Din anul 1848: Aron Pumnul
Pe la începutul lui octomvrie, mare parte din emigraţii noştri se adunaseră la Cernăuţi. Furia holerei încetând, cei ce nu putură merge mai departe se întoarseră la gazdele ce le aveau prinse de cu vară. Eu, de astădată, eram singur: tovarăşul meu, Epureanu, căpătând parale din ţară, se dusese la Viena, unde, împreună cu Vasilică Ghica, au făcut pe baricade discursuri incendiare în contra lui Windisgreţ şi a reacţiunii guvernamentale.
Locuiam în casa unui ceasornicar, ocupând două mici cămăruţe, simplu, dar curat mobilate. Cartierul general, adică casa în care ne făceam veacul, unde adeseori mâncam şi ne adunam, era casa fericitului întru memorie Doxaki Hurmuzaki, singura casă particulară în care se păstrau limba şi datinile vechii vieţi patriarhale româneşti.
Într-una din zile, ieşind şi apucând să mă duc spre baia de aburi, când treceam pe un pod de piatră, văd un om, îmbrăcat în zdrenţe, negru la faţă, pletos, murdar, cu opinci în picioare şi cu o pălărie mare mocănească în cap. Acel om se opreşte în dreptul meu şi-şi scoate pălăria. Luându-l drept cerşetor, scosei o monedă de aramă şi-i oferii. El însă, în loc de a întinde mâna, spre a primi, zice:
– Mulţumesc; dar mai înainte aş întreba pe domnul, dacă memoria nu mă înşeală. Sunteţi domnul Sion ?
– Da, domnule, nu te înşeli; dar de unde mă cunoşti?
– Ai dormit, o noapte, în casa mea.
– Unde? Când? Cine eşti? Adu-mi aminte, căci eu nu ştiu să te fi văzut undeva.
– La Blaj… Pumnul…
– A! ce!, Dumneata? Pumnul… Aron Pumnul…
– Da, domnule Sion. Iată în ce stare mă aflu!
– Cum se poale? pentru ce?
– Ţi-oi spune pe scurt. După izbucnirea revoluţiunii în Bucureşti, am trecut în România. Guvernul provizoriu m-a însărcinat să predic şi să explic poporului spiritul Constituţiunii şi al principiilor liberale. Am fost, în cele din urmă, surprins la Focşani de invaziunea muscalilor… Abia am scăpat şi, sub acest port, m-am strecurat până acilea.
– O, sărmane omule!, dar nu poţi să te arăţi aşa în lume! Aşteaptă-mă în acest loc; într-un pătrar de oră, mă vei revedea.
Mă întorsei repede la gazda mea, luai un rând de primeneli într-o pânzătură, apoi, revenind la nobilul apostol al libertăţii, îl dusei la baie, îl scăldai, îl rasei, îl tunsei, îl îmbrăcai, şi astfel îl introdusei la familia Hurmuzaki şi în societatea cernăuţeană. Venirea acestui martir al libertăţii a fost un adevărat eveniment. Cernăuţenii în curând se încredinţară că el avea mari merite, care îl făceau demn de afecţiunea lor. Căpătând permisiune ca să ţie câteva conferinţe literare şi, cu ocaziunea aceasta, vorbind despre limba şi originile naţiunii române, în curând îşi făcu o popularitate imensă între toate clasele societăţii, care, până atunci, în ce priveşte studiul limbii naţionale, erau foarte înapoiate. El în curând fu consolat de suferinţele ce le îndurase: toţi acei ce făceau cunoştinţa lui se întreceau a-i trimite ajutoare şi daruri, ca ofrande cuvenite generaţiunii ce insufla persoana sa. Popularitatea lui Pumnu se mări şi mai tare când, abjurând confesiunea uniunii, a trecut la confesiunea greco-răsăriteană. După aceea, favorizat de titlurile sale academice şi de acela de vechi profesor al Seminarului de la Blaj, el în curând căpătă o catedră de limba româna în gimnaziul din Cernăuţi; şi astfel, luându-şi misiunea de apostol al naţionalităţii în provincia aceasta, ameninţată de deznaţionalizare atât de ruteni, cât şi de germani, se stabili pentru totdeauna acolo şi, cu apostolatul său, îşi făcu un mare nume în istorie.
(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)