„Sămânţa diavolului”: cântecele şi dansurile româneşti

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Prigonirea rockului în „vesele grădină, dulcea Bucovină” nu ar fi trebuit să mă surprindă vreodată, pentru că este o adevărată tradiție religioasă în înăbușirea bucuriilor omenești în acest evlavios nord de țară românească a Moldovei. Deși știam că lăutarii de odinioară erau îngropați dincolo de gardul cimitirelor, la un loc cu tâlharii și sinucigașii, nu mi-am putut închipui, vreodată, prigoana la care a fost supus cântecul național românesc, de-a lungul vremii, până ce nu am citit capitolul „Care au fost certările bisericii făcute credincioșilor ei pentru lăutari”, din interesantul studiu al lui Constantin Bobulescu, Lăutarii noștri / din trecutul lor, București 1922.

Sfânta și Adevărata Biserică era oripilată, încă din veacul al XVI-lea, deci îndată după moartea lui Ștefan cel Mare, de petrecerile „în mâncări asuprite, în beții sau în jocuri drăcești sau în dvorbe șezându”[1] – fir-ar ei de strămoși, petrecăreți precum strămoșii strămoșilor lor! Drept consecință, în fața Consiliului Județean Suceava, numit Divan Domnesc pe vremea aceea, se prezenta câte un mesianic misionar al beznei, care perora mai dihai decât evangheliștii ultra de astăzi: „O, amar cela ce be și mănâncă, cu cimpoi şi cu ceteri, şi cu alăute[2] acele blăstămate jocuri!”[3].

Dar lumea era doar lume, şi atunci, când încă se mai zorea şi cu un cântec compus chiar de Ştefan cel Mare, în care se zicea, pe strofă, „Hai să bem, să bem, să bem, / Ţara să ne-o apărăm” (versuri reproduse de Mitropolitul Dosoftei, dar cântate şi de tatăl lui I. G. Sbiera – păcat că s-a pierdut melodia!), aşa că opta pentru bucuriile dumnezeieşti, necăjindu-l foarte pe abia menţionatul Dosoftei, care dezagrea şi dezagrega „la giocuri a merge, decât la sfânta biserică şi a iubi hărjiate şi basne”[4], iar de aici, din predispoyiţia petrecăreaţă a românilor avea de suferit banul văduvei, pe care s-a întemeiat întotdeauna opulenţa călugărească ierahic superioară (de dus în Polonia) sau inferioară. La petreceri s-au dus unduitor pe calea generoasă a gâtlejurilor, zi de zi şi veac de veac, „bîuturile cu surle şi cu tămpene în dulcială”, folosind „giocurile şi danţurile spre veselială”, odată cu „căntecele şi dezmierdările lumeşti”, căci tare le mai plăceau sucevenilor din vremea Divanului Domnesc „toate fealiurile de cimpoi”, pentru a „giuca, curviia”, în armonie diavolească de „surle şi de scopose frumoase”[5], folosind „sîltîturile, cântecele de cimpoi, glasurile, beţiile”[6].

Să juri, nu alta, că „Bucovina Rock Castle” ţinea necurmat din veac în veac, deşi misionarii, prin Cazanii şi prin „să luăm amin-teee!”, cereau să fie înlocuit „sunetul fluerilor şi organelor în suspini”[7]; omul da deoparte cupa amară a suspinului şi ignora sfaturile evlavioase, dar poruncitoare a misionarilor beznei, care-i tot cereau să nu şi nu: „Nu te îmbăta, nu chema cinânpoi şi alăute şi mâscîrlici!”[8]; „Nu te bucura de dulceţile lumii… şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi fluierile şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”[9].

Consilierii judeţeni suceveni de atunci, când se numeau logofeţi, vornici, spătari şi aşa mai departe, n-au crezut şi pace insinuarea parşivă despre cântecul şi dansul strămoşesc – „sămânţa diavolului” – şi aşa s-a mai salvat cât s-a putut din spiritualitatea noastră naţională, în ciuda faptului că misionarii beznei erau la fel de stăruitori precum cei de astăzi:

„Să-ţi păzeşti urechile de cântecele cele stricate, care femeeşază sufletul ca într-o prea dulce adormitare. Să nu fluerăm auzul şi în stihurile cele iambiceşti, cu cari urechile se desfătează, astupă-le cătră rele cuvinte şi şuerături fără rânduială ale veselitoarelor cântări!”[10].

Păcătoşii iubitori ai obiceiurilor strămoşeşti, inclusiv unii dintre preoţii săteşti, care măcar îngăduiau, dacă nu cumva mai şi participau la „cuvintele ceale spurcate, cântările ceale lumeşti şi fără de ruşine, jocurile şi săriturile, râsurile şi hohotiturile”, aveau să se poticnească de vămile văzduhului pentru că „de multe ori în ospeaţe cu zicături şi cu muzikii ai jucatu şi de multa beţie abia te-ai dus la casa ta”[11] (chestia cu beţia, chiar şi pentru tinereţile mele o condamn).

În Cazania Paştilor din 1661, s-a scris, pentru a povăţui poruncitor viitorimea, iarăşi împotriva cântecelor şi jocurilor naţionale româneşti: „Şi ziua praznicului să o cinstiţi unul altuia, nu zavistuireţi, nice să o cinstiţi cu giocuri sau cu cempoi sau cu alăute sau cu căntece lumeşti sau cu săltături, cum nu iubeşte Dumnezeu”[12]. Ştiutorii gândurilor intime ale bunului Dumnezeu, şi în veacurile trecute, ca şi astăzi, nu admiteau abateri de la poruncile lor trufaşe, un oarecare Sava Brancovici, episcop al Ardealului, în 1675, substituindu-se Sfântului Cer pentru a-şi impune voinţa talibană: „Giocurile de Dumineca şi din sărbători să se pue gios, ca să meargă la biserică; iar care nu va ţine aceste, întăi popii voru fi fără popie, mirenii fără de lege, iar alalţi să vor da şpanilor”[13]. Numai pe mâna jandarilor nu se aşteptau bieţii români să fie îmbrânciţi de către Prea Înalţii lor Ierarhi, dar când Dumnezeu vrea, înduri purgatoriul pe pământ, acolo unde toţi purtătorii de cnuturi ale sfinţeniei îşi fac de cap, pocnind din bici pe deasupra veacurilor.

Sfântul Iacob Putneanul, cu sacrele-i moaşte depuse la Putna, şi devenit sfânt pentru că l-a deposedat de cele lumeşti (aut, argint, pietre scumpe, mărgăritare etc.) pe Ştefan cel Mare, scria, în Sinopsis-ul din 1751, ca lumea „să se ferească de toate lucrurile cele păgâneşti, care făceau elinii, ceia ce să închina idolilor, jocurile pre la sărbători, danţurile pre la uliţe afară din vremea nunţii, călucenii”[14], dar, din fericire, nu ne-a putut lăsa şi fără cântece şi dansuri, nu doar la nunţi şi colăcării, ci în toate zilele nădejdii şi ale speranţei, după ce nu lăsase şi fără osemintele lui Ştefan cel Mare, pe care le aruncase, îngropând în locu-i, pe bare de metal şi în mantie de ierarh ortodox, un stareţ oarecare, dar la fel de nărăvit împotriva identităţii noastre româneşti.

Chiar şi episcopul cu apucături de călău, care adora să biciuiască, legaţi la stâlpul caznelor din curtea Episcopiei din Rădăuţi, chiar şi preoţi avea un dinte otrăvit, în 1788, şi împotriva cântecelor celor „dulci cu scripca”, ţinând o adevărată filipică împotriva bucuriilor omeneşti: „În loc ca să mergeţi la biserică în zilele de sărbători, voi încă trecând pe lângă păretele bisăricii, vă duceţi la crâşmă. În loc ca să vă îndulciţi sufletul cu rugăciune curate, voi căutaţi cele deşarte şi dulci cu scripcele. În loc ca să vă sârguiţi după desfătarea sufletului întru învăţătură creştinească, voi încă vă învăţaţ obicinuite la zile de sărbători a face scrânciobea şi acolo adunându-vă vă dezmierdaţi cu toate lucrurile cele reale”[15].

Dincolo de această ipocrizie faţă de enoriaşi, să nu uităm că mănăstirile aveau propriile lor tarafuri cu lăutari, iar când trăgeau cuvioşii călugări câte o baie cu vin, mai ales la sfintele hramuri, nici un frate nu se îneca cu „sângele Domnului” din cele 10.000 de ocale, care se dădeau evlavios peste cap, în „petrecerea proastă, lăutarii şi celelalte neorândueli”[16], care nu dădeau bine pentru credincioşii care participau la hram.

Dacă s-ar fi dat curs straşnicelor precepte bisericeşti, scurse beznă peste veacuri, neamul acesta al românilor nu ar mai fi avut nimic din cele care îi conferă identitate. Dar nu ierarhii, ci sufletele însetate de bucurie au desluşit şi au mers pe calea cu adevărat dragă bunului Dumnezeu, calea Luminii.

[1] Diaconul Coresi, Carte de învățătură 1581, ediția Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 174.

[2] Hasdeu, Cuvinte din bătrâni, II, circa 1550, p. 461 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[3] Petru Maior, Propevedanii, III, p. 241 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[4] Dosoftei, Vieţile sfinţilor, pe luna Aprilie 21, fila 93 verso  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[5] Cazania lui Varlaam (1613), I, pp. 9 v., 310, 330 v.; II, p. 4 şi v. – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[6] Hasdeu, op. cit., pp. 230, 227; Antim Ivireanul, Didahiile, vol. II, p. 485 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[7] Coresi, op. cit., p. 368 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[8] Cazania lui Varlaam, II, f. 4 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[9] Mărgăritare, p. 135 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[10] Dintr-o carte bisericească de la Rarău, care are pe faţa 14 un chip de călugăr, cu inscripţia Nicodim monah sfetagoreţul şi dascăl al bisericii răsăritului 1826. Cartea pare a fi din cele tipărite la Mănăstirea Neamţului, p. 85 (com. d-lui T. Kirileanu) – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 177. Kirileanu, de loc din Broşteni, a fost bibliotecarul regal, în anii redactării cărţii lui Bobulescu – n. n.

[11] Ovidiu Densuşianu, Studii de filologia română, pp. 82, 84-86 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 178.

[12] M. Gaster, Chrestomatie română, I, p. 181 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 179.

[13] Tim. Cipariu, op. cit., pp. 146-148  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[14] Sinopsis de Iaşi din 7259 [1751], p. 60 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[15] Pr. C. Bobulescu, în revista Lamura, an. II, numerele 10-11, iulie-august 1921, p. 851 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 180, 181.

[16] Papadopulos-Kerameus, în Hurmuzaki, col. XIII – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 181.