Sărbătorile BaBelor, de la sacru, la băşcălie | Dragusanul.ro

Sărbătorile BaBelor, de la sacru, la băşcălie

 

Dintotdeauna şi pentru toate neamurile lumii, BaBa a definit strămoşii iniţiali, „taţii” sau „stâlpii” – cum încă se mai păstrează perechea de monosilabe totemice în limbile turcice, sau „bunicii”, în sensul iniţial de strămoşi – în limbile balcanice. Mai târziu, odată cu „semnificația nouă religioasă, pe care o capătă emblemele totemice, când ele se transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[1], Baba, mutaţi în ceruri, devin însăşi Dumnezeirea, Babylon, de pildă, înseamnă „zidit de Dumnezeu”[2], deşi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, cu şase tablete[3], şi în inscripţiile de la Gudea[4], care reprezintă cea mai veche carte a Creaţiei, BaBa sunt, ca şi la egipteni, ca şi la greci, Cerul şi Pământul, Luna fiind „hirotonită… oracol al Cerului şi al Pământului”[5].

 

În spaţiul românesc, în vremurile în care OM era doar Dumnezeu – de unde Vârful Omul, din Carpaţi, iar Cerul şi Pământul reprezentau… BaBele, Primăvara suprapunea cele „şapte ceruri”, cojoace cosmice pentru Planeta Mamă. Apoi, pentru că mai toate neamurile vedeau în zeificarea Cerului şi a Pământului doar strămoşii din care se trăgeau ele (şi Odin spunea că lui i se spune „Tatăl tuturor”, în sensul acestor descendenţe), s-a pornit la satanizarea strămoşilor („ei se închină unor oameni morţi”[6]), BaBa nu a mai însemnat în limba română, sub influenţa limbii şi puterii ruşilor decât femeie bătrână, adică babă. S-au lăsat greu românii de cultul străbunilor, dar când Gheorghe Asachi a năvălit cu proze şi cu poezele despre „Baba Dochia” (în traducere corectă ar fi Mama Tera, adică „Fecioara Neagră” de la… Sagrada Familia din Barcelona), iar feţele bisericeşti au răspândit cu hărnicie această „mitologie daco-romană”, străbunii au fost repede uitaţi, datorită şi sfătoşeniei femeilor, care, încântate de băsmuire, au încredinţat-o urmaşilor drept adevăr absolut, pentru că, de la Apollo citire, „veţi fi mai în măsură, poate, să scrieţi durabil pe apă sau pe lumină, să deschideţi aripile şi să zburaţi prin aer ca o pasăre, decât să vă aduceţi înapoi soţia, spurcată şi profană în firea ei. Lăsaţi-o să continue, căci îi place perseverenţa în iluziile ei deşarte, cântând lamentaţii pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[7].

 

Nu ştiu de ce scriu acest material, câtă vreme nu mai există nici o speranţă să ne reamintim măcar de străbunii din cele 7 Ceruri (Moşii, inclusiv cei de primăvară, numiţi Rahmani, adică Blajini) şi să încercăm o intrare în armonie cu ei; nici nu cred că avem vreo şansă, omenirea golindu-se de metafizică în proporţia totală a câştigului în civilizaţie.

 

 

Vlahuţă: BaBele de pe Omul

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[2] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[3] Ibidem, p. 47

[4] Ibidem, p. 50

[5] Ibidem, p. 70

[6] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 8

[7] Ibidem, p. 954