Enigma lăutarului Dinicu R. Ciolacu | Dragusanul.ro

Enigma lăutarului Dinicu R. Ciolacu

Dinicu R. Ciolacu, numit şi Ioan “Joan” Dinicu, în 1889, la Paris

 

Încă din ianuarie 1889, publicitatea culturală din ziarele „România liberă” şi „Epoca” mă ia prin surprindere, în ciuda faptului că undeva, în acel colţ de vremuire, Eminescu îşi trăieşte, singur şi însingurat, drama existenţială până la capăt. Iar dacă arunc ochii prin Sala „Bossel”, unde elita bucureşteană se bucură de balul mascat, la care „ariile de dans se execută de muzica Regimentului 6 de Dorobanți” iar „cele naționale și de salon, de muzica națională (lăutari), sub conducerea d-lui Dinică R. Ciolacu. Intrarea, 3 lei de persoană. Pentru domnii ofițeri, 3 lei cu garderobă”.

 

Prenumele lui Ciolacu, scris Dinicu pe alte afişe, mă contrariază într-atât, încât abia apuc să-i răspund schiţat la salut domnului Caragiale, care mă întreabă din sprânceană dacă nu îl însoţesc la carnavalul de la Sala Teatrului „Dacia”, unde carnavalul petrecăreaţă este şi mai înfocat, pentru că inimoasă este „muzica Regimentului I de Linie, sub conducerea d-lui Wiest” (vă salut, domnule Ludovic Wiest, compozitor şi publicist de partituri cu cântece naţionale!) și cea pe care o sloboade „banda de lăutari a cunoscutului Pădureanu vor executa cele mai noi arii de dans și de salon. Intrarea 2 lei; pentru domnii ofițeri 2 lei cu garderoba”[1]. Dar care Pădureanu? Naistul Bălan Pădurean sau muzicianul total Sava pădurean? „Bălan, muscalagiul, pentru că Sava deja cântă în Palatul de la Sankt Petersburg”, mă dumireşte domnul Caragiale, apoi adaugă: „Aşa-s basarabenii: unii cântă la Petersburg, alţii la Bucureşti”.

 

Prenumele lui Ciolacu, Dinicu, încă mă nedumireşte, pentru că habar nu aveam că Radu Muscalagiu, căruia i se zice şi Ciolacu, pentru că s-a născut în cătunul ţigănesc Ciolacu, din stânga drumului care duce de la Ungheni, la Bălţi, are şi un fiu Dinicu, Dinica sau Dănică, în afară de Fotache, numit de ruşi Gheorghi – de când„cântă la Sankt Petersuburg şi Cristache, care cântă la Bucureşti”, completează poetul Radu D. Rosetti şi care arareori scapă vreun concert de-al naistului Radu din Ciolacu Basarabiei, care îşi face veacul muzical cu „tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică”[2].

 

Între timp, presa bucureşteană vuieşte cu ştiri şi petreceri pe tema concursului pentru taraful cu muzică naţională, care ne va reprezenta, în august, la Paris, acolo unde şi de unde lăutarii maghiari domină Europa, primul zvâcnet de performanţă lăutărească românească înregistrându-se abia în 1873, la Viena, atunci când Angheluţă Dinicu, fratele lui Radu Muscalagiu zis Ciolacu – naistul tarafului românesc, a şocat lumea muzicală europeană printr-un exotism aparte şi printr-o virtuozitate superioară chiar şi celei a maghiarilor. Îndreptăţirea de a forma noul taraf românesc îi este încredinţată, prin concurs, tânărului Dinicu Ciolacu, iar „ecourile zilei” mustesc de patriotism românesc, de patriotismul acela prin care noi ne fudulim cu meritele altora, chiar dacă abia am ridicat biciul de pe spinarea bietului merituos: „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot timpul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română.

 

Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; domnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; domnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National”[3].

 

 

Şi mergem la Paris: noi, patrioţii, elitele neamului românesc, şi taraful ţigănesc de muzică naţională românească. Boierii şi burghezii sunt atât de mândri, de parcă ar fi compus şi muzica, nu doar taraful. Doar Iosif Vulcan, care îşi permite o excursie la Paris doar ca să poată critica expoziţia ungurilor, greoaie şi neinspirată în acel nefericit an 1889 (doar nu i-a luat pe Eminescu şi pe Creangă), iar biruinţa ţiganilor noştri împotriva extraordinarilor ţigani maghiari îi împle sufletul de bucurie. Că-aşa-i românul: ce-i aparţine îl reprezintă, e titlul său de glorie.

 

„Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele.

Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă:

 

De când ea s-a dus departe

Fericirea mea s-a dus…

Depuis que je vis loin d’elle

J’ai perdu tout mon bonheur”[4].

 

Costumele lăutarilor bucureşteni, basarabeni prin rădăcini (fraţii Dinicu, viorist, şi Radu, naist, din Ciolacu, cătun care, ca şi Unghenii, făcea parte din judeţul Iaşi, până în 1812), concepute de Regina Elisabeta, constituie un fals etnografic revoltător, dar care a devenit regulă peste timp, deci trebuie să ne împăcăm cu el. Francezii, de altfel, au apreciat albeaţa mătăsurilor, violent ornamentate coloristic nu cu simboluri străvechi, ci cu floristică de inspiraţie turcească, iar fotograful regal Philippon a fost singurul european. În afară de Ţarul Rusiei, care i-a întrebat pe lăutarii români de nume, ca să le poată folosi în realizarea albumului „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.  Ţarul s-a interesat doar de numele puştiului (doar 20 de ani avea pe atunci) Cristache R. Ciolacu, care, până atunci, însoţindu-şi tatăl la cârciumile din Filaret, „cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur”[5]. Ciolacu tocmai primise, din partea Preşedintelui, Premiul Republicii Franceze, în valoare de 2.000 de franci, şi „Legiunea de Onoare”, când Ţarul s-a apropiat de Cristache Ciolacu, cu o pungă cu 5.000 de ruble, pe care i-a întins-o, zicându-i: „Da, eşti mai bun chiar şi decât frate-tău Gheorghe (Fotache), care cântă la mine, la Sankt Petersburg!”.

 

Întrebat de nume, de către fotograful Philippon, Dinicu Ciolacu s-a prezentat „Ioan Dinicu”, dar numele acesta a rămas doar în albumul fotografic menţionat, presa franceză vestindu-i concertele de la Teatrul din Paris[6] şi de la Grand-Café[7], sau din turneul prin oraşele franceze Chartres, Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.[8], cu numele de Dinicu Ciolacu. Până pe la anul 1900, când şeful tarafului devine mezinul lui Radu Muscalagiu din Ciolacu, Cristache[9],  Dinicu Ciolacu sau, cum îşi spusese, în 1889, Ioan „Joan” Dinicu, a fascinat Europa, lăsând, ulterior, povara gloriei pe deplin meritată pe umerii fratelui său, neîntrecutul Cristache.

 

Enigma lui Dinicu R. Ciolacu, despre care erudiţii domeniului nu spun silabă, de parcă nici nu ar fi existat, desluşeşte, pentru cine caută, o poveste simplă. În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

 

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

 

 

[1] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[2] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[3] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[4] Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195

[5] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[6] Journal de Fourmies, XV, Nr. 1299 din 30 aprilie 1891

[7] Le Figaro, anul 40, nr. 300 din 27 octombrie 1894

[8] La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3; La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891

[9] Gil Blas, anul 21, nr. 7580, 19 august 1900; Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2