ca să le poată el trăi pe toate

în ultimele mele anotimpuri

am fost proscris şi-am chiuit spre cer

şi am dansat cu Luna în răstimpuri

ca să învăţ ce-ar trebui să sper,

din palma ei am tot cules aleanuri

şi am băut nectarul unei flori

doar calea mea pândind-o dintre lanuri

şi aruncând miresme-n trecători,

iar trecătorii toţi cuprinşi de vrajă

n-au mai zvârlit cu pietre înspre mine,

iar sus, în ceruri, Luna sta de strajă

destinului ursit să i se-nchine,

destin amar de înnăscut proscris

cu mâinile mereu însângerate

de verbele ce-n pagină le-a scris

ca să le poată el trăi pe toate

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 6

Credinţi populare în cărţi bisericeşti

Un material de arheologie spirituală, publicat de Şezătoarea lui Artur Gorovei, în 1904, îmi atrage atenţia asupra unui segment de mărturii româneşti despre componentele Datinii ancestrale: sinopsis-urile, adică „învăţăturile” prin care ierarhii vremuitelor vremi se împotriveau şi trudeau pentru stârpirea unor „reale închipuiri… oameni bucurând”, stigmatizându-le drept „idoleşti” şi „diavoleşti”, înainte de a fi adaptate la creştinism, fie prin sfinţirea unor oameni morţi, în „carele încuibându-se diavolul de multă vreme îi ţin ne-putrezi”, fie prin sfinţirea Venerei drept Sfânta Paraschiva, fie prin falsificarea textelor colidelor, care, din Coliade, devin sfinte cântări de Crăciun. Ca să nu mai vorbim de practica ritualică a Paparudelor, numite în Moldova Păpălugi, înlocuită cu ieşirea preotului cu icoana în câmpurile arse de secetă. Textul publicat de Gorovei se referă la poruncile jefuitorului mormintelor voievodale de la Putna, Iacov, şi la sinopsis-ul lui, dar sunt astfel de cărţi şi înainte, şi după mitropolitul Iacob Stamati, care trebuie cercetate cu atenţie, pentru identificarea unor datini străvechi, stârpite sau încreştinate până la totală golire de identitate, pentru a putea înţelege o spiritualitate multimilenară, în care ne putem identifica rădăcinile. Public textul aflat întâmplător, cu adnotări de subsol, şi ca mărturie a unei răscruci de vremuri, care deschide nebănuite căi de înţelegere:

Într-o cărticică bisericească, intitulată „Sinopsis adecă adunare de mai multe învăţături, tipărit cu osteneala şi toată cheltuiala a preosfinţitului Mitropolit al Moldaviei Kir Iacov[1] întru a sa tipografie în Iaş în anii de la naşterea lui Hristos 1757”, despre care „cerească floare ori cărţulie” dl N. Iorga se rosteşte, într-a sa Istorie a literaturii române în sec. al XVIII-lea, că „e cea mai vrednică de luare aminte dintre tipăriturile moldovene ale acelui timp”, găsim o mulţime de vechi credinţi şi obiceiuri superstiţioase ale Românilor. Aşa, la tâlcuiala poruncii întâi, stă scris:

„Şi iară cine crede în visuri şi în farmece şi în vrăji şi în advare şi în baere şi într-alte lucruri diavoleşti, acela este fără de lege… (faţa 42). Pentru aceasta nimenea să nu se înşale cu descântecele şi cu farmecele, sau să lege cu vrăji vila lut să n-o mănânce lupul, nici bărbatul cu muiarea să nu-i lege, nici baere să nu faceţi la omul bolnav, nici să credeţi visurile, nici când cântă corbul sau cioara sau coţofana sau alt ceva din cele trăgătoare pre pământ, să ziceţi că au cântat rău, că cine zice aceasta face pre Dumnezău mincinos, carele au făcut pre corb… Nici să ziceţi că cutarele are noroc rău, că toţi oamenii a unui Dumnezău sunt zidire; nici să ziceţi că cutare zi este bună şi cutarea este rea, că Dumnezău le-a făcut toate zilele şi le-a făcut bune pentru om (fila 42 şi 43)”.

De la faţa 51 se înşiră următoarele „Învăţături pre scurt înprotiva a multor reale închipuiri, cari neştiind fac unii din creştini şi dovediri de unde se trag acele fapte reale şi ce închipuesc”:

„1). Dumnezăii limbilor elineşti erau foarte mulţi, dintre carii unul era anume Pèrun, carele se numia Dumnezăul focului, că şi în mâna lui ţinea o piatră scumpă, care piatră după feliul ei lumina ca jăratecul, încă şi foc deapururea ardea înainta lui. Iară închinătorii lui făcea focuri şi se petrecea preste dânsele, închipuind adecă cum că s-ar da singuri pre sine jertvă acelui idol Pèrun. Aceleşi închipuiri fac şi unii din creştini pănă în zioa de astăzi, adecă focuri cu bălii în zioa de Joi Mari şi se petrec peste dânsele, însă neştiind ei ce închipuesc.

2). Alt idol era ce-i zicea Lado[2]. Pre acesta îl avea Dumnezăul veseliilor şi şi a bunii norociri. Acestuia îi aducea jertve cei ce avea a face nunţi şi veselii[3], părându-li-se că cu agiutorul lui Lado îşi vor câştiga veselie frumoasă şi viaţă cu dragoste. Asemenea şi aciasta o cântă creştinii pe la nunţi. Pentru aceea dară se cade tot creştinului să se feriască de acestea.

3). Mai jertvuia unii dintre acei închinători de idoli[4] şi apelor, adecă bălţilor, izvoarălor, numindu-le şi pre acele Dumnezău. Deci unde era apa aproape, ei se aduna odată într-un an şi mergea de se arunca unii pre alţii în apă. Iară unde era apa departe, îşi turna apă pe dânşii unii altora. Aciasta acum şi la unii din creştini vedem făcându-se, adecă: a doua zi după Paşti, numindu-se trasul în vale, dintru care tras în vale prin îndemnarea diavolului se fac multe sfăzi, gâlcevi şi bătăi.

4). Alţii avea alt Dumnczău ce-i zicea Coleada[5], carii ei adunându-se la praznecile şi zborurile lor cele idoleşti cânta lăudând pre acel idol Coleada, pomenindu-i de multe ori numele lui. Şi aciasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi pănă astăzi, că primesc spre ziua Naşterii lui Hs. de le cântă ţigani, numindu-se Colindători. Şi încă mai primesc la casele lor Turca[6] sau Brezaia având cu sine şi măscărici ghiduş, carele schimbându-şi faţa sa[7] (cea după chipul lui Dumnezău zidită) cu gura zice cuvinte urâte scârnave, iară cu trupul face chipuri grozave şi spurcate, atâta cât pre cei fără de cuvinte oameni bucurând[8], iară pre cel fără de răutate copil spăriind.

5). În cetatea Rodortol, aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adecă Dumnezăul morţilor, care acela era un elin mort, întru carele încuibându-se diavolul de multă vreme îl ţine neputred şi făcând multe năluciri. Acestuia dară îi jărtvuia acei oameni rătăciţi întru acest fel, adecă deş băte trupurile sale până la sânge şi chiuia şi striga şi toată alta fără de lege făcea. Şi cu sângele ce-ş vărsa, închipuia cum că cu sânge iaste Cron Dumnezăul lor (pentru că se arăta a fi rumăn la faţă). Iară fără de legea ce-o făcea zicea că nu o vede Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările, căci că iaste mort.

Asemene rătăcire vedem şi acum la unii din creştini, că precum aceia se strângea la acel mort de să bătea şi chiuia şi toată altă fără de lege făcea, aşa şi acum creştinii fac pre la morţii lor, strângându-se clacă de nebuni, de-şi bat spatele cu lopăţi şi chiuesc şi joacă şi alte multe ghiduşii, care nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine. Deci de toţi se poate cunoaşte că nu este lucru curios, adecă la vreme de plâns să se facă râsuri şi hohote şi la vreme când toţi acei ce se vor fi strâns ca să se roage lui Dumnezău şi să plângă, ei atuncea să joace şi să chiuiască, şi atuncea când ar trebui acel suflet a se uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, el atuncea mai vârtos să se însărcineze cu celelalte necuvioase fapte ce s-au zis. Ci cu cuviinţă iaste la mort adunându-se rudeniile şi alţii să facă plângere cuvioasă, nu atât pentru că a murit, cât pentru iertarea păcatelor lui şi ca să i se aşeze sufletul lui unde drepţii se odihnesc. Iară la privegherea acelui mort să citească preoţi, iară necetind preot să fie şi mirean priveghind cu cuviinţă, vorbind cele de folosul sufletesc, iară nu vorbe deşarte lumeşti au jocuri sau alte ghiduşii, ci acestea toate de acum să lipsească.

6). Alţii cinstea pe un idol anume Cupal, pe care îl numia Dumnezăul rodurilor pământului, care la pârga secerişului la o zi a lor însemnată îi aducea jerlvă, şi adunându-se bărbaţi şi muieri împletind cununi de burueni îşi punea în cap şi se încingea cu burueni. Şi unii din bărbaţi se îmbrăca în haine muereşti, ca putând ei a juca mai grozav şi mai răsfăţat decât muerile să poată a îndemna pre privitori şi pre tot norodul spre toată pohta spurcaţii curvii după cum plăcea diavolilor ce lăcuiau în Bozu, şi aşa jucând şi sărind adeseori pomenea zicând: Cupal, Cupal. Această urâtă închipuire şi până acum se ţine în ţara noastră pe la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţi în haine muereşti şi se numesc şi cu numele aproape de numele Cupal, adecă Cuci sau Căluceni făcându-şi şi aceştia cununi de burueni, anume de pelin. Iară cei mai mulţi ce nu joacă iară pelin tot îş pun în brâu. Şi iată cu asemănarea avidoma închipuesc acea de atuncea sărbătoare drăcească şi prăznuire idolească. Alţii iarăşi fac altă arătare şi izvodire drăcească la vreme de secetă, adecă un om cu pielea goală şi înşirând burueni verzi pe aţă se înfăşură de sus până jos şi pe cap pune iarăş cunună de burueni, şi aceasta încăşi pre la care jucând, aruncă toţi cu apă întrînsul închipuind cum că şi de la dânsul apă cer, adecă ploae. Deci prostimea la aceste doao atât se înşală cât adecă de la Cuci, cum că ar lua vindecări de toate neputinţele sale, prin călcarea Cucilor. Iară Papăluga, cum că ar avea putere ca aceia, adecă să poruncească norilor şi să ploaie. Care mai ales şi la aceste doao pricini nu trebue mai mult închinare de idoli, căci destul iaste la acei ce cred aşa adecă cum că pre cum cred credincioşii că prin atingerea sfinţilor apostoli cu numirea lui Hs., s-au dat vindecări celor bolnavi, aşa şi acum s-ar da prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (şi aceştia cei mai mulţi sunt ţigani pucioşi, şi iarăşi precum Ilie Prorocul şi alţi sfinţi mulţi, prin mult post şi rugă, cu numirea Dumnezeiescului nume au pogorât ploae, aşa ar putea şi acel măscărici înşălător Păpăluga ca să pogoare ploae când ar vrea.

Toate aceste fapte sunt chiar drăceşti izvodiri şi avidoma închipuiri ai celor de demult idoleşti închinători.

Şi pentru toţi aceşti mai de sus numiţi idoli şi pentru închipuirile jertvelor lor, vrând cineva a căuta dovezi, să cerce la Istoriile Moscalilor, mai ales la vremea când s-au luminat ei cu sf. botez, şi acolo va afla, căci la dânşii au fost aceşti Dumnezăi, după cum le sunt şi numele a unora pre limba lor, iară a altor idoli pre limba râmlenească, afară de Cron, carele au fost din Dumnezăul Elinilor, după cum s-au zis, adecă din cetatea Rodoslol. Iară alţii mult mai mulţi decât aceştia, tot a Moscalilor au fost, a cărora spurcate nume nu s-au mai pus aice, fiind că şi închipuirile sărbătorilor şi jărtvelor lor ce se făcea atuncea, acum de tot au încetat şi s-au uitat”[9].

[1] Iacov Putneanul, născut boier Stamati, cel care a prădat mormintele voievodale de la Putna – n. I. D.

[2] Venus, Venera sau, ulterior, Sfânta Vineri sau Sfânta Parascheva, un atribut lunar al timpului feritilităţii – n. I. D.

[3] Cântecul Lado, Lado, nu mai plânge, deci cântecul de „iertăciune”, pe care Dimitrie Cantemir îl considera eres dacic pierdut, a fost găsit şi notat, în sudul Basarabiei anului 1943, de Constantin Brăiloiu, fiind cântat, pentru prima dată, după atât amar de vreme, de „Zicălaşii”, în primăvara anului 2018 – n. I. D.

[4] Datina presupune închinări astrale, cosmogonice, şi nicidecum idolatre – n. I. D.

[5] Coleada era numele vechi al Colindei – n. I. D.

[6] Cerbul sau Capra – n. I. D.

[7] Îşi punea mască – n. I. D.

[8] „oameni bucurând” – asta este esenţa satanismului, în religie: bucuria omenească, fericirea darului dumnezeiesc numit viaţă – n. I. D.

[9] Şezătoarea, Anul XII, vol. IX, No. 6-7, Folticeni, Aug.-Sept. 1904, pp. 81-84

DATINA ROMÂNILOR No Comments Apr 6

Cruciadă împotriva Bucovina Rock Castle

„Atleţii” talibanismului religios au încercat să-şi unească forţele, împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”, cu Arhiepiscopia Bucovinei şi Rădăuţilor, abordându-l direct pe Î. P. S. Pimen Suceveanul. Înaltul Ierarh al Ortodoxiei a ascultat în tăcere, apoi i-a sfătuit pe năbădăioşii tulburători de viitorime: „Lăsaţi tineretul să asculte muzica lui, armoniile care-i fac plăcere! Lăsaţi-i în pace şi mergeţi la rugăciunile voastre, pe care şi aşa nu le faceţi cum trebuie! Nici o biserică nu are viitor, dacă se ridică împotriva tinerilor, aşa că lăsaţi-i în pace, să se bucure de cultura lor!”.

Întâmplarea mi-a fost relatată, luni, de un apropiat al Î. P. S. Pimen Suceveanul. Dacă e adevărată, ar trebui să fim mândri de Ierarhul ţinutal al Ortodoxiei Româneşti.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2019 No Comments Apr 6

Cântecele marţiene şi venusiene ale românilor

Cântecele româneşti ale veacurilor XVI-XVIII, cu partituri păstrate de maghiari şi de germani, ba chiar şi de un francez, Domnul de Guisse, şi aduse în notaţie modernă de Edward Jones[1], ba chiar şi de un italian, Canzler Cav. De Frerio, care le-a dăruit Bibliotecii landului Karlsruhe, de unde au fost preluate de Otto Heilig[2], au răsunat, astăzi, în zori, în sala de repetiţii a orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, iar la interpretare, ca şi la notare, „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”[3], chiar dacă în două cântece ritualice de căluş (marţiene, închinate, deci, paznicul muntelui altar), Bătuta, culeasă de Franz Jozef Sulzer, şi Arnăuţeasca, variantă moldovenească de Alunel, după cum spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu, există măsuri în 3, care le-au dat mult de furcă Zicălaşilor Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotariu şi Ionuţ Pulpă, care mi-au făcut şi o imensă bucurie: m-au ajutat să ascult, pentru prima dată în viaţă, cântecul lui Dumitrache Bondoliu Du-i, du-i, du-i la mănăstire, care ar trebui să devină imnul alegătorilor români faţă de ce-i pe care îi vor alege, sperând Să-şi vină nebunii-n fire.

În toate miturile ancestrale ale omenirii[4], Marte a fost paznicul templului Muntele Soarelui (Go Ra sau Ho Ra), iar Venus – marea preoteasă[5], trimisă de Dumnezeu „să boteze pământul” [6], dar nici un mit nu a păstrat melodiile şi incantaţiile ceremoniale, acestea supravieţuind doar în munţii Carpaţi, drept dovadă a unei continuităţi lingvistice. Pentru că limba zeilor, numită, cândva şi latina vulgară, îşi păstrează colindele şi horele doar în limba română şi cu o astfel de stăruinţă, încât, la pierderea turmei, care îşi află în Iisus un alt Mare Păstor – solar, dar un altul, păstoriţa sau fata de român, pierzându-şi turma, plângând o caută între munţi[7], dar şi păstoriţa Venus avea să fie ulterior, redefinită mitic drept Sfânta Vineri, Venera sau Parascheva, apelându-se la misterul unui cuvânt străin, „cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[8]. Şi astfel, mitica Venus supravieţuieşte mileniilor, dar drept imanent care coboară şi se estompează în „cultul sfintei Vineri”, care „este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[9]. „Că legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[10], dar şi textele acestor colinde, în care rudimentele totemismului şamanic supravieţuiesc, sunt „băsmuite”, sunt „genuncheate” – cum zice Cartojan – până la statut de poveste numai bună de ars lungul şi frigurosul timp iernatic.

Colindul Sfintei Vineri, falsificat pe la 1580, cum stabilesc Hasdeu şi Cartojan, este aproape identic cu Rugăciunea Sfintei Vineri, publicată de Marian, cu deosebirea că Venus, ca timp al anului Fecioarei Cereşti, este Sfânta Vineri şi nu, ca la Marian, Maica Domnului, dar descântecul păgân străvechi este acelaşi:

„Și ieși sfânta Vinere din rai

Și ni zisă

Și ni râsă:

Cine poate spune povestea sfintei Vineri

S-o zică:

Joi sara de două ori,

Vineri dimineață de trii ori,

Că l-oi scoate din lăcuri,

Din păcuri

Și l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă,

Făclii aprinsă,

Izvoare răci și fântâni curate

Și l-oi scăpa de păcate”[11].

respectiv:

„Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură,

Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[12].

Cântările venusiene, după cum mi s-a confirmat şi prin repetiţia de astăzi a „Zicălaşilor” sunt brâie şi se horeau (ritualuri ceremoniale ale Muntelui Soarelui Go Ra, numite Ho Ra) în sinusoidă (dovadă că fertilitatea era un atribut lunar), dar au fost notate, de către ştiutorii de muzică maghiari, germani, francezi, drept arcane, sârbe, ciobăneşti, ba chiar şi tarantela română, pe baza considerentului că vechile melodii etrusce pe tema Marelui Păstor se numeau tarantele. Cântările totemice şamanice sau marţiale, numite căluşereşti sau mocăneşti, deci munteneşti, au fost categorisite şi drept bătute, alunele sau chiar arnăuţeşti, drept variante moldoveneşti, în ipoteza lui Hasdeu, ale alunelului valah şi transilvan.

„Zicălaşii” intenţionează să fonotecheze, în intimitate, fără alt spectator în afară de mine, 300 de cântece vechi, majoritatea pierdute şi doar vreo câteva cântate doar de zicălaşi, dar reluate pentru comparaţie. De pildă, Alivenicile lui Hasdeu şi Alivanca lui Voievidca, Ardeleanca lui Hasdeu, numită şi de el Tarantela română, şi Tarantela română, publicată de medelnicerul Carp, în 1851, la Iaşi[13]. Vor mai fi şi altele, probabil, deşi ţinta principală a „Zicălaşilor” o reprezintă „harta” muzicală a Bucovinei, pe ţinuturi lăutăreşti. Nu folclorice, ci lăutăreşti. Ocazie cu care se va proba că „salvgardarea patrimoniului imaterial” de către proşti e mai nocivă chiar şi decât harnica falsificare a cântecului naţional românesc, în ultimele şapte-opt decenii.

[1] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[2] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302

[3] Numărul 93 al departamentului Praktische Musik al Bibliotecii landului Karlsruhe

[4] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu” (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

[6] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[7] Alexici, Gheorghe, Poezia noastră poporană, în Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[8] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[9] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[10] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[11] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[12] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

[13] Calendar pentru Romăni / pe anul 1851, Anul X, Iaşii, Institutul Albinei

DATINA ROMÂNILOR No Comments Apr 5

Albumul lui Julius Dutkiewicz: Broşteni, 1883

Unul dintre cei mai importanți fotografi ai Bucovinei, Julius Dutkiewicz, realiza, cu ocazia vizitei făcute de Carol I, în 1883, în vara anului 1883 la moșia Broșteni, și publica, în toamna aceluiași an, albumul de lux „Broșteni”, cu 44 de fotografii, dispuse, câte două, pe 22 de pagini. Poate fi găsit, împreună cu alte comori de memorie românească, în Biblioteca Digitală Naţională a Bibliotecii Naţionale a României.

Dincolo de fotografii, pulsează istoria. Păcăleala românilor, numită istorie. Pentru că, în 1877, pe când stră-străbunicii noştri înroşeau redutele turceşti din Bulgaria, iar efortul financiar de război costa de putea să ne pună ţărişoara pe butuci, gloriosul Carol I, care cumpărase deja Valea Prahovei şi finisa minunatul Castel Peleş, arunca în mâinile boierului Alecu Balş un fleac (regal) de două milioane şi jumătate de lei şi cumpăra Broştenii, cu munţii şi cu satele de hăt până hăt.

Cu aşa mare cheltuială, magnificul Rege Carol I nu a mai avut de unde da pământul promis pentru eroismul cu redutele cucerite, aşa că a pus jandarmii pe ei şi, într-un deceniu, ce n-au izbutit turcii au împlinit caftangii regali, care fie că i-au băgat în pământ, fie că doar i-au schilodit pe pretenţioşii eroi de la Plevna, Griviţa Smârdan şi aşa mai departe, care doreau doar petecul de pământ al supravieţuirii. Pământ care nu se putea da, pentru că Majestatea Sa (ţoc! pup! ţoc! – se aude dinspre clasa politică a vremii lui) avea cheltuieli mari, iar dacă ţara nu s-ar fi simţit prăpăstios de datoare, o băga pe mânecă bietul sărăntoc german, care tare descurcăreţ s-a dovedit a fi, în cele din urmă, „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Halal să-i fie şi daţi-i ţara înapoi lui Radu Duda – şi-aşa nu le mai este de folos românilor, care s-au risipit în cele patru zări şi, decât s-o fure ăştialalţi, mai bine daţi-o actorului Radu Duda, urmaş de viticultori francezi pe moşia lui Alecu Balş, dar şi el procopsit drept descendent direct, via Bârlad şi Negreşti-Iaşi, din sora lui Ştefan cel Mare şi din Portarul Şendrea; aşa, doar de-un moft şi de-un scenariu, căci dovezi nu există, iar excelentul actor Radu Duda e musai să descindă dintr-un portar, fie acesta chiar şi Helmuth Duckadam.

„Broșteni, comună rurală, pl. Muntele, jud. Suceava, spre vest și la 76 km de Fălticeni. Se mărginește, la est, cu comuna Mădeiul și Mălini, hotărnicindu-se prin Bistrița și o linie ce pornește din pârâul Cățelușa și trece peste munții Comoara, Opcina Goei, Goia, pe lângă Muntele Lung și până în Opcina Rea; la vest, cu comunele Dorna, șarul-Dornei și Neagra Șarului, despărțindu-se prin o linie ce pornește de la Cheile Negrei Broștenilor, trece pe la Piatra lui Ciubuc, Piatra Albă, scoboară în pârâul Scorușul, apoi apucă pe Negrișoara în sus până la Gura Toplicioarei, urcă pe acest pârâu până în Opcina Raței, Opcina Mihăilețului, Șarul, Bâtca Opcioarei, Opcina Bădei, pe la Prislop, Bogolin și până ce scoboară în Bistrița, după gâtul de la Colțul Acrei; la sud, cu Mădeiul, Borca și Transilvania, limitându-se prin Bistrita și Neagra Broștenilor; la nord, cu Bucovina, hotărnicită prin Bistrița, până la gura Pârâului Arămii, urcând până sub vârful Rarăului, se întoarce pe după Todicescu, pe la munții: Căpățâna, Scorușul, Tarnițele, Clifele, Alunișul, Grebenele și până în Opcina Rea.

Lungimea hotarului e de 138 km. Are forma unur poligon destul de neregulat, înclinat de ambele părși N-E și S-V spre albia Bistriței. E compusă din satele: Cotârgașul, cu Poiana Cotârgașului, Lungeni cu Cotul Hăleasei, Broșteni cu Hărăroaia, Neagra cu Poiana Vinului, Holdița, Holda cu Barnar, Căboaia, Crucea, Lunga, Cojoci, Chiril, cu reședința în Brosteni, care e și reședința subprefecturii plaiului.

E populată cu 680 capi de familie, cu 2.872 sufllete (1.432 bărbași și 1.440 femei), din care 145 izraeliși. Contribuabili sunt 677. Are un schit, Rarăul, și 5 biserici, deservite de 3 preoși și 12 cântăreși; 1 școa1ă rurala de băieși, 1 de fete și 1 mixtă, frecventată de 140 elevi și eleve. Numărul copiilor în vârstă de școală este de 159 băieți și 151 fete, însă e peste putință să frecventeze toși școlile, din cauza prea marii depărtări dintre sate și a drumurilor cu totul rele și accidentate. Școala are 3 învățători, plătiși de stat și subvenționați din casa particulară a M. S. Regelui.

Bugetul comunei pe anul 1892-93 are, la venituri, 14.730 lei și, la cheltuieli, 14.689; iar al drumurilor 3.092 lei, 30 bani la venituri și 2.900 lei la cheltuieli. în toată comuna sunt 648 cai, 744 boi, 1.242 vaci, 10.927 oi, 2 capre și 602 porci. Caprele s-au nimicit, pentru că stricau pădurea. Altitudinea comunei, la nivelul mpriii, ajunge, în vârful Pietrosului Bogolin, 1.749 m. Vârful Rarăului, ce cade în Bucovina, ceva mai sus de hotarul comunei, are 2.008 m. E udată de râul Bistrița, cu afluenții ei. Cei mai însemnați munți ai comunei sunt: Pietrosul Bogolin (1.749,4 m.), Grințieșul (1.739,5 m.), Scărcica (1.716,5 m.), Barnarul (1.704,3 m.), Pietrosul (1.704 m.), Căboaia (1638,8 m.), Tunzăria (1,630,3 m.), Ialovjița (1.616,3 m.), Tomnaticul (1.604 m.), Gruiul (1.563,5 m.), Bâtca Raței(1531 m.), Muntele Verde (1.530 m.), Pietrele Albe (1.488,9 m.), Tarnițele (1.479,5 m.), Vârful Buzei (1.411,3 m.), Scoruși (1.396,1

m.), Căpățâna (1.383,4 m.), Grebenele (1.370,5 m.), Clifele (1.367,1 m.), Scoruși Frontierei (1.352,2 m.), Alunișul (1.347,3 m.), Măzănariul (1.339,9 m.), Vârful Goei (1.298,4 m.), Opcina Rea (1.295,7 m.), Bâtca lui Târsână (1.263 m.), Pleșul Broșteni (1.205,1 m.) și Bâtca Popii (608,2 m). Numai culmea munților e stâncoasă sau acoperită de pășuni; încolo, sunt păduri și codri nestrăbătuți, de brad și molift.

De la 1877, moșia a devenit proprietatea M. S. Regelui, cumpărată de la familia A. Balș, pe prețul de 2.500.000 lei. Suprafața moșiei e de 44.000 hectare, din care: 34.000 hectare pădure, 1.500 hectare fânaț, 3.000 hectare pășuni și 5.500 hectare sterpe. Venitul anual al moșiei e de 400.000 lei, iar cheltuielile de 225.000.

Cu diversele instalațiuni forestiere s-au cheltuit, de la 1877, încoace, 300.000 lei. Cu școlile și bisericile, a cheltuit M. S. Regele 400.000 lei. Moșia avea 7 fierăstraie, cu 17 juguri, care acum s-au desființat, vânzându-se toată producțiunea. Din 200 hectare pădure, ce se taie anual, ies: 1.745 plute butuci și 450 ghile mari sau 45.000 metri cubici, la care se mai adaogă 100 plute de cioplitură.

În comună sunt trei schele: Hărăoaia, Lungeni și Cotârgași.

Locuitorii împroprietăriși la 1864 sunt: 57 fruntași, 168 mijlocași și 163 codași, stăpânind 1.393 fălci; afară de care mai sunt 121 săteni, ce au primit danie câte 10 prăjini loc de casă, 50-60 fălci de fiecare sat, de la fostul proprietar, ca despăgubire pentru râpi, ponoare etc., care fac în total 1910 fălci și 52 prăjini.

Locuitorii se ocupă puțin cu plugăria și mai mult cu lucrul lemnului și creșterea vitelor. Săteanul harnic are ce munci și ce câștiga, plătindu-i-se ziua cu brațele de la 1,5-2 lei, iar cu carul, 2-3 lei. De lucru găsesc oricând, vara ca și iarna.

Principala unealtă de muncă e toporul, de care săteanul nu se desparte niciodată, servindu-i, la vreme de nevoie, și ca armă de apărare contra fiarelor. Sunt, în toată comuna, numai 40 case și vreo 50 pluguri primitive.

În comună sunt 11 moriște, în care se macină aproximativ 7.780 hectolitri porumb. Făina de grâu se cumpără, numai pe la zile mari, de pe la dughene. Pe pârâul Barnarul se fabrică varul necesar pentru întreaga comună. Unii săteni însă își spoiesc casele cu un fel de lut albicios și luciu, numit mal. Mai sunt în comun: 3 fabrici de cașcaval, 6 fierării, 4 brutării, 2 căsăpii, în care se taie, anual, până la 250 vaci și 500 miei, un cizmar, un croitor și 2 boiangii izraeliți, 6 cârciumi, 4 dughene, 5 debite de tutun.

Pădurile comunei, care altădată gemeau de vânat, acum sunt cutreierate mai mult de sălbăticiuni ca: urși, lupi și vulpi. Se mai găsesc însă căprioare, iepuri, dar cerbi nu, pentru că, vânatul fiind interzis, s-au înmulțit carnivorele, iar vânatul celălalt s-a retras pe alte moșii. Apele conțin pește: păstrăvi, lostuțe, mrene, boisșteni, behliți, cleani, zvârlugi, grindele, sglăvoci, lipani și midhai.

Se găsesc în comună 192 stupi, ce produc anual până la 400 kg miere șsi 294 kg ceară.

Munții conțin în sânul lor minerale ca: pucioasă, fier, aramă, piatră de var; dar aceste produse au rămas înca ne-exploatate.

Sunt în comună 4 izvoare de pucioasă: unul lângă Lungeni, altul pe pârâul Holdița, al 3-lea pe pârâul Pusdra și al 4-lea pe pârâul Cotârgașul. Se mai găsesc 2 izvoare de burcut (borviz): unul pe Negrișoara, la Mârcă, și secundul pe Neagra, la Poiana Vinului.

Ca localități demne de vizitat sunt: Rarăul cu Pietrele Doamnei, Cheile Bistriței, instalațiile forestiere de la Barnari, Văcăria, cu însemnatele fabricațiuni de brânzeturi, Vârful Barnarului, al Grințieșului și Tarnițele, Piatra Zimbrului și Groapa Volintirilor. La Pietrele Doamnei și la Tarnița se găsește, în abundență, frumoasa floare, numită de noi Floarea Reginei, și floarea albă de munte (Edelweiss).

Pe pârâul Negrișoara, la 17 km departare de Broșteni, se observă urmele unei fabrici de fier, fostă – se zice – a unui bogătaş, Conache.

Pe la 1850, „Broşteni, Holda, Holdiţa, la ţinutul Sucevei, Ocolul Muntelui, moşie a dumisale Logofătului A. Balş. Are sat cu 2 preoţi, 4 dascăli, un privilegiat, 11 bejenari hrisoviţă, 16 nevolnici, 12 vădane, 12 slujbaşi volnici, 5 jidovi; pe lângă moşiile Păltinişul, Cotârgaşi şi altele, cu un număr de 230 locuitori” („Buciumul Românnesc”, An. I, p. 476)” (Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul I, Bucureşti 1898, pp. 655, 656).

Rar exemplu de penibilitate în istoria noastră, care să egaleze penibilitatea vizitei familiei regale româneşti în Bucovina, din zilele de 16-17 mai 1920. Prefăcătorie, onorarea lichelelor, în detrimentul celor care şi-au vărsat sângele în tranşeele întregirii neamului (Dimitrie Marmeliuc şi Alexandru Bocăneţu, printre alţii, decoraţi de însuşi Carol I), vorbe deşănţate (nu mă aşteptam la asta şi din partea lui Dimitrie Onciul), insultarea porcoasă a memoriei lui Ştefan cel Mare, care era, şi atunci, ca şi astăzi, doar o metodă persuasivă de obţinut voturi.

Se împlinea, în 16-17 mai 1920, prorocirea lui Nicolae Iorga, din 14 decembrie 1914: „Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia cea mai curată în căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de nas! Va să zică, de acum să ne luăm orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să intrăm. Atunci dau sigur următorul lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere. Dar cel dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la „gospodari”. Şi mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim”[1].

Sâmbătă, 15 mai 1920, orele 19, MM. LL. Regele şi Regina, împreună cu A. S. R. Principesa Elisabeta, au plecat, cu trenul, din halta Cotroceni. Maiestăţile Lor erau însoţite de dl preşedinte al consiliului General Alexandru Averescu şi de întreaga suită regală.

Duminică, 16 mai, orele 9, în gara Burdujeni, un numeros public, împreună cu orfelinatul C. F. R. „Regina Maria”, aştepta pe Maiestăţile Lor, care, coborându-se din tren, au fost întâmpinate cu flori şi cântece naţionale. La orele 9.15, în gara Iţcani, Maiestăţile Lor sunt primite de dl General Lupescu, comandantul frontului de est al armatei române, care, prezentând raportul, M. S. Regele trece în revistă compania de onoare, din Regimentul 114 Infanterie. Pe peronul gării o lume imensă aştepta pe Suverani, având în frunte pe dl I. Stârcea, ministrul Bucovinei, împreună cu toate autorităţile civile şi militare din localitate.

Doi primari săteni prezintă Maiestăţilor Lor tradiţionala pâine şi sare, iar dl Dori Popovici (cel care ameninţa, în 1916, că el şi gospodarii lui câmpulungeni îi vor ciomăgi pe ostaşii români, dacă vor îndrăzni să intre în Bucovina, prilej cu care Nicolae Iorga îi prorocea un viitor măreţ în… România Mare – n. n.) , preşedintele comisiunii de unificare, într-o cuvântare însufleţită urează Suveranilor bună venire pe pământul Bucovinei. M. S. Regele răspunde mulţămind de călduroasa primire ce Li se face şi, după câteva momente de convorbire cu persoanele prezente, Maiestăţile Lor, suindu-se în automobile, pleacă la Suceava, înconjuraţi de o ceată de călăreţi săteni.

În fata primăriei, primarul oraşului Suceava, dl Iancu Avram (avocat, cu implicări serioase în viaţa culturală şi socială rădăuţeană, înainte de război – n. n.), în fruntea reprezentanţilor comunităţilor de toate limbile, după o cuvântare de bună venire, prezintă Maiestăţilor Lor pâinea şi sarea, iar dl Eusebie Popovici, directorul liceului (în 1917-1918, cântase, cu acelaşi entuziasm patriotic, imnurile statale austriac, rusesc, românesc şi iar austriac – n. n.), în cuvinte călduroase aduce urări din partea judeţului Sucevii. Mulţumirile M. S. Regelui sunt acoperite de uralele şi aclamaţiile marii mulţimi, adunate în mijlocul vechii capitale a Moldovei.

De la primărie, Maiestăţile Lor se îndreaptă spre vechea si frumoasa biserică, unde se găsesc moaştele Sfântului Ion cel Nou. Aici s-a slujit un serviciu religios, după care dl Stârcea, ministrul Bucovinei, a salutat pe Maiestăţile Lor, cu următoarele cuvinte:

„Sire, Prea Graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

De 145 ani, Bucovina, ruptă din trupul vechii Moldove, în vitregia timpurilor ce au despărţit-o de Statul naţional, întemeiat chiar pe teritoriul ei, aşteaptă ziua de fericire, ce o vede împlinită astăzi. Bine aţi venit, mult dorite Rege Liberator, pe pământul românesc al Bucovinei, reunită cu Patria Mumă şi recucerită Coroanei române de Maiestatea Voastră şi de glorioasa armată!

Bine aţi venit, Mărite Doamne, pe acest străbun pământ românesc, ce păstrează scumpe amintiri ale trecutului românesc, cu mormintele descălecătorilor şi marilor Voievozi ai Moldovei, fericiţilor întru pomenire predecesori şi străbuni ai Maiestăţii Voastre, cu pioasele lor fundaţiuni, sacre monumente ale istoriei române. Bine aţi venit, Sire şi Mărită Doamnă, pe acest pământ istoric, unde se află cele dintâi fundaţiuni moldoveneşti, cu vechea capitală a Moldovei, valoroasa cetate a Sucevei, care a înfruntat atâtea furtuni şi a văzut îndeplinindu-se fapte de glorie ce sunt fala neamului românesc, cetatea unde Alexandru cel Bun, înţeleptul organizator al statului moldovenesc, a întemeiat scaunul Mitropoliei Moldovei; unde Ştefan cel Mare, slăvitul erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, care se odihneşte în mormântul venerat de la Putna, şi alţi domni iluştri ai Moldovei au respins cu fală atâtea atacuri duşmane; unde acum 320 de ani Mihai Viteazul, eroul martir al unităţii naţionale, proclamat Domn al tuturor Românilor, primind aici, în mai 1600, jurământul ca Domn al Ţării Ardealului şi Moldovei.

Pe urmele lui, Maiestatea Voastră, răzbunând vitregia trecutului, intră triumfător ca primul Rege al tuturor Românilor, îndeplinitor al visului secular al neamului românesc întreg. Poporul românesc al Bucovinei, care neclintit a stat strajă la comoara istorică a neamului, ce această ţară o păstrează cu sfinţenie, poporul românesc împreună cu neamurile conlocuitoare, Bucovina Întreagă, aduce Maiestăţilor Voastre, măritului său Rege şi Măritei sale Doamne şi Regine, omagiile sale de adâncă recunoştinţă, de dragoste şi credinţă nestrămutată, cu speranţa vie în viitorul fericit ce i-aţi urzit.

Şi toţi, într-un cuget, uniţi sub sceptrul blând şi ocrotitor al Maiestăţii voastre, ocrotiţi sub glorioasa Coroană de oţel a României, Vă urăm cu însufleţire: Să trăiţi, Sire! Să trăiţi, Mărită Doamnă! Să trăiască Augusta Dinastie! Să trăiască şi înflorească România unită!”.

M. S. Regele mulţumeşte, cu recunoştinţă, arătându-şi adânca bucurie că se află în acest sfânt locaş, care ne-a fost lăsat de vrednicii Voievozi ai Moldovei. Apoi Maiestăţile Lor merg la vechea biserică a Mirăuţilor, nu de mult restaurată, din faţa căreia au admirat vederea ruinelor cetăţii Suceava.

La 11 ore, Maiestăţile Lor, împreună cu suita, în urale nesfârşite, pleacă, în automobile, spre mănăstirea Putna, pe un timp prea frumos, după o ploaie binefăcătoare, de mult aşteptată. Satele Ilişeşti, Păltinoasa, Marginea, Horodnic, Vicov, prin care au trecut Suveranii, erau frumos împodobite şi ţărănime multă, din satele mai depărtate, se adunase, pe marginea drumului, în haine de sărbătoare, în frunte cu preoţii şi învăţătorii, ca să întâmpine pe mult doriţii Stăpâni ai ţării. Călăreţi, cu steaguri tricolore, petreceau pe marii oaspeţi, de la un sat, la altul. Pretutindeni erau ridicate arcuri de triumf, lângă care aşteptau fruntaşii satelor, cu pâine şi cu sare, în cântecul vioi al imnului regal, executat de tinerimea şcolară. Maiestăţile Lor se opreau, ca să primească aceste mărturisiri de dragoste şi să asculte păsurile locuitorilor.

În satul Solca, unde, din cauza bombardărilor războiului din urmă, au fost distruse o mare parte din case, Maiestăţile Lor s-au interesat, de aproape, de suferinţele locuitorilor, iar M. S. Regina a făgăduit Înaltul Său sprijin pentru refacerea locuinţelor.

La orele 15, Maiestăţile Lor sosesc la Mănăstirea Putna, unde, în mijlocul a mai multor mii de săteni, au fost întâmpinate de: II. PP. SS. Mitopoliţii Miron Christea, Primatul României, şi Pimen al Moldovei şi Sucevei, dl general Coandă, fost prim ministru, toţi domnii miniştri, dl I. Nistor, fost ministru al Bucovinei, primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, domnii generali de corp de armată, rectorii universităţilor din Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, dl mareşal al Curţii Regale, precum şi notabilităţile din Bucovina care fuseseră invitate. Armata era reprezentată prin delegaţii din Regimentele 13 Ştefan cel Mare, Regimentul 25 Racova, Regimentul 3 Grăniceri, Regimentul 12 Artilerie, Regimentele 113 şi 114 Infanterie din Bucovina şi batalionul de jandarmi.

Intrând cu toţii în biserică, împreună cu drapelele Regimentului 13 Ştefan cel Mare, Regimentului 25 Racova şi al Regimentului 3 Grăniceri, după obişnuitul serviciu religios pentru Suverani, săvârşit de P. S. Episcopul de Rădăuţi, înconjurat de Egumenul şi clerul mănăstirii Putna, a urmat parastasul pentru odihna fericitului întru pomenire Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, în faţa mormântului căruia Maiestăţile Lor, împreună cu întreaga asistenţă, au îngenuncheat, cuprinse de cea mai adâncă şi patriotică evlavie. După sfârşitul serviciului religios, dl Dimitrie Onciul, profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, a rostit următoarea cuvântare:

„Sire, Prea graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

Sunt 416 ani de când acest sfânt locaş păstrează, în sânul său, moaştele slăvitului erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. De atunci, acest venerabil mormânt a urmat să fie un loc de pelerinaj pentru românii de pretutindeni, care căutau aici înălţare şi întărire sufletească, în vremile de restrişte ce au venit peste ţară şi popor. Acele vremi de restrişte, venite curând după moartea marelui apărător al neamului şi al creştinătăţii, începând cu suzeranitatea turcească din ce în ce tot mai apăsătoare, au adus în cele din urmă dezmembrarea ţinutului cu acest slăvit mormânt, trecut, acum 145 de ani, sub stăpânire austriacă. Şi a chemat apoi Domnul pe Maiestatea Voastră ca să libereze acest mormânt sacru şi pământul românesc de stăpânirea străină.

Măreaţă umbră, ieşi din mormânt şi priveşte pe urmaşul tău biruitor, Domnul Moldovei tale întregi, Rege al tuturor românilor, care, liberând locul tău de odihnă şi tot neamul tău, de la Nistru şi până la Tisa, din Carpaţii păduroşi, până la Mare, a venit să se închine, aici, „Eroului plin de lumină / Căruia istoria se-nchină”. Cu noi împreună şi cu tot neamul românesc, vino şi tu, măreaţă umbră, să aduci prinosul de recunoştinţă, de admiraţiune şi mărire măritului Rege şi Domn, Măritei Doamne şi Regine, a căror binecuvântată Domnie ne-a adus aceste măreţe zile de glorie şi fericire! Să trăiţi, Sire, Să trăiţi Mărită Doamnă!”.

A urmat apoi praznicul, dat sătenilor şi soldaţilor, la mesele întinse în jurul bisericii, iar într-un pavilion, ridicat în faţa chiliilor, s-a servit prânzul regal, la care au luat parte invitaţii speciali.

Bucuria sătenilor, că li s-a îngăduit să fie la ospăţ, alături de Familia Regală, era nespusă. Maiestăţile Lor au fost mereu obiectul celor mai vii şi mai simţite manifestaţii de dragoste şi devotament. Se vedeau bătrâni plângând de bucurie că au ajuns ziua când mormântul Marelui Voievod Ştefan a ajuns iarăşi sub stăpânirea românească. În timpul prânzului, muzica militară a Regimentului 13 Ştefan cel Mare şi corul acestui regiment au executat felurite cântece naţionale.

Către sfârşitul mesei, dl General Averescu, preşedintele consiliului, a vorbit astfel:

„Sire, Prea înaltă Doamnă,

Să-mi fie îngăduit a mă face ecoul sentimentelor, de care este firesc să fim cuprinşi astăzi, când, găsindu-ne în aceste locuri sfinte, aduşi de o pornire atât de înălţătoare a sufletului Maiestăţilor Voastre, nu ne putem opri evocând marile fapte a căror amintire deşteaptă mormântul nemuritorului Voievod, de a face o apropriere între ce a fost şi ce este; între ceea ce au făcut strămoşii noştri şi ne-au lăsat şi între ceea ce am făcut noi înşine şi vom lăsa urmaşilor noştri. De la Ştefan cel Mare, la Ferdinand, ce întinsă cale, bătătorită de suferinţe şi durere, de asupriri şi aşteptare; dar, totodată, şi ce lanţ neîntrerupt de neînvinsă rezistenţă, de necurmată nădejde şi de neadormită credinţă în puterea de viaţă şi de izbândă a neamului!

Străbătând cu mintea această întinsă cale, bogata în suferinţe şi bucurii, şi făcând suma lor, la lumina ultimelor mari evenimente, nu putem ocoli constatarea că, şi unele, şi altele, ne-au oţelit firea în aşa măsură, că am putut fi necontenit la înălţimea cerinţelor vremurilor. În adevăr, şi astăzi, chiar în această clipă, cea mai mare din istoria noastră, când de un trecut plin de vitejie se leagă desăvârşirea eroică a visului secular şi când întărirea paşnică a izbânzii noastre pare încă ameninţată de primejdii din afară şi dinlăuntru, este din cale-afară de preţioasă şi constatarea că poporul nostru nu numai că a dezvăluit necontenit un minunat amestec de bărbăţie şi de blândeţe, de mândrie de neam şi de îngăduitoarea iubire de om, de porniri generoase şi de simţ al dreptăţii, dar a mai făcut şi dovada că de iubirea lui oţelită de ţară s-au sfărâmat întotdeauna neputincioase atacurile primejduitoare precum şi ademenirile otrăvitoare. Şi cum a făcut până acum va face şi în viitor.

Sire, după pilda Marelui Voievod Ştefan, Maiestatea Voastră aţi ştiut să aveţi încredere în poporul de care providenţa V-a legat, şi, cu iubire şi abnegaţiune, identificându-vă cu năzuinţele lui sfinte, l-aţi dus la izbândă şi mântuire. Unind voinţa Maiestăţii Voastre cu voinţa rostită de clasele naţiunii, Maiestatea Voastră a simţit că jertfa şi vitejia poporului trebuie să-l ridice la demnitatea de neatârnare cetăţenească, precum şi la mândria de a se şti stăpân pe pământul pe care-l munceşte. Aţi simţit această mare necesitate a vremii şi, cu un gest ce va rămâne pe veci în istorie, aţi înfăptuit-o.

Prea Înaltă Doamnă, Maiestatea Voastră aţi ştiut, pe de altă parte, să alinaţi suferinţele cele mai sfâşietoare, să împodobiţi jertfele cele mai tragice. Alăturea cu poporul Vostru, în zile bune şi în zile negre, aţi plâns cu el, aţi nădăjduit cu el, aţi crezut cu el şi în el. Pentru toate acestea, Sire şi Prea Înălţată Doamnă, poporul Vostru vă mulţumeşte, poporul Vostru vă iubeşte, precum a iubit întotdeauna pe Voivozii care au ştiut să se identifice cu el. Iar nouă, celor din generaţiile actuale, din toate ţinuturile de-a pururea unite, care avem cinstea şi norocul a fi în jurul Maiestăţilor Voastre, umbra marelui Voievod ne spune că ne mai rămâne încă o datorie sacră de împlinit. Toate credinţele, toate ambiţiunile, toate puterile noastre avem datoria să le închinăm ţării, pentru ca, prin muncă fără preget şi prin luptă fără ură să pregătim şi să îndrumăm aşezarea unităţii neamului pe temelii sănătoase.

Pentru acest scop măreţ, ne este cerut ca, în pragul unei vieţi noi, să jertfim, din însuşi sufletul nostru, chiar şi cele mai tainice şi sincere porniri, dacă aceste porniri, semănând învrăjbirea, ar primejdui opera sfinţită cu sângele atâtor viteji. Ar fi un adevărat blestem al lui Dumnezeu, dacă nu ne-am arăta vrednici de jertfele făcute şi de nădejdea ce o pune Maiestatea Voastră în fiecare din noi, spre binele şi gloria Patriei. Să trăiţi, Sire, Să trăiţi, Prea înălţată Doamnă!”.

M. S. Regele a răspuns, rostind, cu glas puternic, următoarea cuvântare, ascultată cu sfinţenie şi des întreruptă de entuziaste aplauze:

„Călcând, pentru întâia oară, pământul frumoasei Bucovine, readuse la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaş, atât de scump oricărei inimi româneşti, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare şi Bun, prinosul de recunoştinţă naţională, de adânc simţită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite. Veacuri de restrişte au înşirat an după an şi au împletit o cunună de dureri şi de suspin, în timpul când ţările româneşti căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar, mai cu deosebire, de la dezlipirea acestei părţi, a celei mai vechi şi mai frumoase a Moldovei, din trupul părintesc. Inimile româneşti rosteau numele marelui Voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Şi atât de adâncă şi reală era această durere, că, în anul 1871, la serbarea din Putna, marele nostru Eminescu cânta:

„Durere!… şi-i profundă când România plânge,

Cu fruntea-nfăşurată de doliu, la mormânt;

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea şi Capatul ce-i românesc pământ”.

Dar sufletul românesc şi-a făurit, din icoana eroului său, simbolul de mângâiere şi de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ştefan cel Mare:

„Dumnezeul părinţilor voştri se va îndura de lacrămile fiilor săi şi va ridica dintre voi pe aceia care vă vor aşeza iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte!”. Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii. Răzeşii, care fuseseră sădiţi de mâna lui Ştefan, la toate hotarele, l-au purtat cu sfinţenie, din tată, în fiu, în sufletul şi legendele lor. Bisericile şi mănăstirile, semănate pe tot întinsul ţării, ca prinos de recunoştinţă celui Atotputernic, pentru biruinţele împotriva atâtor duşmani, i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt şi cărturarii i-au preamărit numele din, secol în secol. Până şi în veacul cel mai umilitor, al fanarioţilor, necunoscutul scriitor, în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ştefan, îl preamăreşte astfel: „Ce minte aşa de bogată în gândiri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe a vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcaşuri sfinte şi atâta înţelepciune a acestui bărbat care cu vitejie ne-a apărat, cu înţelepciune ne-a cârmuit şi, cât a trăit, voinicia noastră şi fericirea au înflorit, şi care pe toate lucrările lui în credinţa lui Iisus Christos le-a pecetluit; la război, biruitor smerit, la pace, domn drept şi bun, în viaţa sa, credincios adevărat”.

Ştefane al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea. Sămânţa ce ai pus-o în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit. Prin jertfa de sânge a sute de mii din tinerii patriei, am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu, Petru Rareş, aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul Mării şi bogata Dunăre de jos. Şi tot după a Ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi cei care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace. Steagul tău, purtător de biruinţă, l-am aşezat în Mitropolia Capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor. la zile maro, de sărbătoare, pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.

Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către Tine, ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat alăturea de sufletele noastre. În numele Tău şi al marilor Tale fapte, am găsit izvorul nesecat al răbdării, în timpul de umilinţă, şi al curajului, în timp de restrişte. Însufleţeşte-ne duhul sfintei uniri în sufletele noastre, pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obştesc! Însufleţit de acest gând al unirii cetăţeneşti, chemasem aci pe fruntaşii ţării şi ai neamului şi mai ales pe acei care, împreună cu Mine, au luptat, îndurând, într-un fel sau altul, marile greutăţi, prin care am trecut şi care M-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular. Şi vroiam să ne împărtăşim împreună de bucuria acestei zile înălţătoare şi, totodată, să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide şi să ne gândim că opera unităţii noastre ca stat şi naţiune aşteaptă de la noi încă multe şi îndelungate silinţe, pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra şi consolida prin necurmată şi înţeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini, cu sorţi de izbândă, decât numai prin unirea tuturor forţelor naţionale din vechiul regat şi din ţinuturile unite la patria mumă şi prin conlucrarea tuturor bărbaţilor pricepuţi la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale Statului, după marile zguduiri prin care am trecut.

Să jurăm, în faţa mormântului acestui erou naţional, că în împrejurările grele vom fi strâns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii!”.

Pe la orele 16 şi jumătate, Familia Regală s-a ridicat de la masă şi, după ce luat rămas bun de la persoanele invitate, s-a îndreptat, pe jos, spre poarta mănăstirii, în sunetele clopotelor. Sătenii înconjuraseră pe Maiestăţile Lor, sărutându-le mâinile, cu dragoste, şi mulţumindu-le pentru bunătatea şi creştineasca Lor îndurare.

La orele 18, Maiestăţile Lor ajung la mănăstirea Suceviţa, unde, după serviciul religios, au admirat frumoasele picturi şi bogatele odoare ale mănăstirii lui Ieremia, Voievodul Moldovei. Câţiva ciobani, cu trâmbiţele lor, sunau cântece evocatoare a timpurilor vechi.

De la Suceviţa, Familia Regală s-a îndreptat spre Rădăuţi, unde a sosit la orele 20. Oraşul era frumos împodobit. Întreaga populaţie aştepta, în haine de sărbătoare. Pe Piaţa Unirii se afla un arc de triumf, în jurul căruia se găseau notabilităţile oraşului şi preoţii tuturor confesiunilor. La sosirea Maiestăţilor Lor, tot poporul a izbucnit în puternice urale. După trecerea în revistă a trupelor, M. S. Regele a decorat stindardul Regimentului 11 Roşiori cu Ordinul Militar de Război „Steaua României”, în gradul de cavaler, cu panglică de virtutea militară, pentru modul strălucit cu care acest regiment s-a condus în luptele dintre Tisa şi Dunăre, din 1919. De asemenea, a atârnat, pe pieptul mai multor ofiţeri şi grade inferioare, diferite distincţiuni de război.

Maiestăţile Lor au fost, apoi, salutate de dl primar, în numele oraşului. M. S. Regele, vădit mişcat, a mulţumit pentru simţămintele de credinţă ale populaţiei. Au mai vorbit, apoi, reprezentanţii tuturor confesiunilor şi ai mai multor societăţi. A urmat, apoi, defilarea trupelor garnizoanei: Regimentul 114 Infanterie şi Regimentul 11 Roşiori. La sfârşit, au defilat şi călăreţii ţărani, care, prin frumoasa lor ţinută, şi-au atras mulţumirile Maiestăţilor Lor. După ce Maiestăţile Lor au vizitat vechea biserică din Rădăuţi, zidită de întâii Voievozi ai Moldovei, s-au urcat în trenul regal, plecând spre Dorneşti.

La Dorneşti, Familia Regală a fost salutată de populaţia din localitate şi din împrejurime. Erau de faţă mai mulţi primari, împreună cu prefectul judeţului Siret. Populaţia maghiară din vecinătate ieşise la gară, cu călăreţi, aranjând o retragere cu torţe. Trenul regal s-a pus în mişcare, urmând să se oprească numai la Cosmin; pe la gări însă era adunată atâta lume doritoare de a vedea pe Suverani, încât M. S. Regele a dat ordin de oprire a trenului, coborându-se în mijlocul sătenilor, a stat de vorbă cu ei; poporul striga neîntrerupt: „Trăiască România Mare, trăiască Regele tuturor românilor!”. Trenul regal a rămas, peste noapte, în Cosmin (Monitorul Oficial, No. 048 din 3 iunie 1920, pp. 1457-1462).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, Eterna Românie No Comments Apr 3