Din anul 1848: La Crasna
Crasna Putnei, în 1915
Cunoşteam trei fraţi Stârcea, proprietari mari din Bucovina, care veneau adesea prin Moldova, unde aveau rude. Unul dintre aceştia, pe care îl numeam Cuconul Manolaki, fiindcă mult ţinea la originea lui de boier şi la suvenirurile strămoşeşti, într-o zi, prin postul Crăciunului, întâlnindu-mă în Cernăuţi şi apucându-mă în braţe cu vechea lui familiaritate, îmi zice: „De azi, dimineaţă, te caut: bine că te găsesc! De acum nu te mai las. Ai să mergi cu mine!”.
– Zău? Dar unde?
– La Crasna, la moşia mea. Nevastă-mea, auzind că eşti pe aci, m-a însărcinat să te găsesc şi să te duc acolo.
– D-apoi bine, dumneaei nici nu mă cunoaşte.
– Nu te cunoaşte, dar te ştie şi te aşteaptă. Haide ! Ai să ne faci mare plăcere.
– Bine, dar vezi, e iarnă şi… ştii… e cam frig…
– N-ai grijă: am blănuri să te fac să asuzi. E departe, dar vom scurta drumul cu graiul şi cu gluma, dacă nu cu biciul vizitiului.
Cu toate că oarecari împrejurări trebuiau să mă mai reţină în Cernăuţi, stăruinţele acestui bun amic mă făcură a-l urma. A doua zi, dimineaţă, veni cu trăsura la gazda mea şi stărui să-mi iau tot bagajul, declarându-mi că poate împrejurările mă vor ţinea mai mult timp la Crasna. Mi-a fost cu neputinţă de a mai rezista. Am plătit chiria apartamentului meu şi am plecat.
La Crasna, găsii o a două familie patriarhală, pe care o puteam asemăna cu aceea a lui Hurmuzaki. Doamna Stârcea, care pe atunci avea peste 40 de ani, era o doamnă cu o educaţiune distinsă, cu suflet îngeresc şi cu inima plină de nobile sentimente. Venirea mea, în starea maladivă în care trăia, părea că fusese de bun augur. Ea de mai mult timp suferea tare de stomac şi, atunci, ea credea că se simte mai alinată: nu ştia ce să mai facă, pentru ca să-mi facă petrecerea la tară mai plăcută şi să-mi mulţumească de sacrificiul ce credea că l-am făcut, venind la Crasna. Eu însă eram foarte mulţumit; făceam adesea excursiuni şi vânători prin munţi, iar serile petreceam spunând anecdote, care făceau să râdă pe ospătătorilor mei sau jucându-mă cu copiii lor, care erau foarte drăgălaşi. În adevăr, Eugeniu, care atunci era de 15 ani, şi Victor, care venea după dânsul, erau plini de spirit şi de inteligenţă; iar domnişoara Victoria, care era numai de şapte ani, avea atâtea drăgănele, încât mă silea să-i fac versuri.
Pe când mă delectam în această plăcută societate, în ajunul Bobotezei, seara, se răspândeşte ştirea că Bem sfărâmase oştirea austriacă, la graniţa dinspre Transilvania, şi că înaintează, cu armata maghiară, în Bucovina, punând toate satele sub foc şi jefuind tot ce-i ieşea în cale. Aceasta aduse mare spaimă în familia ospătătorilor mei. Toată noaptea se pregătiră ca să-şi ridice ce vor putea, şi a doua zi să plece spre a emigra în Moldova. Această spaimă nu era fără cuvânt; căci oamenii, văzând că guvernul ridică grajdurile de prăsilă, ce erau în vecinătate, văzând că frânturile de oştire austriacă fugeau spre Cernăuţi, nu aveau la ce se aştepta. Plecai şi eu, a doua zi, cu familia ospătătorilor mei, îmbarcaţi în mai multe sănii, cu deciziunea ca ei să treacă la Moldova, iar eu să mă întorc la Cernăuţi. Ne oprirăm vreo două zile la o moşie aproape ,de frontieră; dar pe urmă ne întoarserăm, încredinţându-ne că ungurii nu înaintează. Bem, în adevăr, bătuse pe Urvan, la Dorna, dar se mulţumi numai cu luarea câtorva tunuri şi muniţiuni de război; după aceasta, se întoarse în Transilvania. Eu mai stătui în Crasna, până pe la finele lui fevruarie, apoi mă înturnai la Cernăuţi. Dar voi lăsă descrierea acestor evenimente, fiindcă ele s-au înscris în cronicile timpului şi fiindcă trebuie să scurtez periodul acestor suvenire. Voi reveni la ale Moldovei.
(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).