Dragusanul - Blog - Part 436

Mihai Sultana Vicol: Paradisul damnat

 

În aceeaşi linie discursivă a unei lirici moderne şi plină de originalitate, dar premeditat reverberată sub aura misticii damnării eseniene, Mihai Sultana Vicol[1] desenează, „răvăşit de-atâta singurătate” (Ion Trif Pleşa: 22) şi „cu spaima necuprinsei mele întrebări” (Mihai Eminescu: 17), „marea uimire a celor din jur” (Instantaneu antic: 65), pe fondul finalului definitiv al unei poveşti de dragoste, devenită cosmică („steaua strălucitoare a destinului meu – Pagină de jurnal: 11).

 

Prin plecarea Zenoviei, mama copiilor lui, în necuprins şi în netimp, falia existenţială se reformulează în lirica lui Mihai Sultana Vicol, devine şi mai imnică, într-o mistică bine potenţată ca spectacol mesianic („O patimă cerească mă ţine / În lanţul prins cu chei de foc / Şi simt asprimea fierului / Cum îmi pătrunde în sânge” – Iov îndrăgostit: 51), în care poeţii din lumea irepetabilă a poeziei vestesc, prin propria lor existenţă, contururile sfinţeniei din eternitatea presupusă şi năzuită (Deschise îmi sunt porţile cerului: 83).

 

În fond, raiul nu poate fi altceva decât Poezia („Poezia-i aţine calea” – Ion Trif Pleşa: 22), dar Poezia în care redevenim silabe, litere, semne de punctuaţie sau poate că nici măcar atât, după înfăţişarea „La tribunalul inchizitorial al adevărului” (Spital II: 30), în care constatăm / constata-vom că „Niciodată nu te-ai întrebat / De ce baţi mătănii în biserici / Când de fapt rugăciunile tale / Nu-s ascultate de Dumnezeu” (Moartea îmi spune: 32). Nimic blasfemic în această retorică, Poezia fiind, în fond, respiraţia lui Dumnezeu, care îşi caută şi îşi află întrupări, ca să se prelingă „umbre alunecând fantomatic” (Spital: 33) în filele timpului din degetele damnaţilor la înhăruire, iar această bine chibzuită suprapunere de existenţial şi de mistic, de „spital” şi de „lumină”, dă amplitudine şi profunzime trăirilor, chiar dacă „ne leagă cu lanţuri de lut” (Remember: 35) sau cu „aprige zile de foc” (Fost-am: 36), pe un fundal al vremelniciei în care „Dinspre ceruri răzbate o tăinuită iarnă / Apusul se năruie în gemete de greieri / Vântul e numai mânie” (Scrisoare (2): 37).

 

Dimensiunea dumnezeiască şi pământească a făpturii umane află inspirate figurative alegorice şi în noua carte de poezie a lui Mihai Sultana Vicol. „Am străbătut uitarea până la rădăcină / Şi am văzut cum sângerează vârsta” (Am străbătut uitarea: 38) sau „Oraşul îmi învăţase versurile recitate statuilor / Oamenii mă priveau cu nedumerire, cu silă” (Biografia unui poet damnat: 39) sau „Am cunoscut rugul şi am simţit / Flăcările până în adâncul durerii” (Galileo Galilei: 47) reprezintă exemple de astfel de simetrii, foarte rar de antiteze, reprezintă „literele numelui… pe ruinele paradisului damnat” (Paradisul damnat: 56). De ce damnat? Pentru că „Eu sunt adâncul cerului / Care se prăbuşeşte în universul tău” (Poem de dragoste (6): 59) sau pentru că, atunci când trăieşti mult prea intens fragmentul de cântec numit viaţă, „durerea-i confesiune, spaimă şi chin” (Noiembrie nu-i paşnic cu amurgul: 85)?

 

Există o construcţie dramatică în lirica lui Mihai Sultana Vicol, o reprezentare aproape scenică, deci în parte jucată meşteşugit în faţa spectatorilor; dar poezia lui, şi în această nouă plachetă, „e ca şi visul de-o clipă-n împlinire” (Poem de dragoste: 13), atunci când „întunericul e numai vrajbă” (Scrisoare: 29), iar destinul liric, de care, fără îndoială, Mihai Sultana Vicol are parte, confirmă, încă o dată, că el a „rămas poet din răsărit de soare până-n apus” (Biografia unui poet damnat: 39). De unde şi fireasca şi necesara concluzie că „paradisul damnat” a fost, este şi va rămâne veşnic doar Poezia (I. D.).

 

[1] Vicol, Mihai Sultana, Paradisul damnat, Editura Opera Magna, Iaşi 2019


Enigma lăutarului Dinicu R. Ciolacu

Dinicu R. Ciolacu, numit şi Ioan “Joan” Dinicu, în 1889, la Paris

 

Încă din ianuarie 1889, publicitatea culturală din ziarele „România liberă” şi „Epoca” mă ia prin surprindere, în ciuda faptului că undeva, în acel colţ de vremuire, Eminescu îşi trăieşte, singur şi însingurat, drama existenţială până la capăt. Iar dacă arunc ochii prin Sala „Bossel”, unde elita bucureşteană se bucură de balul mascat, la care „ariile de dans se execută de muzica Regimentului 6 de Dorobanți” iar „cele naționale și de salon, de muzica națională (lăutari), sub conducerea d-lui Dinică R. Ciolacu. Intrarea, 3 lei de persoană. Pentru domnii ofițeri, 3 lei cu garderobă”.

 

Prenumele lui Ciolacu, scris Dinicu pe alte afişe, mă contrariază într-atât, încât abia apuc să-i răspund schiţat la salut domnului Caragiale, care mă întreabă din sprânceană dacă nu îl însoţesc la carnavalul de la Sala Teatrului „Dacia”, unde carnavalul petrecăreaţă este şi mai înfocat, pentru că inimoasă este „muzica Regimentului I de Linie, sub conducerea d-lui Wiest” (vă salut, domnule Ludovic Wiest, compozitor şi publicist de partituri cu cântece naţionale!) și cea pe care o sloboade „banda de lăutari a cunoscutului Pădureanu vor executa cele mai noi arii de dans și de salon. Intrarea 2 lei; pentru domnii ofițeri 2 lei cu garderoba”[1]. Dar care Pădureanu? Naistul Bălan Pădurean sau muzicianul total Sava pădurean? „Bălan, muscalagiul, pentru că Sava deja cântă în Palatul de la Sankt Petersburg”, mă dumireşte domnul Caragiale, apoi adaugă: „Aşa-s basarabenii: unii cântă la Petersburg, alţii la Bucureşti”.

 

Prenumele lui Ciolacu, Dinicu, încă mă nedumireşte, pentru că habar nu aveam că Radu Muscalagiu, căruia i se zice şi Ciolacu, pentru că s-a născut în cătunul ţigănesc Ciolacu, din stânga drumului care duce de la Ungheni, la Bălţi, are şi un fiu Dinicu, Dinica sau Dănică, în afară de Fotache, numit de ruşi Gheorghi – de când„cântă la Sankt Petersuburg şi Cristache, care cântă la Bucureşti”, completează poetul Radu D. Rosetti şi care arareori scapă vreun concert de-al naistului Radu din Ciolacu Basarabiei, care îşi face veacul muzical cu „tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică”[2].

 

Între timp, presa bucureşteană vuieşte cu ştiri şi petreceri pe tema concursului pentru taraful cu muzică naţională, care ne va reprezenta, în august, la Paris, acolo unde şi de unde lăutarii maghiari domină Europa, primul zvâcnet de performanţă lăutărească românească înregistrându-se abia în 1873, la Viena, atunci când Angheluţă Dinicu, fratele lui Radu Muscalagiu zis Ciolacu – naistul tarafului românesc, a şocat lumea muzicală europeană printr-un exotism aparte şi printr-o virtuozitate superioară chiar şi celei a maghiarilor. Îndreptăţirea de a forma noul taraf românesc îi este încredinţată, prin concurs, tânărului Dinicu Ciolacu, iar „ecourile zilei” mustesc de patriotism românesc, de patriotismul acela prin care noi ne fudulim cu meritele altora, chiar dacă abia am ridicat biciul de pe spinarea bietului merituos: „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot timpul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română.

 

Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; domnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; domnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National”[3].

 

 

Şi mergem la Paris: noi, patrioţii, elitele neamului românesc, şi taraful ţigănesc de muzică naţională românească. Boierii şi burghezii sunt atât de mândri, de parcă ar fi compus şi muzica, nu doar taraful. Doar Iosif Vulcan, care îşi permite o excursie la Paris doar ca să poată critica expoziţia ungurilor, greoaie şi neinspirată în acel nefericit an 1889 (doar nu i-a luat pe Eminescu şi pe Creangă), iar biruinţa ţiganilor noştri împotriva extraordinarilor ţigani maghiari îi împle sufletul de bucurie. Că-aşa-i românul: ce-i aparţine îl reprezintă, e titlul său de glorie.

 

„Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele.

Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă:

 

De când ea s-a dus departe

Fericirea mea s-a dus…

Depuis que je vis loin d’elle

J’ai perdu tout mon bonheur”[4].

 

Costumele lăutarilor bucureşteni, basarabeni prin rădăcini (fraţii Dinicu, viorist, şi Radu, naist, din Ciolacu, cătun care, ca şi Unghenii, făcea parte din judeţul Iaşi, până în 1812), concepute de Regina Elisabeta, constituie un fals etnografic revoltător, dar care a devenit regulă peste timp, deci trebuie să ne împăcăm cu el. Francezii, de altfel, au apreciat albeaţa mătăsurilor, violent ornamentate coloristic nu cu simboluri străvechi, ci cu floristică de inspiraţie turcească, iar fotograful regal Philippon a fost singurul european. În afară de Ţarul Rusiei, care i-a întrebat pe lăutarii români de nume, ca să le poată folosi în realizarea albumului „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.  Ţarul s-a interesat doar de numele puştiului (doar 20 de ani avea pe atunci) Cristache R. Ciolacu, care, până atunci, însoţindu-şi tatăl la cârciumile din Filaret, „cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur”[5]. Ciolacu tocmai primise, din partea Preşedintelui, Premiul Republicii Franceze, în valoare de 2.000 de franci, şi „Legiunea de Onoare”, când Ţarul s-a apropiat de Cristache Ciolacu, cu o pungă cu 5.000 de ruble, pe care i-a întins-o, zicându-i: „Da, eşti mai bun chiar şi decât frate-tău Gheorghe (Fotache), care cântă la mine, la Sankt Petersburg!”.

 

Întrebat de nume, de către fotograful Philippon, Dinicu Ciolacu s-a prezentat „Ioan Dinicu”, dar numele acesta a rămas doar în albumul fotografic menţionat, presa franceză vestindu-i concertele de la Teatrul din Paris[6] şi de la Grand-Café[7], sau din turneul prin oraşele franceze Chartres, Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.[8], cu numele de Dinicu Ciolacu. Până pe la anul 1900, când şeful tarafului devine mezinul lui Radu Muscalagiu din Ciolacu, Cristache[9],  Dinicu Ciolacu sau, cum îşi spusese, în 1889, Ioan „Joan” Dinicu, a fascinat Europa, lăsând, ulterior, povara gloriei pe deplin meritată pe umerii fratelui său, neîntrecutul Cristache.

 

Enigma lui Dinicu R. Ciolacu, despre care erudiţii domeniului nu spun silabă, de parcă nici nu ar fi existat, desluşeşte, pentru cine caută, o poveste simplă. În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

 

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

 

 

[1] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[2] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[3] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[4] Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195

[5] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[6] Journal de Fourmies, XV, Nr. 1299 din 30 aprilie 1891

[7] Le Figaro, anul 40, nr. 300 din 27 octombrie 1894

[8] La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3; La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891

[9] Gil Blas, anul 21, nr. 7580, 19 august 1900; Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2


cântecul mărțișorului

 

soare roșu, lună albă

și-o logodnă ca un scapăt

când se împletesc în salbă

luăm totul de la capăt

și iubim, iubim iubire

și sperăm speranțe clare

în aceeași împletire

și de lună, și de soare

 

și de cuib în largul larg

din copacul bun al vieții,

pe când stelele se sparg

dacă le pășesc drumeții

când pe căile ursite

se tot duc, se duc, se duc

și bat caii din copite

doar pe unde eu apuc…


Din năzuinţă, în realitate vie, cu „Zicălaşii”

 

Filmările de concerte-şcoală, fără public, pe care „Zicălaşii” le vor face şi la rugămintea Preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, care ar dori să ne fie martor la măcar o descifrare a cântecelor noastre străvechi, vor fi precedate de o întâlnire, pe care o voi avea, mâine, cu Petrică Oloieru şi cu Răzvan Mitoceanu, menită stabilirii unui repertoriu de măcar câte o piesă de fiecare mărturisitor, în care în afară de o „Syrba”, lăsată nouă moştenire ignorată de Dimitrie Cantemir – eu aş prefera-o pe cea cu structură de romanţă populară (alături de alte 3 syrba = brâu şi de 4 „giocuri de nuntă”), şi, desigur, de bătuta sau sârba sau una dintre horele lui Franz Josef Sulzer, va trebui să decidem asupra unor piese vechi româneşti, publicate de:

 

Richard Leveridge, A Collection of Songs, London 1727, care primise, de la prietenul lui Dimitrie Cantemir, ducele francez Domnul de Guisse, două hore „A Wallachian Dance” şi „Matraki or The Wallachian Dance” – considerată drept „rădăcina horelor tuturor popoarelor care au hore”. Horele acestea au fost republicate de Edward Jones, Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…, London 1804.

 

Manuscrisele lui Canzler Cav de Ferio (până în 1830), cu piese publicate, după descoperirea manuscriselor, de Otto Heilig, în Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder, din paginile gazetei muzicale „Sammelbände der Internationalen Musik-Gesellschaft”, Leipzig 1902

 

Cântecele legendarului Dimitrache Bondoliu Lăutaru, notate în partituri de Ion Ghika şi trimise englezului E. C. Grenville Murray, care le-a publicat în monografia Doĭne or The National Songs and Legends of Roumania, London 1854.

 

Propunerea de a începe concertele-şcoală cu astfel de partituri, care acoperă anii 1690-1830, vine din dorinţa de a auzi specificităţile cântecelor noastre străvechi şi de a analiza ceea ce este de analizat. Sper să ni se îngăduie şi câte o fereastră, de măcar 2-3 ceasuri pe săptămână, în care să transformăm această năzuinţă în realitate vie.

 


Ceva despre rădăcinile românismului (V)

 

Vânătoarea ritualică, specifică perioadei pre-totemice a omenirii, în care formule onomatopeice monosilabice schiţau un limbaj rudimentar de „sunetele nearticulate, pe care Noiré le-a numit clamor concomitans, iar Max Műller clamor significans[1], în semn că şi dovadă că „intuiţia conţine simţirile elementare”[2], transforma dansul cu măşti al vânătorii deghizate într-un ritual plin de energie şi de persuasiv, din care nu lipseau zăngănitul zgomotos al armelor şi tropotitul ritmic şi sonor al călcâielor, care, ulterior, adică odată cu „construcţia spaţiului”[3], prin care caracteristicele dramei existenţiale deja pot fi întrezărite în „preistoria omului [care] începe cu funcţiunea lui inventivă … cu libertatea de a descoperi”[4], aveau să se transforme în horiri solstiţiale, de iarnă şi de primăvară, adică în ceea ce numim „bătute” sau „tropotite”, deşi, pe vremea lui Herodot, de pildă, purtau doar numele de „bătute”, dansuri ritualice închinate, iniţial, doar Soarelui [5], apoi şi Mamei Glia, şi întâlnite la toate descendenţele pelasge, inclusiv la felahii egipteni.

 

Vânătoarea ritualică, exprimată prin mişcări ritmice de solidarizare şi de intimidare, însemna, fără îndoială „un strigăt de solitudine şi durere, de împotrivire şi mândrie, care alcătuiesc împreună pathosul tragic”[6], care supravieţuieşte, formulat ca atare şi cu rol de formulă magică, într-o reminiscenţă surprinzătoarea a Colindului Cerbului, din zona Dornelor, formulă asupra căreia mă atenţionase, cu decenii în urmă, Sofia Vicoveanca: „Glodu-mi ştie ţipătul, / Că-i croit ca sufletul”. Nu-mi puteam închipui că versurile acestea sintetizează zvâcnirile totemice ale unor străvechi impulsuri pre-totemice, în care instinctualul era mai curând un impuls spre imaginativ, deci doar „imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”[7], şi nicidecum o cronologie sau, dacă vreţi, o istoricitate prin care „imaginaţia îşi găseşte în joc mişcarea liberă” a „ideilor neorânduite de raţiune”[8], pentru că încă nu începuse starea de revoltă, prin care „omul începe să se simtă opus şi în luptă fie cu Divinul (Prometeu), fie cu întreaga realitate, resimţită ca un complex de cauze şi efecte străine de voinţa lui (Oedip), fie cu orânduirea socială, ale cărei norme funcţionează fără consideraţie pentru sensibilitatea personală (Antigona)”, stare şi timp iniţiatic sau doar „clipă”, în care „omul se naşte în realitatea lui morală”[9] şi nu se mai simte un străin în Univers.

 

Pentru că, abia atunci când omul ridică ochii spre cer şi zăreşte, schiţate de luminiţe, contururile pe care el le-a desenat în peşteri, abia atunci vânătoarea ritualică se transformă în vânătoare cosmică, iar dansul bătucit şi zgomotos, practicat instinctual în peşteră, devine diafan, plutitor, păşit pe vârfuri[10], acolo, lângă Cer, pe colinele manual nivelate în scop ceremonial, numite, în întreaga Europă, măguri, de la formula sacramentală totemică MA GO RA, adică ceremonia „Primăvara, pe Muntele Soarelui”, GO RA – Muntele Soarelui păstrând, în limbile europene, fie semnificaţia de munte (gora, hora), fie cea de ritual în munte, adică horă – ajunsă „fenomen horistic”, definit ca atare, în coordonatele incipientei „dorinţe de fericire universală”[11], prin „diafanizarea vieţii”[12] şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[13], după cum constata Mircea Eliade, într-o firească inspiraţie kantiană.

 

Când ridică ochii spre cer, omul îşi sfarmă lanţurile captivităţii într-un spaţiu cunoscut, dar restrâns, iar vânătoarea ritualică şi vânătoarea cosmică nu mai înseamnă ritualuri vânătoreşti propriu-zise, ci figurative sau chiar alegorii, în care Soarele, iniţial receptat şi desenat ca un cerc de foc, cu sau fără raze, se transformă în „vânătorul” dintr-un spaţiu nemărginit, marcat de cele patru direcţii ale răspândirii luminii („crucea simboliza nu numai Soarele, dar și spațiul în care el răspândea razele, cu alte cuvinte Cerul”[14]). Soarele biruia Timpul, ulterior devenind însuşi Timpul – „cruce, trupului stricăcioasă”[15],  dar şi „ochiul lumii”[16], formulă păstrată şi în Psalmul 18 al lui David din Biblia ortodoxă:

 

 

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

 

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
  6. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”

 

 

Când ridică ochii spre cer, omul constată că Soarele „colindă” cu răsăritul său prin constelaţiile zodiacale, începând cu Leul, în sens invers itinerariului său pe cer, şi-atunci colindul solar devine şi sensul horirii, al urmării acestui „uriaş, care aleargă drumul lui”, diferit faţă de cel înşelător al parcursului său pământesc. Ţinta principală a Soarelui – vânător cosmic pare să fie Capricornul (cerbul, capra, deci Cernunos sau Cerul Întunecat, deci elementele cosmice care sugerează moartea şi învierea Luminii), dar, între timp, în colindul său universal, Soarele biruie şi ia în captivitate tot ceea ce se găseşte, în colindul solar şi în cel omenesc, pe cele „două căi pentru a ajunge la individualitatea universului, aceea a logicului şi aceea a vieţii”[17]:

 

 

„Dară el că se lupta,

Într-o zi mândră de vară,

De la-amez şi până seara,

Şi când fu pe la sănţit

Leul cade ostenit

Şi mi-l leagă în curele,

Şi în frâne supţirele

Ca de-o aţă răsucită

În trei viţe împletită”[18]

 

sau

 

„D’împungu-se, Doamne, împung,

Împungându-se doi boi suri

Până-n cununa soarelui.

Nime-n lume nu-i vedea,

Numai fata băloşea”[19],

 

 

cu varianta în care Fecioara Cosmică (Alba, Luna, Eftepir, Maya, deci Primăvara) „coase” („nu ştiu: coase ori descoase / dar la lacrimi ştiu că varsă”) straie noi pentru „fraţii” ei cereşti (Constelaţia Gemenii, care vine după cea diluviană lunară a Racului), aflaţi în luptă cu neguri din… Constelaţia Taurului:

 

 

„Jiul mic mare-o venit,

Şi zi mare, margini n-are,

Şi de-adânc nici potrivnic.

 

’Noată-ş ’noată bour negru,

’Noată-ş ’noată, coarne-ş poară,

Dar în coarne el mai poartă

Legănel de mătasă.

 

Dar într-însu cine-mi coasă?

Coasă, coasă ghindoşeşte,

De lacrămi abia-l zăreşte,

Şi din gură-aşa vorbeşte:

 

Mai lin, mai lin, bour negru,

Că-mi strici rostul meu,

Eu am fraţi, în slujbă-s daţi;

 

Ei îs fraţi şi veri primari,

Veri primari şi vameşi mari,

Ei pe tine că te-or prinde”[20].

 

 

Traian Brăileanu, filosoful, sociologul şi scriitorul bucovinean, devenit prima victimă a „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” (avea 47 de scriitori deţinuţi, plus câteva sute de viitori poeţi, care uceniceau arta poetică în puşcărie), cum numea Petru Pandrea cumplita temniţă de exterminare violentă a elitelor neamului românesc (astăzi suntem martorii unei exterminări… de catifea), Traian Brăileanu, deci, opina că „e o chestiune numai de timp pentru ca lumea să nu mai prezinte nici o taină”[21], dar cum „problema noastră e de ordin spiritual”[22], nu cred că se vor găsi prea mulţi interesaţi de începuturile metafizice prin „consolarea spiritualistă, devenită sau refugiu, sau integrare cosmică[23].

 

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 99

[2] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 65

[3] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 51

[4] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 41

[5] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[6] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 109

[8] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 70

[9] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[10] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh” – cf. Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[11] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 46

[12] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[13] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 74

[15] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884 – leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[16] Ibidem, în Katha-Upanishad 2, p. 36

[17] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 16

[18] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 153

[19] Daul, Teodor, Se împung în Colindi şi cântece poporali, Arad 1890, 41

[20] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900: Culeasă de G. Coatu, învăţător din Cerna, plasa Măcin, judeţul Tulcea

[21] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 37

[22] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 20

[23] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, pp. 228, 229


Pagina 436 din 1,501« Prima...102030...434435436437438...450460470...Ultima »