Vânătoarea ritualică, specifică perioadei pre-totemice a omenirii, în care formule onomatopeice monosilabice schiţau un limbaj rudimentar de „sunetele nearticulate, pe care Noiré le-a numit clamor concomitans, iar Max Műller clamor significans”[1], în semn că şi dovadă că „intuiţia conţine simţirile elementare”[2], transforma dansul cu măşti al vânătorii deghizate într-un ritual plin de energie şi de persuasiv, din care nu lipseau zăngănitul zgomotos al armelor şi tropotitul ritmic şi sonor al călcâielor, care, ulterior, adică odată cu „construcţia spaţiului”[3], prin care caracteristicele dramei existenţiale deja pot fi întrezărite în „preistoria omului [care] începe cu funcţiunea lui inventivă … cu libertatea de a descoperi”[4], aveau să se transforme în horiri solstiţiale, de iarnă şi de primăvară, adică în ceea ce numim „bătute” sau „tropotite”, deşi, pe vremea lui Herodot, de pildă, purtau doar numele de „bătute”, dansuri ritualice închinate, iniţial, doar Soarelui [5], apoi şi Mamei Glia, şi întâlnite la toate descendenţele pelasge, inclusiv la felahii egipteni.
Vânătoarea ritualică, exprimată prin mişcări ritmice de solidarizare şi de intimidare, însemna, fără îndoială „un strigăt de solitudine şi durere, de împotrivire şi mândrie, care alcătuiesc împreună pathosul tragic”[6], care supravieţuieşte, formulat ca atare şi cu rol de formulă magică, într-o reminiscenţă surprinzătoarea a Colindului Cerbului, din zona Dornelor, formulă asupra căreia mă atenţionase, cu decenii în urmă, Sofia Vicoveanca: „Glodu-mi ştie ţipătul, / Că-i croit ca sufletul”. Nu-mi puteam închipui că versurile acestea sintetizează zvâcnirile totemice ale unor străvechi impulsuri pre-totemice, în care instinctualul era mai curând un impuls spre imaginativ, deci doar „imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”[7], şi nicidecum o cronologie sau, dacă vreţi, o istoricitate prin care „imaginaţia îşi găseşte în joc mişcarea liberă” a „ideilor neorânduite de raţiune”[8], pentru că încă nu începuse starea de revoltă, prin care „omul începe să se simtă opus şi în luptă fie cu Divinul (Prometeu), fie cu întreaga realitate, resimţită ca un complex de cauze şi efecte străine de voinţa lui (Oedip), fie cu orânduirea socială, ale cărei norme funcţionează fără consideraţie pentru sensibilitatea personală (Antigona)”, stare şi timp iniţiatic sau doar „clipă”, în care „omul se naşte în realitatea lui morală”[9] şi nu se mai simte un străin în Univers.
Pentru că, abia atunci când omul ridică ochii spre cer şi zăreşte, schiţate de luminiţe, contururile pe care el le-a desenat în peşteri, abia atunci vânătoarea ritualică se transformă în vânătoare cosmică, iar dansul bătucit şi zgomotos, practicat instinctual în peşteră, devine diafan, plutitor, păşit pe vârfuri[10], acolo, lângă Cer, pe colinele manual nivelate în scop ceremonial, numite, în întreaga Europă, măguri, de la formula sacramentală totemică MA GO RA, adică ceremonia „Primăvara, pe Muntele Soarelui”, GO RA – Muntele Soarelui păstrând, în limbile europene, fie semnificaţia de munte (gora, hora), fie cea de ritual în munte, adică horă – ajunsă „fenomen horistic”, definit ca atare, în coordonatele incipientei „dorinţe de fericire universală”[11], prin „diafanizarea vieţii”[12] şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[13], după cum constata Mircea Eliade, într-o firească inspiraţie kantiană.
Când ridică ochii spre cer, omul îşi sfarmă lanţurile captivităţii într-un spaţiu cunoscut, dar restrâns, iar vânătoarea ritualică şi vânătoarea cosmică nu mai înseamnă ritualuri vânătoreşti propriu-zise, ci figurative sau chiar alegorii, în care Soarele, iniţial receptat şi desenat ca un cerc de foc, cu sau fără raze, se transformă în „vânătorul” dintr-un spaţiu nemărginit, marcat de cele patru direcţii ale răspândirii luminii („crucea simboliza nu numai Soarele, dar și spațiul în care el răspândea razele, cu alte cuvinte Cerul”[14]). Soarele biruia Timpul, ulterior devenind însuşi Timpul – „cruce, trupului stricăcioasă”[15], dar şi „ochiul lumii”[16], formulă păstrată şi în Psalmul 18 al lui David din Biblia ortodoxă:
„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.
- Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
- Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
- În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
- În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
- Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
- De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”
Când ridică ochii spre cer, omul constată că Soarele „colindă” cu răsăritul său prin constelaţiile zodiacale, începând cu Leul, în sens invers itinerariului său pe cer, şi-atunci colindul solar devine şi sensul horirii, al urmării acestui „uriaş, care aleargă drumul lui”, diferit faţă de cel înşelător al parcursului său pământesc. Ţinta principală a Soarelui – vânător cosmic pare să fie Capricornul (cerbul, capra, deci Cernunos sau Cerul Întunecat, deci elementele cosmice care sugerează moartea şi învierea Luminii), dar, între timp, în colindul său universal, Soarele biruie şi ia în captivitate tot ceea ce se găseşte, în colindul solar şi în cel omenesc, pe cele „două căi pentru a ajunge la individualitatea universului, aceea a logicului şi aceea a vieţii”[17]:
„Dară el că se lupta,
Într-o zi mândră de vară,
De la-amez şi până seara,
Şi când fu pe la sănţit
Leul cade ostenit
Şi mi-l leagă în curele,
Şi în frâne supţirele
Ca de-o aţă răsucită
În trei viţe împletită”[18]
sau
„D’împungu-se, Doamne, împung,
Împungându-se doi boi suri
Până-n cununa soarelui.
Nime-n lume nu-i vedea,
Numai fata băloşea”[19],
cu varianta în care Fecioara Cosmică (Alba, Luna, Eftepir, Maya, deci Primăvara) „coase” („nu ştiu: coase ori descoase / dar la lacrimi ştiu că varsă”) straie noi pentru „fraţii” ei cereşti (Constelaţia Gemenii, care vine după cea diluviană lunară a Racului), aflaţi în luptă cu neguri din… Constelaţia Taurului:
„Jiul mic mare-o venit,
Şi zi mare, margini n-are,
Şi de-adânc nici potrivnic.
’Noată-ş ’noată bour negru,
’Noată-ş ’noată, coarne-ş poară,
Dar în coarne el mai poartă
Legănel de mătasă.
Dar într-însu cine-mi coasă?
Coasă, coasă ghindoşeşte,
De lacrămi abia-l zăreşte,
Şi din gură-aşa vorbeşte:
Mai lin, mai lin, bour negru,
Că-mi strici rostul meu,
Eu am fraţi, în slujbă-s daţi;
Ei îs fraţi şi veri primari,
Veri primari şi vameşi mari,
Ei pe tine că te-or prinde”[20].
Traian Brăileanu, filosoful, sociologul şi scriitorul bucovinean, devenit prima victimă a „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” (avea 47 de scriitori deţinuţi, plus câteva sute de viitori poeţi, care uceniceau arta poetică în puşcărie), cum numea Petru Pandrea cumplita temniţă de exterminare violentă a elitelor neamului românesc (astăzi suntem martorii unei exterminări… de catifea), Traian Brăileanu, deci, opina că „e o chestiune numai de timp pentru ca lumea să nu mai prezinte nici o taină”[21], dar cum „problema noastră e de ordin spiritual”[22], nu cred că se vor găsi prea mulţi interesaţi de începuturile metafizice prin „consolarea spiritualistă, devenită sau refugiu, sau integrare cosmică”[23].
[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 99
[2] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 65
[3] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 51
[4] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 41
[5] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160
[6] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227
[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 109
[8] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 70
[9] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227
[10] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh” – cf. Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221
[11] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 46
[12] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190
[13] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154
[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 74
[15] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884 – leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16
[16] Ibidem, în Katha-Upanishad 2, p. 36
[17] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 16
[18] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 153
[19] Daul, Teodor, Se împung în Colindi şi cântece poporali, Arad 1890, 41
[20] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900: Culeasă de G. Coatu, învăţător din Cerna, plasa Măcin, judeţul Tulcea
[21] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 37
[22] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 20
[23] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, pp. 228, 229
