşti au răspândit cu hărnicie această „mitologie daco-romană”, străbunii au fost repede uitaţi, datorită şi sfătoşeniei femeilor, care, încântate de băsmuire, au încredinţat-o urmaşilor drept adevăr absolut, pentru că, de la Apollo citire, „veţi fi mai în măsură, poate, să scrieţi durabil pe apă sau pe lumină, să deschideţi aripile şi să zburaţi prin aer ca o pasăre, decât să vă aduceţi înapoi soţia, spurcată şi profană în firea ei. Lăsaţi-o să continue, căci îi place perseverenţa în iluziile ei deşarte, cântând lamentaţii pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[7].

Nu ştiu de ce scriu acest material, câtă vreme nu mai există nici o speranţă să ne reamintim măcar de străbunii din cele 7 Ceruri (Moşii, inclusiv cei de primăvară, numiţi Rahmani, adică Blajini) şi să încercăm o intrare în armonie cu ei; nici nu cred că avem vreo şansă, omenirea golindu-se de metafizică în proporţia totală a câştigului în civilizaţie.