Din anul 1848: Alţi emigranţi la Cernăuţi

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Colonia emigraţilor, dintr-o zi, într-alta, se făcea mai nu­meroasă. Persecuţiunile guvernului din Moldova, care voia să lovească în toată lumea care arăta cât de puţin spirit de independenţă, sili pe mulţi să emigreze. Guvernul din Bu­covina dăduse ordine ca celor ce vor voi să treacă printre cerdacurile (pichetele) de graniţă să nu le ceară paşapoarte, ci numai declaraţiuni despre numele lor. Ca persoane mai marcante voi nota pe un episcop Iustin, pe Anastase Panu, în fine pe Kogălniceanu, care a tipărit în Cernăuţi Dorinţele partidei naţionale din Moldova, broşură care a făcut senzaţiune şi mult sânge negru lui Mihai Sturdza. Astfel că, pe la începutul lui septembrie, mai toate hotelurile din Cer­năuţi erau pline de moldoveni.

Lumea însă era preocupată de evenimentele cele mari din Europa şi mai ales din Austria. Ungurii ridicaseră stindardul revoltei şi făceau progrese mari: cetăţile Ungariei capitula­seră înaintea lor şi în războiul cu croaţii repurtaseră mai multe biruinţe. În Transilvania, lucrurile erau într-o stare foarte curioasă: guvernul şi garda naţională erau în mâna ungurilor, iar oştirea în mâna generalilor austrieci; bine înţelegându-se că din această oştire ungurii şi secuii trecuseră sub stindardul unguresc. Guvernul din Cluj, auzind că în Sibiu rezidă comitetul naţional al românilor, care se numise în adunarea de la Blaj şi care dirija spiritul naţional, trimise, pe la jumătatea lui august, ca să pună mâna pe membrii săi. Se prinde, mai întâi, Bărnuţ, care, ca prin minune, scăpă sărind pe o fereastră. După aceasta, se arestează Laurian şi Bălăşescu; hârtiile lor se sechestrează şi se trimit la Pesta. Atunci românii din satele vecine se ridicară cu miile, veniră la Sibiu şi, sprijiniţi de un regiment de grăniceri români, ce erau acolo, eliberară pe arestaţi şi-i purtară în triumf.

Guvernul Transilvaniei încă nu rupsese relaţiunile cu Aus­tria; deşi compus din unguri (ca astăzi), dar încă guverna în numele împăratului, cu toate că propaganda revoluţionară el însuşi o făcea pe faţă cu impunitate. Această stare de lu­cruri însă nu se prelungi. Pe la începutul lui septemvrie, gu­vernul dete ordine ca să se pună în lucrare legea de recrutare, ce o lucrase Adunarea Revoluţionară din Pesta şi care apu­case de o întărise Împăratul. Această măsură alarmase toată ţara. Românii se vedeau în dilema cea mai dificilă: sau să se supună acestei legi şi, astfel, să mărească oştirea maghiară, care trebuia să bată pe români, sau să refuze şi să ridice stindardul războiului civil. Spre a se putea decide într-un fel sau în altul, comitetul propuse ca să se facă iarăşi o Adu­nare Generală la Blaj, pe Câmpul Libertăţii. La 16 septembrie, se şi adunară peste 20.000 oameni; în curs de o săptămână, adunarea se făcu mult mai numeroasă: se ţinură mai multe consiliuri şi, în fine, se aşternură deciziunile poporului într-un protocol. Cel mai însemnat punct din acest protocol a fost organizarea gărzii naţionale şi cererea de arme de la co­manda militară austriacă. Se trimise pentru aceasta o deputaţiune la Sibiu; iar pe de alta, românii se şi organizară chiar acolo, pe loc. Axente Sever, Jovian Bradu şi Avram Iancu, proclamându-se capi militari, îşi organizaseră fiecare cadrele necesare spre a improviza o sută de mii de oşteni.

Dar să lăsăm ale Ardealului, care de aici, înainte, intră în partea serioasă a istoriei.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).