„Sămânţa diavolului”: cântecele şi dansurile româneşti

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Prigonirea rockului în „vesele grădină, dulcea Bucovină” nu ar fi trebuit să mă surprindă vreodată, pentru că este o adevărată tradiție religioasă în înăbușirea bucuriilor omenești în acest evlavios nord de țară românească a Moldovei. Deși știam că lăutarii de odinioară erau îngropați dincolo de gardul cimitirelor, la un loc cu tâlharii și sinucigașii, nu mi-am putut închipui, vreodată, prigoana la care a fost supus cântecul național românesc, de-a lungul vremii, până ce nu am citit capitolul „Care au fost certările bisericii făcute credincioșilor ei pentru lăutari”, din interesantul studiu al lui Constantin Bobulescu, Lăutarii noștri / din trecutul lor, București 1922.

Sfânta și Adevărata Biserică era oripilată, încă din veacul al XVI-lea, deci îndată după moartea lui Ștefan cel Mare, de petrecerile „în mâncări asuprite, în beții sau în jocuri drăcești sau în dvorbe șezându”[1] – fir-ar ei de strămoși, petrecăreți precum strămoșii strămoșilor lor! Drept consecință, în fața Consiliului Județean Suceava, numit Divan Domnesc pe vremea aceea, se prezenta câte un mesianic misionar al beznei, care perora mai dihai decât evangheliștii ultra de astăzi: „O, amar cela ce be și mănâncă, cu cimpoi şi cu ceteri, şi cu alăute[2] acele blăstămate jocuri!”[3].

Dar lumea era doar lume, şi atunci, când încă se mai zorea şi cu un cântec compus chiar de Ştefan cel Mare, în care se zicea, pe strofă, „Hai să bem, să bem, să bem, / Ţara să ne-o apărăm” (versuri reproduse de Mitropolitul Dosoftei, dar cântate şi de tatăl lui I. G. Sbiera – păcat că s-a pierdut melodia!), aşa că opta pentru bucuriile dumnezeieşti, necăjindu-l foarte pe abia menţionatul Dosoftei, care dezagrea şi dezagrega „la giocuri a merge, decât la sfânta biserică şi a iubi hărjiate şi basne”[4], iar de aici, din predispoyiţia petrecăreaţă a românilor avea de suferit banul văduvei, pe care s-a întemeiat întotdeauna opulenţa călugărească ierahic superioară (de dus în Polonia) sau inferioară. La petreceri s-au dus unduitor pe calea generoasă a gâtlejurilor, zi de zi şi veac de veac, „bîuturile cu surle şi cu tămpene în dulcială”, folosind „giocurile şi danţurile spre veselială”, odată cu „căntecele şi dezmierdările lumeşti”, căci tare le mai plăceau sucevenilor din vremea Divanului Domnesc „toate fealiurile de cimpoi”, pentru a „giuca, curviia”, în armonie diavolească de „surle şi de scopose frumoase”[5], folosind „sîltîturile, cântecele de cimpoi, glasurile, beţiile”[6].

Să juri, nu alta, că „Bucovina Rock Castle” ţinea necurmat din veac în veac, deşi misionarii, prin Cazanii şi prin „să luăm amin-teee!”, cereau să fie înlocuit „sunetul fluerilor şi organelor în suspini”[7]; omul da deoparte cupa amară a suspinului şi ignora sfaturile evlavioase, dar poruncitoare a misionarilor beznei, care-i tot cereau să nu şi nu: „Nu te îmbăta, nu chema cinânpoi şi alăute şi mâscîrlici!”[8]; „Nu te bucura de dulceţile lumii… şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi fluierile şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”[9].

Consilierii judeţeni suceveni de atunci, când se numeau logofeţi, vornici, spătari şi aşa mai departe, n-au crezut şi pace insinuarea parşivă despre cântecul şi dansul strămoşesc – „sămânţa diavolului” – şi aşa s-a mai salvat cât s-a putut din spiritualitatea noastră naţională, în ciuda faptului că misionarii beznei erau la fel de stăruitori precum cei de astăzi:

„Să-ţi păzeşti urechile de cântecele cele stricate, care femeeşază sufletul ca într-o prea dulce adormitare. Să nu fluerăm auzul şi în stihurile cele iambiceşti, cu cari urechile se desfătează, astupă-le cătră rele cuvinte şi şuerături fără rânduială ale veselitoarelor cântări!”[10].

Păcătoşii iubitori ai obiceiurilor strămoşeşti, inclusiv unii dintre preoţii săteşti, care măcar îngăduiau, dacă nu cumva mai şi participau la „cuvintele ceale spurcate, cântările ceale lumeşti şi fără de ruşine, jocurile şi săriturile, râsurile şi hohotiturile”, aveau să se poticnească de vămile văzduhului pentru că „de multe ori în ospeaţe cu zicături şi cu muzikii ai jucatu şi de multa beţie abia te-ai dus la casa ta”[11] (chestia cu beţia, chiar şi pentru tinereţile mele o condamn).

În Cazania Paştilor din 1661, s-a scris, pentru a povăţui poruncitor viitorimea, iarăşi împotriva cântecelor şi jocurilor naţionale româneşti: „Şi ziua praznicului să o cinstiţi unul altuia, nu zavistuireţi, nice să o cinstiţi cu giocuri sau cu cempoi sau cu alăute sau cu căntece lumeşti sau cu săltături, cum nu iubeşte Dumnezeu”[12]. Ştiutorii gândurilor intime ale bunului Dumnezeu, şi în veacurile trecute, ca şi astăzi, nu admiteau abateri de la poruncile lor trufaşe, un oarecare Sava Brancovici, episcop al Ardealului, în 1675, substituindu-se Sfântului Cer pentru a-şi impune voinţa talibană: „Giocurile de Dumineca şi din sărbători să se pue gios, ca să meargă la biserică; iar care nu va ţine aceste, întăi popii voru fi fără popie, mirenii fără de lege, iar alalţi să vor da şpanilor”[13]. Numai pe mâna jandarilor nu se aşteptau bieţii români să fie îmbrânciţi de către Prea Înalţii lor Ierarhi, dar când Dumnezeu vrea, înduri purgatoriul pe pământ, acolo unde toţi purtătorii de cnuturi ale sfinţeniei îşi fac de cap, pocnind din bici pe deasupra veacurilor.

Sfântul Iacob Putneanul, cu sacrele-i moaşte depuse la Putna, şi devenit sfânt pentru că l-a deposedat de cele lumeşti (aut, argint, pietre scumpe, mărgăritare etc.) pe Ştefan cel Mare, scria, în Sinopsis-ul din 1751, ca lumea „să se ferească de toate lucrurile cele păgâneşti, care făceau elinii, ceia ce să închina idolilor, jocurile pre la sărbători, danţurile pre la uliţe afară din vremea nunţii, călucenii”[14], dar, din fericire, nu ne-a putut lăsa şi fără cântece şi dansuri, nu doar la nunţi şi colăcării, ci în toate zilele nădejdii şi ale speranţei, după ce nu lăsase şi fără osemintele lui Ştefan cel Mare, pe care le aruncase, îngropând în locu-i, pe bare de metal şi în mantie de ierarh ortodox, un stareţ oarecare, dar la fel de nărăvit împotriva identităţii noastre româneşti.

Chiar şi episcopul cu apucături de călău, care adora să biciuiască, legaţi la stâlpul caznelor din curtea Episcopiei din Rădăuţi, chiar şi preoţi avea un dinte otrăvit, în 1788, şi împotriva cântecelor celor „dulci cu scripca”, ţinând o adevărată filipică împotriva bucuriilor omeneşti: „În loc ca să mergeţi la biserică în zilele de sărbători, voi încă trecând pe lângă păretele bisăricii, vă duceţi la crâşmă. În loc ca să vă îndulciţi sufletul cu rugăciune curate, voi căutaţi cele deşarte şi dulci cu scripcele. În loc ca să vă sârguiţi după desfătarea sufletului întru învăţătură creştinească, voi încă vă învăţaţ obicinuite la zile de sărbători a face scrânciobea şi acolo adunându-vă vă dezmierdaţi cu toate lucrurile cele reale”[15].

Dincolo de această ipocrizie faţă de enoriaşi, să nu uităm că mănăstirile aveau propriile lor tarafuri cu lăutari, iar când trăgeau cuvioşii călugări câte o baie cu vin, mai ales la sfintele hramuri, nici un frate nu se îneca cu „sângele Domnului” din cele 10.000 de ocale, care se dădeau evlavios peste cap, în „petrecerea proastă, lăutarii şi celelalte neorândueli”[16], care nu dădeau bine pentru credincioşii care participau la hram.

Dacă s-ar fi dat curs straşnicelor precepte bisericeşti, scurse beznă peste veacuri, neamul acesta al românilor nu ar mai fi avut nimic din cele care îi conferă identitate. Dar nu ierarhii, ci sufletele însetate de bucurie au desluşit şi au mers pe calea cu adevărat dragă bunului Dumnezeu, calea Luminii.

[1] Diaconul Coresi, Carte de învățătură 1581, ediția Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 174.

[2] Hasdeu, Cuvinte din bătrâni, II, circa 1550, p. 461 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[3] Petru Maior, Propevedanii, III, p. 241 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[4] Dosoftei, Vieţile sfinţilor, pe luna Aprilie 21, fila 93 verso  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[5] Cazania lui Varlaam (1613), I, pp. 9 v., 310, 330 v.; II, p. 4 şi v. – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[6] Hasdeu, op. cit., pp. 230, 227; Antim Ivireanul, Didahiile, vol. II, p. 485 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[7] Coresi, op. cit., p. 368 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 175.

[8] Cazania lui Varlaam, II, f. 4 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[9] Mărgăritare, p. 135 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 176.

[10] Dintr-o carte bisericească de la Rarău, care are pe faţa 14 un chip de călugăr, cu inscripţia Nicodim monah sfetagoreţul şi dascăl al bisericii răsăritului 1826. Cartea pare a fi din cele tipărite la Mănăstirea Neamţului, p. 85 (com. d-lui T. Kirileanu) – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 177. Kirileanu, de loc din Broşteni, a fost bibliotecarul regal, în anii redactării cărţii lui Bobulescu – n. n.

[11] Ovidiu Densuşianu, Studii de filologia română, pp. 82, 84-86 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 178.

[12] M. Gaster, Chrestomatie română, I, p. 181 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 179.

[13] Tim. Cipariu, op. cit., pp. 146-148  – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[14] Sinopsis de Iaşi din 7259 [1751], p. 60 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 180.

[15] Pr. C. Bobulescu, în revista Lamura, an. II, numerele 10-11, iulie-august 1921, p. 851 – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., pp. 180, 181.

[16] Papadopulos-Kerameus, în Hurmuzaki, col. XIII – nota lui Constantin Bobulescu, op. cit., p. 181.

Enigma lăutarului Dinicu R. Ciolacu

Dinicu R. Ciolacu, numit şi Ioan “Joan” Dinicu, în 1889, la Paris

Încă din ianuarie 1889, publicitatea culturală din ziarele „România liberă” şi „Epoca” mă ia prin surprindere, în ciuda faptului că undeva, în acel colţ de vremuire, Eminescu îşi trăieşte, singur şi însingurat, drama existenţială până la capăt. Iar dacă arunc ochii prin Sala „Bossel”, unde elita bucureşteană se bucură de balul mascat, la care „ariile de dans se execută de muzica Regimentului 6 de Dorobanți” iar „cele naționale și de salon, de muzica națională (lăutari), sub conducerea d-lui Dinică R. Ciolacu. Intrarea, 3 lei de persoană. Pentru domnii ofițeri, 3 lei cu garderobă”.

Prenumele lui Ciolacu, scris Dinicu pe alte afişe, mă contrariază într-atât, încât abia apuc să-i răspund schiţat la salut domnului Caragiale, care mă întreabă din sprânceană dacă nu îl însoţesc la carnavalul de la Sala Teatrului „Dacia”, unde carnavalul petrecăreaţă este şi mai înfocat, pentru că inimoasă este „muzica Regimentului I de Linie, sub conducerea d-lui Wiest” (vă salut, domnule Ludovic Wiest, compozitor şi publicist de partituri cu cântece naţionale!) și cea pe care o sloboade „banda de lăutari a cunoscutului Pădureanu vor executa cele mai noi arii de dans și de salon. Intrarea 2 lei; pentru domnii ofițeri 2 lei cu garderoba”[1]. Dar care Pădureanu? Naistul Bălan Pădurean sau muzicianul total Sava pădurean? „Bălan, muscalagiul, pentru că Sava deja cântă în Palatul de la Sankt Petersburg”, mă dumireşte domnul Caragiale, apoi adaugă: „Aşa-s basarabenii: unii cântă la Petersburg, alţii la Bucureşti”.

Prenumele lui Ciolacu, Dinicu, încă mă nedumireşte, pentru că habar nu aveam că Radu Muscalagiu, căruia i se zice şi Ciolacu, pentru că s-a născut în cătunul ţigănesc Ciolacu, din stânga drumului care duce de la Ungheni, la Bălţi, are şi un fiu Dinicu, Dinica sau Dănică, în afară de Fotache, numit de ruşi Gheorghi – de când„cântă la Sankt Petersuburg şi Cristache, care cântă la Bucureşti”, completează poetul Radu D. Rosetti şi care arareori scapă vreun concert de-al naistului Radu din Ciolacu Basarabiei, care îşi face veacul muzical cu „tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică”[2].

Între timp, presa bucureşteană vuieşte cu ştiri şi petreceri pe tema concursului pentru taraful cu muzică naţională, care ne va reprezenta, în august, la Paris, acolo unde şi de unde lăutarii maghiari domină Europa, primul zvâcnet de performanţă lăutărească românească înregistrându-se abia în 1873, la Viena, atunci când Angheluţă Dinicu, fratele lui Radu Muscalagiu zis Ciolacu – naistul tarafului românesc, a şocat lumea muzicală europeană printr-un exotism aparte şi printr-o virtuozitate superioară chiar şi celei a maghiarilor. Îndreptăţirea de a forma noul taraf românesc îi este încredinţată, prin concurs, tânărului Dinicu Ciolacu, iar „ecourile zilei” mustesc de patriotism românesc, de patriotismul acela prin care noi ne fudulim cu meritele altora, chiar dacă abia am ridicat biciul de pe spinarea bietului merituos: „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot timpul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română.

Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; domnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; domnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National”[3].

Şi mergem la Paris: noi, patrioţii, elitele neamului românesc, şi taraful ţigănesc de muzică naţională românească. Boierii şi burghezii sunt atât de mândri, de parcă ar fi compus şi muzica, nu doar taraful. Doar Iosif Vulcan, care îşi permite o excursie la Paris doar ca să poată critica expoziţia ungurilor, greoaie şi neinspirată în acel nefericit an 1889 (doar nu i-a luat pe Eminescu şi pe Creangă), iar biruinţa ţiganilor noştri împotriva extraordinarilor ţigani maghiari îi împle sufletul de bucurie. Că-aşa-i românul: ce-i aparţine îl reprezintă, e titlul său de glorie.

„Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele.

Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă:

De când ea s-a dus departe

Fericirea mea s-a dus…

Depuis que je vis loin d’elle

J’ai perdu tout mon bonheur”[4].

Costumele lăutarilor bucureşteni, basarabeni prin rădăcini (fraţii Dinicu, viorist, şi Radu, naist, din Ciolacu, cătun care, ca şi Unghenii, făcea parte din judeţul Iaşi, până în 1812), concepute de Regina Elisabeta, constituie un fals etnografic revoltător, dar care a devenit regulă peste timp, deci trebuie să ne împăcăm cu el. Francezii, de altfel, au apreciat albeaţa mătăsurilor, violent ornamentate coloristic nu cu simboluri străvechi, ci cu floristică de inspiraţie turcească, iar fotograful regal Philippon a fost singurul european. În afară de Ţarul Rusiei, care i-a întrebat pe lăutarii români de nume, ca să le poată folosi în realizarea albumului „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.  Ţarul s-a interesat doar de numele puştiului (doar 20 de ani avea pe atunci) Cristache R. Ciolacu, care, până atunci, însoţindu-şi tatăl la cârciumile din Filaret, „cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur”[5]. Ciolacu tocmai primise, din partea Preşedintelui, Premiul Republicii Franceze, în valoare de 2.000 de franci, şi „Legiunea de Onoare”, când Ţarul s-a apropiat de Cristache Ciolacu, cu o pungă cu 5.000 de ruble, pe care i-a întins-o, zicându-i: „Da, eşti mai bun chiar şi decât frate-tău Gheorghe (Fotache), care cântă la mine, la Sankt Petersburg!”.

Întrebat de nume, de către fotograful Philippon, Dinicu Ciolacu s-a prezentat „Ioan Dinicu”, dar numele acesta a rămas doar în albumul fotografic menţionat, presa franceză vestindu-i concertele de la Teatrul din Paris[6] şi de la Grand-Café[7], sau din turneul prin oraşele franceze Chartres, Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.[8], cu numele de Dinicu Ciolacu. Până pe la anul 1900, când şeful tarafului devine mezinul lui Radu Muscalagiu din Ciolacu, Cristache[9],  Dinicu Ciolacu sau, cum îşi spusese, în 1889, Ioan „Joan” Dinicu, a fascinat Europa, lăsând, ulterior, povara gloriei pe deplin meritată pe umerii fratelui său, neîntrecutul Cristache.

Enigma lui Dinicu R. Ciolacu, despre care erudiţii domeniului nu spun silabă, de parcă nici nu ar fi existat, desluşeşte, pentru cine caută, o poveste simplă. În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

[1] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[2] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[3] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[4] Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195

[5] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[6] Journal de Fourmies, XV, Nr. 1299 din 30 aprilie 1891

[7] Le Figaro, anul 40, nr. 300 din 27 octombrie 1894

[8] La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3; La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891

[9] Gil Blas, anul 21, nr. 7580, 19 august 1900; Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2