RĂZBOIUL RUSO-TURC 1877-1878

Războiul ruso-turc a avut loc între 1877-1878 atât în Balcani cât și în Caucaz, și s-a terminat cu victoria rușilor. Pacea a fost semnată la San Stefano (azi Yesilköy, în Turcia) și avea drept consecință creșterea influenței ruse și bulgare în Balcani, care însă a fost limitată de marile puteri din Europa la congresul de la Berlin.

Politica imperiului rus, din partea a doua al secolului 19-lea, avea ca scop expansiunea în partea sudică și sud-vestică a imperiului, mai ales în Balcani, în detrimentul imperiului Otoman. Ei au profitat și de faptul, că țările de sub ocupația turcă își doreau independența: România, Serbia, Grecia, Muntenegru și Bulgaria. La 1876 în Bosnia-Herțegovina și Bulgaria au avut loc revolte împotriva turcilor, care în acel moment era un imperiu extrem de dezorganizat politic și financiar. De exemplu, în Bosnia au încercat de două ori să adune impozitul, dar au dispărut și sume mari pe mâna celor din administrația turcă.

În 29 mai, sultanul Abdul Aziz a fost obligat să demisioneze (după câteva zile a fost ucis) și a fost pus pe tron sultanul al Murad al V-lea, dar în scurt timp și el a fost obligat să abdice. Următorul sultan, Abdul Hamid al II-lea, a obținut câteva succese împotriva sârbilor și a anunțat anumite reforme, dar rușii erau deja deciși să intre în război. La 26 iunie 1876 s-au întâlnit la Wiena împăratul Franz Josef și țarul Alexandru al II-lea. Subiectul întalnirii a fost situația din Balcani. La 13 noiembrie 1877 țarul Alexandru al II-lea a ordonat mobilizarea generală.

La ianuarie 1877 țarul Alexandru al II-lea a semnat un tratat la Budapesta, în care s-a obligat ca acțiunile militare să nu aibă loc în partea vestică a Balcanilor (mica Valahie) și să fie respectate cele stabilite în tratatul de la Reichstadt (la 8 iulie 1876, Monarhia păstrează Bosnia-Herțegovina, iar rușii Basarabia). În aprilie 1877 țarul declară război imperiului Otoman. După multe lupte de uzură, odată cu căderea redutei Plevnei (28 noiembrie), rușii au început marea ofensiva și numai intervenția flotei engleze a făcut să nu ocupe capitala Turciei, Istambul. În acest moment, pe cele două fronturi (Caucaz și Balcani), rușii aveau un efectiv de 800 de mii de soldați, iar împreună cu trupele bulgare, sârbe, române și cele din Muntenegru ajungeau la 1 milion. În 7 ianuarie 1878 turcii au solicitat pacea, armistițiul fiind încheiat la 19 ianuarie. Pacea a fost semnată la 3 martie 1878 la San Stefano (calendarul Gregorian sau 19 februarie, în calendarul Iulian).

Ziarul „Vasárnapi Újság” avea corespondenți de război pe frontul balcanic, dar și la Wiena, St. Petersburg și Constantinopol. Se poate observa, că articolele înclină un pic în favoarea turcilor, fiindcă au trecut mai puțin de 20 de ani, de când revoluția maghiară a fost înfrântă de ruși. Pe teritoriul Ungariei se adunau donații în bani și pansamente pentru armata turcă. La un moment dat se vorbea de un detașament de voluntari maghiari, care să lupte de partea turcilor, fiindcă oficial Ungaria nu avea posibilitate de a se implica în război. Însă acest lucru nu s-a realizat. În articole se vorbește mai ales de actorii principali (turci și ruși) și prea puțin de celelalte armate, care oricum erau minuscule pe lângă cei 800 mii de soldați ruși. Noi știm, că turcii s-au predat armatei romane la Plevna. Da, a fost un ultim gest de sfidare la adresa rușilor.

Desfășurarea războiului

15 aprilie 1877

Rușii au început mobilizarea. La sfârșitul lunii țarul va merge sa inspecteze trupele. Pentru întreținerea și repararea drumurilor din România, acesta a alocat 800 de mii de ruble.

6 mai 1877

O delegație turcă merge în vizită la Budapesta. A intrat în Ungaria la Baziaș, mai departe prin Vârșet, Szeged. Vizita se considera neoficială, dar nu trebuie uitat, că de la înfrângerea revoluției maghiare din 1848-1849 de către ruși, au trecut mai putin de 20 de ani. Circulă anumite idei, că n-ar fi rău ca armata rusă să fie prinsă în menghină între armatele turce și maghiare. La 13 mai delegația vizitează mausoleul lui Gül Baba din Budapesta.

Delegația turcă

20 mai 1877

Armata rusă se desfășoară pe lângă Dunăre. Nu sunt lupte, numai tunurile trag de pe un mal pe celălalt. În Caucaz, rușii au pierdut 4000 de oameni. Gorciakov a informat Monarhia, că maneverele militare vor avea loc și lângă granița cu Transilvania, trupele ruse se vor desfășura în Valahia Mică până la Turnu Severin. După cum se știe Monarhia, a fost împotriva desfășurării trupelor în Valahia Mica.

27 mai 1877

Deocamdată se duce numai o lupta de artilerie între bateriile ruse și navele turcești care înaintează pe Dunăre. De pe urma artileriei turcești, cel mai mult a avut de suferit orașul Brăila. Din Brăila, Giurgiu și celelalte orașe de pe Dunăre, populația fuge în interiorul țării. Acum, cazacii sunt stăpâni în România. Trupele române au numai acțiuni răzlețe în cadrul armatei ruse.

Intrarea cazacilor în Craiova

3 iunie 1877

Turcii au primit un „aliat” neașteptat, inundațiile catastrofale de pe Dunăre, Olt și Siret, care au distrus drumurile și liniile ferate. În 26 mai, la Bacău a deraiat un tren din cauza terasamentului, facând 850 de victime. La Slatina, tot din cauza unei deraieri, 270 de oameni au rămas inapți de luptă. Lângă Brăila, rușii au minat monitorul Abdiul Aziz, scufundândul. Au murit 100 de turci. Principele român a tras cu tunul din Calafat la Vidin, nimerind spitalul. Doi răniți au decedat, ceilalți alegându-se cu alte răni.

10 iunie 1877

Țarul Alexandru, împreună cu moștenitorul tronului, a ajuns în Valahia, și și-a stabilit cartierul general la Ploiești. Acesta este un semnal pentru armata rusă, să înceapă traversarea Dunării.

17 iunie 1877

Cu o neașteaptată intensitate, turcii au atacat în trei locuri Muntenegru. Luptele cele mai sângeroase au fost duse și câștigate de Suleiman pasa în pasul Duga. Dar apare alt pericol pentru turci. Principele sârb Milan, care este vasalul turcilor, merge la Ploiești să-si prezinte omagiile țarului. Dealungul Dunării, luptele se duc numai cu tunurile, torpedourile și minele.

Refugiați din Brăila

24 iunie 1877

Au trecut două luni de zile de la declarația de război, dar lucrurile decurg foarte încet. Traversarea Dunării se amâna, și tot mai multe voci spun, că traversarea se va face undeva între Valahia și Serbia. Auzind acest lucru, Monarhia trimite șapte divizii în Dalmația și Bosnia, la granița cu Muntenegru și Serbia. Se zvonește că Monarhia vrea să împiedice ca problema turcă să fie rezolvată numai între turci și ruși.

La 12 mai, pe brațul Măcin al Dunării, șalupa turcă „Lufti Djelil” a sărit în aer. Rușii susțin că din cauza unei mine, turci că din propria neglijență. În 26 mai au scufundat salupa „Seifi.” Rușii și românii s-au apropiat cu patru bărci mai mari (Xenia, Țarevici, Xjerid și Țarevna). În fiecare barcă încăpeau 12 oameni înarmați. Barca avea un par lung, pe capătul căruia era prinsă mina. Plantonul turc a observat o barcă întrebând:cine ești? Prieten bun, i-a răspuns într-o turcă impecabilă maiorul valah Murgescu. În acel moment au început celelalte mine să explodeze. Turcii nu puteau folosi tunurile, căci bărcile erau lângă șalupă. Lupta s-a dus numai cu puști. Seifi, de 513 de tone și cu 50 de oameni s-a scufundat. Conducătorii expediției, locotenentii ruși Dubasov și Sestakov au fost decorați cu ordinul rus Crucea lui Sf. Gheorghe, iar Murgescu cu ordinul Vladimir (Vladimirescu?).

Scufundarea șalupei Seifi

Torpedouri și bărcile purtătoare

1 iulie 1877

A început traversarea Dunării de către armata rusă. La 22 iunie, în prezența Țarului, rușii au trecut fluviul în Dobrogea, între Galați și Brăila, fiind așteptați de circa 15 mii de turci. În 27 iunie rușii au trecut Dunarea și la Zimnicea. Se duc lupte grele de artilerie în zona Calafat, Vidin și Giurgiu. Turcii s-au retras din Muntenegru în Albania.

Soldat cazac și echipamentul său

8 iulie 1877

Traversarea Dunării la Zimnicea la 27 iunie i-a costat pe ruși 4000 de vieți. Până la 3 iulie doar 40 de mii de ruși au reușit să traverseze podul de lemn de la Zimnicea. Dar s-au găsit într-o situație incomodă, fiindcă legăturile cu malul românesc nu erau sigure, în dreapta era Nicopole în stânga Ruse, în față Balcanii. În Dobrogea, armata rusa a învins doua trupe de cercetași turci, dar din cauza drumurilor și a aprovizionării, se deplasau greu. Cele mai sângeroase bătălii s-au dat la Nicopole, unde rușii încercau să traverseze în două locuri, dar au fost respinși. Din Giurgiu, rusii au bombardat puternic cu artileria Ruse, și mare parte din oras, cladiri, biserici, minarete, spitale au fost distruse.

Trecerea Dunării
Sursa: (https://hu.wikipedia.org/wiki/Orosz%E2%80%93t%C3%B6r%C3%B6k_h%C3%A1bor%C3%BA_(1877%E2%80%9378)#/media/File:Pereprava_cherez_Dunaj.jpg)

15 iulie 1877

Rușii sunt înfrânți pe toate fronturile din Caucaz. La Dunăre, după ce au traversat la Zimnicea s-au oprit, considerând că nu au destulă forță pentru a continua acțiunile și asteptau trupe noi din Rusia. Turcii sunt în defensivă. Un corp de armată rusă a ocupat Trnovo, capitala Bulgariei, unde a început implementarea administrației ruse. Numai creștinii au drepturi civile, de la musulmani se confiscă pământurile. Aprovizionarea armatei suferă și sunt abătuți de cauza înfrângerilor din Asia-Mica.

22 iulie 1877

Rusii au trecut de munții Balcani. Despre principala forță a turcilor nu se știe nimic. Întârzierile lui pașa Abdul Kerim în a acționa au devenit fatale. În Dobrogea, rușii au întâlnit o rezistență slabă, și au ajuns până la Cernavodă. Generalul Gurko a trecut Dunărea la Porțile de Fier, fără să tragă un foc de armă, și de-abia atunci a fost atacat de Liman-bei. Între timp a ajuns și Reuf pașa, dar nu au reușit să-i respingă pe ruși peste Dunăre. Între timp, rușii au traversat și la Nicopole, și au ocupat cetatea. Au făcut 6000 de prizonieri, au capturat 40 de tunuri și două nave de război. Se zvonește, că acest succes s-a datorat trădării lui Ahmed și Hasan pașa, care au căzut și ei prizonieri. După ultimele știri, Rahova a fost părăsită de turci. Numai Vidin, Ruse și Silistra mai sunt apărate. Evenimentele au produs schimbări majore în Turcia: ministrul de externe, Savfet pașa a fost demis, se aștepta eliberarea din funcția a ministrului de război Redif, și a vizirului Edhem. Abdul Kerim a fost demis de la comanda armatei, și până la venirea lui Suleiman pasa interimatul este asigurat de Osman pașa.

Diplomația europeană a fost surprinsă de evenimente și cei care vor sa obțină foloase din căderea Imperiului Otoman încep acțiunile: Anglia vrea să ocupe Constantinopolul, Italia se uită la Albania, Monarhia la Bosnia-Hertegovina iar grecii trimit trupe în Tessalia. Muntenegru își adună trupele împrăștiate, Serbia își arată colții, iar România se așteapta și ea la lucruri favorabile, datorită ospitalității oferite țarului și trupelor ruse.

În Asia-Mică turcii nu profită de avantajul dobândit, acest lucru face ca rușii să-și reorganizeze trupele. De pe toate fronturile vin vești despre masacrele rușilor împotriva mohamedanilor.

Episcopul bulgar își prezintă omagiile țarului la Ploiești.

29 iulie 1877

Noul comandant turc, Mehmet Ali încă nu a intreprins nicio acțiune militară. Cea mai mare bătălie din acestă campanie s-a dat lângă Plevna, la sud de Nicopole, unde turcii au învins categoric, Osman pasa învingându-l pe generalul Schilder-Schuldner. Rușii au pierdut aproape 2000 de oameni. Împotriva rușilor din munții Balcani a venit Suleiman pasa cu 25000 de oameni, care până în acel moment luptau în Muntenegru. Rușii s-ar putea afla în pericol, fiindcă au avansat mult, dar au lăsat în spate redute importante, ocupate încă de turci.

Armata rusă este salutată de locuitorii bulgari din Zistov.

5 august 1877.

Succesele turcilor în Caucaz și la Plevna în 30-31 iulie au surprins diplomația europeană, mai ales că rușii ocupau deja 150 de mile pătrate și toata populatia civilă spiona pentru ei. Armata principală turcă, sub comanda lui Mehemed Ali, încă nu a intrat în luptă. Osman pasa i-a suprins pe ruși, fiindcă aceștia nu stiau de prezența armatei turcești. Au adunat în grabă 70 de mii de oameni, cu soldați chemați și de la Ruse. Acesta armată a fost învinsă de turci în ultimele două zile din iulie. Turcii se aflau în tranșee consolidate, când au fost atacate de două regimente comandate de Schilder-Schuldner, care au fost nimicite. A atacat și corpul de armată comandată de Krüdener, care a fost respins după 6 ore. A doua zi la amiază, rușii au atacat din nou. Luptele au ținut până seara la 8, timp în care un corp de armată a lui Osman pașa i-a ocolit pe ruși și au căzut în spatele lor. Rusii au fugit, lasând în urmî toata înzestrarea. Trupele unite a lui Suleiman pașa și Reuf pașa au încercuit armata comandată de generalul Gurko. Acesta mai avea alimente pentru 8 zile.

Refugiați turci din Ruse

12 august 1877

Bătălia de la Plevna, unde turcii erau foarte calmi și trăgeau ca niște mașini, nu a fost urmată de alta, numai niște mici bătălii purtate de armata principală condusă de Mehemed Ali. Se pare că-l asșteaptau pe Suleiman pașa și apoi să pună presiune pe armata rusă aflată între Plevna și Ruse. Țarul s-a întors pe pământ valah. După înfrângerea de la Plevna, și după o săptămână de pregătire, rușii l-au atacat în 7 august pe Osman pașa la Lovcha. După nouă ore de lupte, rușii au suferit o nouă înfrângere.

Rușii se retrag de la Plevna în noaptea de după bătălie

19 august 1877

Rușii se retrag din Munții Balcani și din Dobrogea. Eșecurile răsunătoare nu au rămas fără ecou în Europa. Corpul de armată a lui Zimermann nu a realizat nimic în Dobrogea, dar efectivul său de 40-50000 de oameni a fost în așa hal diminuat de epidemii, că nu mai poate fi de niciun folos. Administrația rusă din Tarnovo s-a retras la Svichtov, pe malul Dunării. La nord-est de Tarnovo rușii au încercat să opresca unirea armatei lui Mehemet Ali cu a lui Selim pașa, dar nu au reușit. După înfrângerea de la Plevna rușii tot își adună forțele, dar lucrurile decurc foarte încet.

Mehemed Ali, comandantul armatei otomane, pe numele adevărat Charles Detroit, de origine franceză.

26 august 1877

Rușii au avansat, dar au lăsat în spate redutele Ruse, Silistra, Sumen și Varna, ce s-a dovedit o tactică păguboasă. După luptele de la Plevna, rușii au avansat foarte puțin, și au mai pierdut o bătălie la Vezin, lăsând în urmă mii de morți. Ambele armate se aprovizionează puternic, pregătindu-se de o confruntare finală.

2 septembrie 1877

Din 21 august armata lui Suleiman pașa se luptă cu ruși să-i scoată pe aceștia din trecătoarea Sipka (1305 m, între Gabrovo și Kazanlik), ocupată de generalul Gurko la 19 iulie. În a patra zi a bătăliei la ruși a căzut generalul Dorosinsky, Dragomiroff a fost rănit, și au avut noroc cu ajutoarele sosite sub comanda generalului Radetzky. După declarațiile rușilor, până-n 28 august au căzut 93 de ofițeri și au avut 2633 de răniți. Nu comunică numărul celor căzuți.

9 septembrie 1877

Muntenegru nu a obținut nimic până acum, și se vorbește de un armistițiu. Dar sârbii sunt în stare de mobilizare, și în câteva zile vor declara război. Milan însă s-a asigurat, ca în caz de rezultat nefavorabil să se poată stabili la St. Petersburg, unde va primi rangul de mareșal și titlul de prinț. Două corpuri de armată a lui Mehemet Ali au atacat la 6 septembrie corpul 2 rusesc la Kostova. Rușii au pierdut 3000 de oameni și un general de cavalerie. Consulul sârb de la Constantinopol se va retrage în 13 septembrie, iar în 24 sârbii vor declara război Turciei.

16 septembrie 1877

Atacul asupra Plevnei va decide, dacă rușii vor putea ierna pe pământ bulgăresc, sau se vor retrage peste Dunăre. În data de 7 au început rușii și valahii tirul de artilerie. La aceasta mare bătălie armata țarului nu face față fără armata principelui Carol. Două zile s-au auzit numai tunurile. În a treia zi rușii au atacat, dar fără succes. Soldații lui Osman pasa rezistau eroic. În a patra zi era ziua țarului. Tunurile au tras din zori până după-masă, la ora trei, când a început atacul. Rușii au declarat, că până seara au ocupat trei șanțuri și reduta Griviței, unde s-a rănit generalul Badionoff. S-au dus lupte disperate, dar de ziua țarului rușii au raportat 5000 de răniți, nespecificând numărul răniților. Au căzut generalii Schliter și Dobrovolsky. Rușii atacă puternic Plevna, care a suferit o pierdere importanta prin căderea redutei Grivița. Întrebarea este cât va rezista Osman pașa? Suleiman pașa a trimis un corp de armata în ajutor, vine și Mehmet Ali. Dar au sosit în număr mare și regimentele de gardă din Rusia. Pe anul acesta, situația campaniei se va decide la Plevna. Cine învinge acolo, rămâne învingător. În Muntenegru turcii au pierdut cetatea Mksici, ți își retrag armatele către Serbia.

23 septembrie 1877

Lângă Plevna și în trecătoare Sipka durează și acum măcelul. Cad soldații cu miile, fără a obține un succes de pe o parte sau alta. După strategi, nici rușii nici turcii nu folosesc vreo tactică, ci forța brută, ce se concretizează în atacuri în valuri. Însă indiferent cum atacau rușii, erau respinși. Sau retras și au ridicat șanțuri, convinși că ofițerii lor nu au apreciat cum trebuie puterea de apărare a turcilor, și în loc de un atac sistematic, au vrut să ocupe reduta cu ajutorul baionetelor. Se continuă duelul artileriilor. Neputința rușilor i-a liniștit pe sârbi, care au lăsat o parte din soldați la vatră.

30 septembrie 1877

De câteva zile plouă cu găleata, drumurile au devenit impracticabile pentru manevre. Dar în data 23, Sevket pașa a juns la Plevna cu 20000 de soldași. Și la ruși sosesc regimentele de gardă. În data de 25 au atacat Plevna, dar după 9 ore s-au retras, lăsând în urmă 1500 de oameni și multe tunuri. În data de 27 rușii atacă din nou. Au 100 de mii de oameni, inclusiv regimentele de garda. Mehmet Ali s-a retras din fața unei armate ruse, Suleiman nu avansează în trecătoarea Sipka.

Luptele de la șanțurile din Plevna

7 octombrie 1877

Schimbare de comandanți în ambele tabere. La Plevna, lângă principele Carol a fost dat, în locul generalului Zotoff, generalul Tottleben, fostul apărător al Sevastoplului. Lângă principele Nicolae a ajuns generalul Kotzbue. La turci, Mehemet Ali a fost înlocuit de Suleiman pasa, iar în locul acestuia, în pasul Sipka a fost numit Reuf pașa. În rest, este o acalmie pe front. Muntenegrenii s-au oprit, sârbii sunt nehotarâți, să intre sau nu în luptă. Pretendentul la tron, Karageorgevici îl amenință pe Milan, dar și pentru rublele primite acesta ar trebui să facă ceva. Turcii și rușii se acuză reciproc, că și unii și altii lichidează răniții din tabăra adversă. Din această cauză, rușii au trimis un sol la turci.

Solul rus la cortul vizirului

14 octombrie 1877

Vremea a stricat toate strategiile. Plouă, câteodată ninge, a fost furtună pe Dunăre, podurile și pontoanele sunt avariate. Toată lumea aștepta o bătălie decisivă, care ar decide dacă rușii rămân peste iarnă în Bulgaria sau nu. Sârbii promit în fiecare zi, că vor declara război, dar încă nu s-au hotărât. Însă rușii au nevoie de ajutorul lor.

21 octombrie 1877

La 15 octombrie turcii au suferit o mare înfrângere în Asia-Mica. Efectivul lor de 30000 de oameni a fost atacat de 70000 de ruși, care au capturat și șapte pașa și 36 de tunuri. Vestea victoriei a ajuns la Plevna în 16 octombrie, și imediat rușii au început tirurile de artilerie. De pe acest front nu sunt vești importante: rușii suferă cumplit din cauza vremii, ei nefiind la adăpost, ca turcii. Se zvonește, că fiecare își concentrează trupele aproape de Dunăre, pentru o bătălie decisivă.

Osman pașa, comandantul de la Plevna

28 octombrie 1877

Comandamentul rus a decis, că vor continua luptele și peste iarnă. Uniformele de iarnă, și corturile sunt transportate la trupe. Plevna este iarăși sub tirul artileriei. În data de 19 octombrie românii au fost trimiși să cerceteze șanturile de la redute. În această încercare, numai la reduta din Bukova numărul rănitilor și a celor decedați a fost de 1500, ceea ce a mult pentru armata lor de 25000 de soldați. În Valahia cresc nemulțumirile față de ruși. Acțiunile militare de la Plevna sunt conduse de mareșalul Tottleben, care încearcă să încercuiască fortificațiile. Se spune, că generalul Gurko a ocupat un drum de aprovizionare, dar această veste mai trebuie confirmată. Suleiman pașa a renunțat la atac, s-a retras în fortificațiile de la Razgrad.

4 noiembrie 1877.

Norocul a trecut de partea rușilor. Generalul Gurko și-a continuat manevrele de încercuire. Rușii raporteaza o captură de 7000 de prizonieri, printre ei doi pașa. S-ar putea ca numărul acesta să fie exagerat, dar acum s-au închis toate rutele de aprovizionare către Plevna.

Medici pe front

11 noiembrie 1877

Trupele rusești, adunate cu mari eforturi de pe întreg teritoriul imperiului, au ajuns pe front. Pentru turci se va dovedi fatal, că nicăieri nu au profitat de avantajele existente, și au permis rușilor, să-și concentreze trupele. Plevna a fost încercuită total, și nu va rezista, dacă nu vin trupe de eliberare. Dar Suleiman pașa nu poate veni. Mehemet Ali încercă în Sofia să-și formeze o altă armată, dar asta durează. Sefket pașa are 25000 de oameni, dar cu aceștia nu va putea sparge încercuirea organizată de Gurko. Plevna nu e atacată, probabil vor să-i înfometeze. În 4 noiembrie turcii au pierdut o nouă bătălie în Asia-Mica pe înălțimile din Erzerum.

Lupta pe redută

18 noiembrie 1877

Lângă Plevna, înafară de mici lupte, nu s-a întâmplat nimic important. Divizia lui Skobeleff a ocupat o mică redută, apărată numai de două tunuri. Legăturile Constantinopolului cu Plevna s-au întrerupt, și aceștia nu știu cât va mai rezista Osman pașa. Rușii cred că va capitula toată armata turcă, dar observă niște pregătiri, cum că Osman pașa ar dori să spargă încercuirea. După unele surse, Osman pașa a fost somat să capituleze, dar a refuzat, spunând că încă nu și-a făcut datoria. Turcii speră, că armata în formare a lui Mehemet Ali va veni să-i elibereze, dar tocmai pentru a bloca acestă armată, sârbii vor să intre în luptă. Rușii au trimis întăriri și la pasul Sipka și în 11 au atacat puternic cu artileria reduta Nicolae, provocând însemnate distrugeri.

25 noiembrie 1877

La Plevna, rușii nu atacă nici în superioritate numerică. Poate vor să-i înfometeze pe apărători. Sunt vești bune despre armata în formare a lui Mehemet Ali, și ar fi cazul să apară, fiindcă Osman pașa nu poate realiza mai mult decât a făcut din iulie încoace.

Trupe turcești marșând către Karpachevo

2 decembrie 1877

Ploile au desfundat drumurile. Plevna mai rezistă, dar nu se știe cât. Din tabăra rusă se trimit des soli care să solicite capitularea redutei, și le comunică și știri de pe front. Se pare, că eliberarea Plevnei nu se va realiza, deoarece rușii merg cu forțe importante către Sofia, să blocheze armata lui Mehemet Ali, care încă nici nu s-a format definitiv. În fața pericolului acesta s-a retras, fiind acum și mai departe de Plevna. Osman pașa a rămas singur. Rușii speră în căderea fortului, care va fi urmat apoi ori de un armistițiu, ori de un tratat de pace. Dar și amenință, că de-abia după căderea fortului va începe adevăratul războiul și vor prăda teritoriul turc, ducându-i și pe sârbi cu ei în această aventură.

Sultanul Abdul Hamid printre răniți

9 decembrie 1877

În sfârșit, s-au mișcat și turcii. Suleiman pașa și-a surprins adversarul lânga Lom. Au capturat 11 tunuri, și rușii au pierdut 3000 de oameni. Turcii au ocupat șanțurile de la Elena, rușii fug spre Tarnovo. Dacă capturează Tarnovo, îi izolează pe rușii din pasul Sipka, ceea ce ar face ca rușii să fie obligați să dizloce de la Plevna trupe importante împotriva sa. Mehmet Ali nici acum n-a reușit să pună la punct armata din Sofia, dar cu ce are duce lupte răzlețe cu rușii, obligându-i pa aceștia să se retragă de la Vrachesh. Însă vremea îngreunează mișcările tactice.

16 decembrie 1877

A căzut Plevna!

S-au terminat alimentele, iar uniformele de pe soldați nu mei erau bune nici pentru pansamente, ce mai vorbim să-i protejeze pe aceștia de frig? Cu soldați dârdâind de frig și leșinați de foame, Osman pașa a încercat să spargă încercuirea. Degeaba: rubelul rusesc a aflat unde vor încerca să iasă, și-au concentrat trupele acolo, și îi așteptau cu armele pregătite pe turci. Aceștia la un moment dat s-au trezit cu toată artileria rusă în față, și din spate veneau trupele rusești, care au intrat în reduta părăsită. O ghiulea a distrus piciorul lui Osman pașa. Armata turcă, mai mică de patru ori decât cea rusă, care luni de zile a rezistat atacurilor, s-a predat. „Plevna este la picioarele Dumneavoastră!”-au raportat țarului. „Războiul încă nu a luat sfârșit”- a zis țarul.

S-a terminat cu Osman pasa. Cine l-a învins? Vitejia trupelor ruso-valahe? Nu, toate atacurile lor au sfârșit sângeros.

Foametea și frigul? Nu, soldatul turc poate muri de foame, poate îngheța pentru credința și patria sa, și țarul se putea aștepta, că va găsi 40 de mii de morți la Plevna.

Trădarea? Da, se poate afirma și așa ceva. Dar armata lui Osman pașa a fost învinsă de propriul guvern. Safket pașa le-a dus odată 3000 de căruțe de alimente și haine, și mai putea duce încă zece mii de căruțe. Mehemed Ali putea să elibereze Plevna, dacă trupele lui Mahmud Damad nu stăteau degeaba în apărarea Constantinopolului.

Când a văzut Osman pașa, că rușii vor să încercuiască Plevna, a trimis o scrisoare în capitală: puteți apăra măcar drumul de la Orhanie la Sofia, să mă pot retrage în caz de nevoie? Dacă nu, atunci mă pot retrage acum, făcând un bine soldaților mei și pentru apărarea Balcanilor, clădind o altă Plevnă în calea rușilor. Ordinul venit din Constantinopol a fost simplu: rămâi. Și a rămas. Scrisoarea sa nu ajuns niciodată la sultan.

Multi erau invidioși pe rezultatele obținute de Osman pașa și vitejia sa, acesta trebuia să piară. Acesta a fost motivul pentru care a trebuit să cadă cea mai buna armată și comandantul său. În concluzie, turcii s-au bătut singuri.

Sursa: Vasárnapi Újság, Budapesta, numerele 15-51, 1877

Aşa vă place Istoria?, BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments Apr 3

Simbolistica totemică străveche, în Ortodoxie

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

Multă vreme am fost de părere că neamul nostru românesc a păstrat străvechea simbolistică totemică după regula lui „așa am apucat”, dar se pare că m-am înșelat, în bună parte, pentru că simbolistica străveche, și ca element de artă plastică, și ca „limbaj al iluminării”, a fost conservată, prin reformulări și confiscări, de ortodoxie, care a considerat, după regula lui Augustin („religia pe care o numim creștinism a existat dintotdeauna”) că și „cetatea comunității lui Dumnezeu” trebuie păstrată intactă, cu aceleași flamuri (crucea – cerul zilei, floarea în șase colțuri – Venus, floarea în opt colțuri – Dumnezeu-Timpul, dubla natură a vieții și a inițierilor – suprapunerea rombului peste pătrat, sfințenia – rombul, terestrismul – pătratul, coloana celestă sau stâlpii – desfășurarea de romburi pe verticală etc.).

Românii, în ornamentația tradițională, au folosit simbolurile văzute în frescele și frizele de prin biserici, fără să mai știe nimic, în absența inițierilor, despre semnificațiile totemice străvechi. Exista, desigur, și un presentiment totemic în folosirea acestor decorațiuni – nici vorbă să mai însemne totemism – iar înțelegerea mai lesnicioasă o favorizează o incantație străveche, adresată planetei Venus și zilei pe care o tutelează și astăzi, numită, chiar și pe la 1890, „Rugăciunea Sfintei Vineri”, în care „Vinerea” înseamnă, de fapt, „Venera”, deci Venus, drept atribut al Timpului Lunar numit „Ma”, adică Primăvara, adică atunci când „omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[1].

Ar fi o naivitate să ne imaginăm că, atunci când reproducea steaua sau floarea în șase colțuri sau petale, meșteșugarul conștientiza că omagiază Timpul Lunar al Primăverii, atunci când zeii au „hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului”[2], deși ceremoniile Ma Go Ra (primăvara, pe muntele Soarelui) încă se mai păstrau, dar tot fără semnificații inițiatice, iar rugăciunea adresată Venerei, care este „la față tinerea”, și celorlalte trei anotimpuri „surioare” (Maria Malina – fântâna rodniciei, Mădălina – Rodul, și dalba Rusalina – vremea zăpezilor), preia o străveche desprindere de atribute, sumeriana Ishtar[3] cedând atributele fertilității Inannei, deci primăverii cerești.

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

Că folosirea simbolisticii totemice ancestrale de către Biserica Ortodoxă, în scopul obturării memoriei strămoșești, a determinat folosirea acelor „modele” în lucrărilor meșteșugărești din casa țăranului român din Bucovina o dovedesc și lucrările iconografice de la cumpăna veacurilor XIX – XX, românești și străine – cele românești încredințate spațiului spiritual german, cu care ilustrez acest text („Rugăciunea Sfintei Vineri” o reproduc în final), respectiv:

Bachmann, Jos., Des Erzebirge nach seinen Siedlungen und der Baschäftigung seiner Bewohner, în „Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 45-55

Weslowski, Elias, Die Möbel des rümanischen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 55-60. În 1912, publica la Viena un studiu complet, sub titlul Das rumänische Bauernhaus in der Bukowina. Veslovschi era, în 1906, „k. k. Fachsculleiter (Specialist), Kimpolung”[4].

Charles Holme, îl dă drept „Herr Elias Weslowski, Director of the K. K. Fachschule, Kimpoulung”[5]

„Rugăciunea Sfintei Vineri:

Sfânta Vineri, Vinerea,

Ce-eşti la faţă tinerea,

Inima-ţi încărunţea,

Nime nu se pricepea,

Numai trei fete fecioare

A lui Lazăr surioare:

Una Maria Malina,

Una blânda Mădălina

Şi-una dalba Rusalina.

Ele, cum mi te-au văzut,

Îndată s-au priceput

Şi în câmp că mi s-au dus,

De la Rusalim spre apus,

Pe la revărsat de zori

Să găsească nouă flori,

Nouă flori bune de leac.

Ele, flori bune ce leac,

Orişicât

S-au trudit,

N-au găsit,

Ci-au găsit

Pe la-nserate

Nouă lumânări curate.

Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură, Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[7].

[1] Legge, James, The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford 1879, p. 70

[2] Ibidem

[3] „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei” (The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235)

[4] Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, p. 106

[5] Holme, Charles, Peasant in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911, în Prefatory Noty, p. III

[6] Himka, John-Paul, Galicia and Bukowina, Alberta 1900, pp. 178, 213

[7] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

DATINA ROMÂNILOR No Comments Apr 1

Dr. Szádeczky Lajos: Istoria Ardealului și al lui Mihai Vodă

Stimate Domn Drăgușanul!

Văzând că se încearcă, și cu succes, aducerea la zi a istoriei Sucevei, am decis să aduc și eu o mică contribuție, traducând anumite lucruri care se referă la orașul Suceava, dar și la istoria Moldovei din anul 1600. Menționez că nu mi-am permis să schimb numele și funcțiile personajelor din carte: Mihai, zis și Viteazul, este numit numai Vodă, Székely Mózes este Moise Secuiul în unele lucrări, Báthory Zsigmond e Sigismund Báthory.

Dr. Szádeczky Lajos: Istoria Ardealului și al lui Mihai Vodă

Și-a adunat trupele (Mihai Vodă-n.a.), și a ordonat să fie inspectate. Dar nu a uitat nici de vechile tactici. L-a asigurat pe Ieremia Vodă despre prietenia sa, cum a reușit să facă și cu Báthory Endre, dar a mai cerut și mâna fiicei sale, pentru fiul său, Pătrașcu. Nu l-a uitat nici pe Báthory Zsigmond. L-a trimis la el pe italianul Muraldo (despre care se zvonea că a preparat otrava pentru Maria Krisztierna[1]). Datoria acestuia era să-l lichideze prin otrăvire pe Zsigmond și dacă nu reușește, să-i promită munți de aur, sau că Vodă îi cedează Ardealul, păstrând numai Brașovul și Făgărașul, că-i oferă inclusiv mâna fiicei sale, Florica. O mare parte a ardelenilor nu credeau imposibil să se ajungă la o înțelegere cu Zsigmond. Însă Kornis Gáspár era de altă părere spunând, că dacă vine Bárthory Zsigmond, cu toate că el are 2500 de iobagi în Ardeal, lasă totul și numai cu hainele de pe el se va refugia din Ardeal.

În zorii zilei de 24 aprilie 1600, Mihai Vodă a pornit din Alba Iulia (Fejérvár-Alba Carolina) către Făgăraș, începând campania din Moldova. Comisarii regelui (Rudolf al II-lea-n.a.) nu au fost anunțați. Cu două zile înainte de plecare, le-a transmis un mesaj prin Stoica, cum că ei să rămână în Ardeal, împreună cu logofătul Theodosius, să guverneze țara până el este plecat. Degeaba protestau comisarii, că ordinul regelui este să-l însoțească pe Mihai peste tot, el nu a cedat. Căci tocmai prin ei vroia să se asigure, că ardelenii nu se vor răscula împotriva sa, cât este plecat. Pe solii turci și tătari i-a dus cu el, dar comisarii, vrând-nevrând au trebuit să rămână.

Soarta comisarilor a devenit ți mai tristă. Logofătul îi trata ca pe niște prizonieri. Doreau să plece de la Alba Iulia la Cluj, dar nu au fost lăsați. Din 9 mai erau obligați să stea la Sighișoara, unde era banul Mihalcea, guvernatorul Ardealului cât timp era Mihai Vodă plecat, conform ordinului acestuia din urmă, trimis în 4 mai de la Brețcu.[2] Ziarele italiene notau, că acești comisari sunt arestați. Cu toate că nu erau reținuți, ei se plângeau amar în scrisorile lor: „oamenii își bat joc de noi, copii de pe stradă ne iau în derâdere, alimentele trebuie să le plătim dublu.” Înafară de acesta se mai temeau și pentru viața lor, căci auzeau tot felul de zvonuri de la oamenii lui Báthory, care ar staționa cu o armată puternică la graniță: „Dacă învinge Báthory, avem deja mormintele asigurate”-scriu aceștia.

Vodă a ținut un scurt repaos la Făgăraș, și trimite o scrisoare la comisari (27 aprilie) să-l urgenteze pe Pezz, să vină cu banii. Scrie și la împărat, la principele Mátyás și la Pezz (28 aprilie). Îi informează că a pornit în Moldova, pentru a preveni intrarea lui Zsigmond și Ieremia în Ardeal, care-după cum susține-stau la pândă cu o armată importantă, formată din turci și tătari.

Scria despre armate inamice și primejdii mari, cu toate că știa, că în Moldova este deocamdată liniște. Spionii i-au transmis, că nici Zsigmond nici Ieremia nu dispun de armate. Toată tactica împotriva Moldovei era bazată pe elementul surpriză, cu toate că dispunea de o armata[3] considerabilă, a cărei mercenari erau dornici să lupte și să obțină victorii. Spera, că și populația Moldovei să-l primească bine, fiindcă erau tare asupriți de Ieremia. Armata era condusă de Székely Mózes, iar avangarda de Barcsai András. Vodă și băiatul său mergeau separat. Trupele au intrat în Moldova la 4 mai, pe la Târgu Secuiesc și pasul Oituz. De la Brețcu, Vodă s-a întors la Brașov, iar băiatul său a rămas cu armata.

Veștile venite din Moldova, după câteva zile, nu erau printre cele mai bune. După unii, nobilii ardeleni au conspirat în favoarea lui Bárthory Zsigmond, ceea ce l-a enervat la culme pe Vodă (wie der mann gewiet getobt).

Alții susțin, că însuși Székely Mózes a urgentat venira lui Vodă, fiindcă au apărut neînțelegeri între maghiari, secui și valahi, iar trupele au început să jefuiască. Mihai s-a grăbit în Moldova. Mai târziu a apărut un zvon în Ardeal, cum că la Trotuș, în timpul jafului, au apărut divergențe între secui și valahi, din care puțini valahi au ieșit vii.[4]

Moldova a fost cucerită fără lupte. Ce-i drept, în acel moment Bárthory Zsigmond se găsea la Suceava, dar nu făcând pregătiri de război. Își schimba hainele strălucitoare, își îneca amarul în vin, și asculta muzicanții.[5]

Ieremia, voievodul Moldovei, se afla tocmai la Trotuș, la nuntă, când a aflat de atac. Avea lângă el câțiva cazaci, care nici nu au încercat să opună rezistență, au fugit și s-au oprit tocmai la Suceava. Aici a încercat și Ieremia să opună rezistență, dar o parte din soldați (5000 de valahi) l-au lăsat baltă, și aruncându-și cușmele în aer au trecut în cealaltă tabără. Cu 300 de polonezi și 300 de moldoveni Ieremia a fugit până la Nistru, în puternica cetate a Hotinului. În drumul său a pârjolit tot și a astupat fântânile. A rezultat că în armata lui Mihai Vodă era penurie de alimente, soldații mâncau frunzele copacilor din cauza foamei. Aprovizionarea s-a făcut greu, din Brașov. Însă la 16 mai deja erau în cetatea Sucevei. Aici Vodă a ținut un fel de adunare, unde și cu votul a 10 nobili din Ardeal, a hotărât ca în Ardeal să introducă un impozit de câte 3 forinți de poartă.

Dar Mihai Vodă nu avea liniște până nu-și învingea dușmanul definitiv, și l-a urmărit pe Ieremia până la Hotin. Acesta a încercat iarăși să opună rezistență în luptă deschisă, dar a fost înfrânt. O parte din soldații săi s-au refugiat în cetate, ceilalți peste râu, pe teritoriu polonez. Mulți au pierit în luptă ori s-au înecat în râul Nistru. Mihai Vodă a dat foc orașului, dar nicicum nu a reușit să ocupe cetatea. O parte din armata lui Mihai Vodă a traversat râul Nistru, și au pârjolit și jefuit în Podolia și Pocuția, astfel făcându-i dușmani și pe polonezi. A încercat să ocupe cetatea Hotinului și cu asalturi și prin negocieri. Cum nu a putut ocupa cetatea, a solicitat moldovenilor să predea cetatea, asigurându-le liberă trecere. Dar aceștia, având încredere în zidurile cetății și mai ales în armata poloneză, care se pregătea de luptă, nici măcar nu i-au răspuns. Mihai Vodă, nedorind să-i irosească timpul, a lăsat asaltul pe mâna căpitanilor valahi și s-a întors la Suceava. Aici l-a numit pârcălab pe Kaptury János, care la 29 mai a depus jurământul de credință, al cărei text ne-a rămas.[6] De aici a plecat la Iași, și până la sfârșitul lui iunie a ținut-o într-o petrecere.

În acest timp, în Ardeal așteptau cu nerăbdare veștile de pe câmpurile de luptă moldovenești. Încă înainte de a începe asaltul Hotinului, Mihai Vodă a scris din Suceava în 16 mai orașelor (Cluj, Sibiu, etc), să fie „veseli și cu bucurie” că a învins. A scris și comisarilor. De sub zidurile Hotinului iarăși a scris că a învins, si-i roagă pe comisari să intervină pe lângă principele Miksa să facă o demonstrație cu armata în Silezia, menită să-i oprească pe polonezi de la atac. Mai departe îi urgentează să vină Pezz mai repede (cu banii-n.a). În data de 24 mai a scris la Rudolf, cât si regelui Poloniei.[7] În scrisoare adresată regelui polonez, Mihai Vodă repeta diversiunea deja încercată în Ardeal. În scuzele sale, îl acuză pe Ieremia de niște lucruri închipuite, cum că acesta a trimis asasini la el să-l otrăvească, pentru a-si putea instala pe fratele său Simon pe tronul Valahiei. Îi promite, că va respecta toate îndatoririle care revin unui principe moldovean, dar îl și atacă pe hatmanul și cancelarul Zamoysky, sfătuind regele să se ferească de el. Însă Zamoysky se bucura de încrederea regelui cât și a guvernului polonez. Acuzațiile lui Mihai Vodă nu l-au afectat, din contră, atacul la persoana sa era dăunător numai lui Vodă, și l-a grăbit pe Zamoysky la acțiuni cât mai rapide și la răzbunare.

La începutul lui iunie, Mihai Vodă a mers la Iași, în capitala noii regiuni. Acolo a adunat boierimea pentru a depune jurământul de credință, și a inspectat trupele moldovenești. Oamenii lui Baba Novak au fost trimiși prin țară să supună poporul și aceștia să depună jurământul de credință, iar cei care se împotrivesc să fie trecuți prin sabie. În data de 2 iunie a ținut o audiență generală. Prima data i-a primit pe solii turci, apoi pe boieri. Însă nu l-a uitat nici pe Pezz, care-și tergiversa venirea la Sătmar (Satu-Mare-n.a.). În data de 2 iunie l-a trimis pe banul Mihalcea la Pezz, împreună cu cei doi consilieri austrieci, care se aflau la Cluj. Îl roagă pe Pezz să intervină la Basta să fie trimise trupe la granița poloneză într-o demonstrație. În data de 17 iunie îl trimite la Pezz și pe consilierul său Alárdi Ferenc și banul Lugojului, Barcsai András.

Considerând Moldova al său, Vodă a vrut să-l protejeze de jafuri. A interzis acest lucru soldaților, iar cei care nu respectau ordinele erau aspru pedepsiți. Dar nu a împărțit dreptatea în egala măsură între soldați. Pentru aceeași infracțiune, soldații maghiari erau executați, iar valahii numai bătuți cu bâtele. Mai ales un caz i-a amărât pe maghiari. Slugile lui Sennyei Pongrác și Sibrik György au fost prinși și arestați pe când „confiscau” fân pentru cai. Soldații maghiari au intervenit să fie lăsați liberi, făptașii fiind cunoscuți ca niște soldați viteji. Ofițerii acestora s-au prezentat la Vodă, rugându-l să-i grațieze. Dar acesta nu s-a lăsat Voda convins, și după plecarea ofițerilor i-a decapitat pe cei șapte inculpați. Acest lucru i-a exasperat pe cei din tabăra maghiară, ura care mocnea a revenit la suprafață. Când au auzit că tabăra lui Báthory Zsigmond și a lui Zamoyksy se află aproape de graniță, sfătuiți de Székely Mózes și Csáky István au trimis mesageri la ei, prezentând situația lor și rugându-i să-i elibereze cât mai repede. Zsigmond i-a încurajat, și Zamoysky i-a asigurat despre sprijinul acordat lui Zsigmond.

Încă de când se afla în Moldova, Mihai a văzut că va avea de furcă cu polonezii, și încerca să prevină acest lucru. S-a gândit la Rudolf și prințul Miksa, că poate cu ajutorul lor va reuși să îndepărteze pericolul, și de aceea s-a întors în Ardeal. Administrația militară a Moldovei a fost lăsată pe mâna boierilor, dar și Székely Mózes a rămas acolo cu armata. La sfârșitul lui iunie s-a întors în Ardeal, prin pasul Oituzului. Între 27 iunie și 2 iulie a petrecut la Brașov, pe urmă a mers la Alba Iulia, să-și facă a doua intrare triumfală.

Detaliu din pictura lui Francken, cu Mihai Viteazul în prim-plan

Surse: Erdély és Mihály vajda története, 1595-1601, Oklevéltárral, Dr. Szádeczky Lajos, Nyomtatott a Csanád-Egyházmegyei Könyvsajtón, 1893, Temesvár, pp. 172-177.

Traducere si adaptare: László G.P.

Foaia ilustrată, 21 iulie 1891: Statuia lui Mihai Viteazul din București

[1] Soția lui Báthory Zsigmond.

[2] Brețcu, în maghiară Bereczk, la pasul Oituzului.

[3] Nu avem surse sigure, dar unele indică 38.000 de infanteriști, 3.000 de cazaci, 4.000 de sârbi, 6.000 de călăreți din Ardeal, Baba Novak, cu 4.000 de călăreți și în jur de 40.000 de secui.

[4] Kriegsarchivum, Wien, reg. 54, scrisoarea comisarilor din Cluj, la 18 mai 1600.

[5] Soldații polonezi din Suceava „juramento confirmarunt, Sigismundum per medium annum in Zuchawa fuisse, quotidie splendide indutus, vino et musica delectabatur”.

[6] „Eu, Kaptury János, pârcălabul cetății Sucevei jur…că voi fi supus adevărat și fidel domnitorului meu milostiv, principele Ardealului, Valahiei și Moldovei Mihai Vodă, cât și fiului acestuia, Petru Vodă.”

[7] Mihai Vodă a scris comisarilor în data de 16 mai din Suceava și în 20 mai din Hotin. Clujenilor a adresat scrisorile în 16 și 20 mai, lui Pezz în 23 mai (din Suceava), iar către Csáky István în 27 mai, tot din Suceava,

BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments Apr 1

Cometa din 1872, în biserica din Toporăuţi

Foto: http://familypedia.wikia.com/wiki/File:Biserica_Toporauti.jpg

Bucovina, lângă Cernăuţi, în august 1872. După ce spusei sălii muzelor ultimul „adio” pe anul acesta şcolar, mi-am propus de a călători prin mult amabila mea ţărişoară, Bucovina. Pedestrând prin mai multe sate de pe lângă Cernăuţi, ajunsei, în 11 august a. c., cam pe la 10 ore şi jumătate din dimineaţă, şi în satul Toporăuţi. Fiind ziua duminicii, m-am dus la sfânta biserică. Aici tocmai era sfânta liturghie la fine; după „otpust” (dezlegare), nemijlocit începu parohul[1], prin nasul său cupros, în limba slavonă, către poporul adunat, o cuvântare atât de neghiobească, de n-a mai auzit lumea!

„Omeni buni, mâine, adică în 12 august, are să se piardă o parte de lume, prin aceea că are să vie un comet foarte aproape de pământ, încât să sfarme o parte din el! Care parte nu putem să ştim, dară desigur se va pierde, prin apă sau prin foc. Rugaţi-vă şi vă pregătiţi, că aceasta poate să se întâmple şi nouă!”.

Multe nebunii am auzit, dară astfel de absurdităţi, atât de grosolane, n-a mai auzit nimeni. Aceste cuvinte le-a spus parohul atât de serios, încât a împlut pre tot poporul de groază şi frică! Din unghiul unde stăteam, zării pre domnul cooperator[2] în altar, carele la toată „cazania” parohului atât de proastă, a avut mult haz, de unde conchid cum că tânărul preuţel trebuie să fi avut mai sănătoasă idee despre comete.

Scurt timp, după vreo câteva zile, mă întâlnii, în orăşelul Sadagura cu nişte oameni din Toporăuţi, care, după mai multe întrebări, îmi spuseră cum că mulţi locuitori din satul menţionat se pregătiseră de moarte, îmbrăcându-se în vestminte curate, având fiecare pre lângă sine şi lumini de ceară.

Un omuşor bătrân mi-a spus cum că tocmai duminică, în 11 august, a fost la preotul cel tânăr, care i-a spus multe despre comete, dară n-a spus că se va pierde lumea, ba nici măcar că se va atinge de pământ:

„Eu, domnişorule, să-şi spun drept, am fost fără frică!”, aşa-mi zise bietul moşneag. Mi-au mai spus oamenii, tot de acolo, cum că sunt mai îndestulaţi cu preotul cel tânăr, decât cu cel bătrân, de la care nu mai aud decât lucruri proaste! Sărmane popor! Tu eşti orbul evangheliei, care, condus de altul încă mai orb, eşti tras de acesta în groapă!” / D. C. (Albina, Anul VII, Nr. 65, joi 17/29 august 1872, p. 3).

[1] Dionis MITROFANOVICI, născut în 1837, paroh din 1870

[2] Theodor CALINOVSCHI

TOY MACHINES No Comments Mar 30

Şovinismul religios, împotriva istoriei Toporăuţilor

Există, în fondul românesc de anti-memorie, lucrări otrăvite, bazate pe surse premeditat contrafăcute, precum cartea preotului Dimitrie Ţopa, Românismul / în regiunea dintre Prut şi Nistru / din fosta Bucovina, publicată târziu, în 1926, când Zoppa sau Zopa redescopereau că-s Ţopa şi că descind, în mod real, dintr-un boier din vremea lui Ştefan cel Mare. Dimitrie Ţopa achipuia istoria, în interesul de a consolida şovinismul religios, pe care eu nu l-am înţeles niciodată, mai ales atunci când locuitorii satelor bucovinene, români şi ucraineni, mergeau la aceeaşi biserică şi la aceeaşi strânsură. Iar „rutenizarea” românilor a avut, în Toporăuţi, două cauze principale: propaganda religioasă în favoarea „limbii lui Dumnezeu”, slavona – limbă liturgică, româna fiind stigmatizată de preoţii vremii drept „limba Satanei”; hărnicia intelectualilor ucraineni, care deschideau, la Toporăuţi, prima „cetalniţă” din Bucovina (1884), deci „cabinet de leptură”, deci temelie de bibliotecă poporană.

Fiind moşie mănăstirească, Toporăuţii au fost populaţi, de-a lungul stăpânirii bisericeşti, cu robi ţigani şi cu „vecini”, deci cu iobagi aduşi de prin sudul Poloniei şi de prin Ucraina, dar şi din Basarabia, mai ales din împrejurimile Sorocii, iobagii aceia numindu-se Soroceanu, iar numele lor aparent românesc definea identităţi neromâneşti, în mare majoritate slave. Dar asta nu are importanţă, câtă vreme oamenii aceia, trecători prin veacuri, au tot trudit pentru călugăreasca „glorie a lui Dumnezeu”, o glorie sacră, nutrită doar din foamea şi sărăcia bieţilor săteni, toţi robi sau „vecini”, nici unul proprietar, până la reformele austriece din anii 1783 şi 1848.

Cartea preotului Dimitrie Ţopa, pe care am adnotat-o, la capitolul dedicat Toporăuţilor, cu note de subsol înseamnă un exemplu de cum nu trebuie scrisă istoria. Ajunge că îndeamnă la ură religiile, nu trebuie să o facă şi sufletele noastre dumnezeieşti.

„Toporăuţi, judeţul Cernăuţilor, plasa Prutului

Sat mare, la graniţa Basarabiei, pe pârâul Răchitna. Numele îl întâlnim, pentru prima oară, într-un uric din anul 1436[1]. Prin mai multe sute de ani, proprietatea mănăstirii Barnovschi. Într-un inventar vechi parohial se află însemnat că biserica parohială e zidită de către domnitorul Moldovei Miron Movilă de la Bârnova (Barnovschi)[2], la anul 1560 (scilicet 1660)[3]. Iară în testamentul acestui domnitor, decapitat la Ţarigrad, în iunie 1633, se află următoarele: „Biserica din Toporăuţi, unde zac oasele părintelui meu – Dumnezeu să-l pomenească, să aibă (executorii testamentului) a o găti de ispravă”.

Şi locuitorii acestui sat, cu aproape 6.000 de suflete ortodoxe, au rezistat lung timp (1860) slavizării. Aceasta se explică prin numărul mare al familiilor româneşti, ce erau aşezate aice[4].

Proprietarul satului, în anul 1776, Mănăstirea Barnovschi.

Numărul familiilor în anul 1774 – 76[5]

Numărul familiilor în anul 1780 – 289

Numărul familiilor în anul 1786 – 288

Numărul familiilor în anul 1926 – 1.300

Tabloul familiilor cu nume româneşti şi numărul lor în prezent:

01). Aman – 3

02). Andronic – 2

03). Banar – 3

04). Bardici – 2

05). Basarab – 1

06). Bîcu – 1

07). Bobul – 2

08). Borcea – 3

09). Brândal – 1

10). Calancea – 7

11). Carp[6] – 13

12). Carpineţ – 1

13). Ceabric – 1

14). Ceahlău – 6

15). Cherar (Ferar) – 2

16). Chiran – 2

17). Chirilă – 1

18). Chironda – 2

19). Cârste – 3

20). Corbut[7] – 28

21). Cozmă[8] – 14

22). Creţul – 2

23). Croitor – 3

24). Dorul[9] – 2

25). Dragomaţă – 2

26). Fuşteiu – 3

27). Gaţ – 9

28). Gavrileţ – 4

29). Ghelici – 14

30). Ghirondă – 3

31). Gologan – 7

32). Gordaş[10] – 6

33). Gherasim[11] – 37

34). Ilaş(ciuc) – 62

35). Jîtar – 3

36). Libocescu – 1

37). Moldovan – 3

38). Moraraş[12] – 1

39). Odaie – 2

40). Onufraş(ciuc)[13] – 4

41). Pascal – 3

42). Petraş(ciuc) – 6

43). Pilat – 3

44). Piteiu – 2

45). Pitic – 3

46). Ponici – 8

47). Prehar – 3

48). Princeac – 3

49). Purice[14] – 11

50). Răţoiu[15] – 3

51). Revega – 21

52). Robul(eac)[16] – 17

53). Robuleţ – 3

54). Rogojă – 15

55). Smandici – 7

56). Sorocean – 5

57). Stâncă(veiu) – 16

58). Stratul[17] – 5

59). Surugiu – 5

60). Tatar(iuc) – 3

61). Tibul(eac) – 18

62). Ţictor – 3

63). Tofan – 3

64). Vacar(iuc) – 6

65). Vasilaşcu – 7

66). Voinic – 3

Suma: 418 familii. 418 familii X 5 suflete = 2.090 suflete. Şi aici, schimonosiri de nume, ca pretutindeni, de exemplu: Aman = Amaniuc, Robul = Robuleac, Carp = Carpo, Cîrste = Cîrstiuc, Creţul = Creţuleac, Dorul = Doruleac, Gardaş = Gardaşciuc, Stratul = Stratula ş. a.” (Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul / în regiunea dintre Prut şi Nistru / din fosta Bucovina, Bucureşti, 1928, pp. 161, 162).

[1] Satul Toporăuţi este menţionat, pentru prima dată, în uricul din 5 aprilie 1412, prin care Alexandru cel Bun întărea lui Giurca Dragotescul două sate, „Volodăuţi şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”. În 19 septembrie 1436, exista un Steţco Jurjevici Toporovschi, deci un Ştefan, fiul lui Jurj (Giurgiu, adică Gheorghe) din Toporăuţi, care depunea jurământ de credinţă faţă de Iliaş Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, la Liov – n. I. D.

[2] În 9 decembrie 1627, Miron Barnovschi Vodă, care moştenea satul de la părintele său, Dumitru Barnovschi („care sat a fost adevărat strămoşesc al domniei mele”), dăruia Toporăuţii mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Iaşi (mănăstirea Barnovschi), închinată, la rândul ei, Patriarhiei de Ierusalim. Scutit de unele dări către visteria statului, în 5 februarie 1700, de către Antioh Cantemir, dar provocând mânia patriarhului Ierusalimului, Dosoftei, care, în 7 ianuarie 1705, blăstăma slugile domneşti din Cernăuţi care supărau cu dări moşia Toporăuţilor, satul Toporăuţi suporta greu asuprirea călugărească, pustiindu-se adesea, cum s-a întâmplat şi în 6 martie 1727, când Grigore Ghica Vodă le recomanda călugărilor: „Să căutaţi să mai chemaţi oameni din ţara leşească şi di pe aiurea câţi mai mulţi să vie şi să se aşeze acolo” – n. I. D.

[3] Biserica Sfântului Profet Ilie din Toporăuţi a fost ctitorită, în 1560, de voievodul Miron BARNOVSCHI, născut la Toporăuţi, odată cu biserica fiind săpată în piatră inscripţia: „Biserica de la Toporăuţi, unde zac oasele părintelui meu (marele paharnic Dumitru Barnovschi) – Dumnezeu să-l pomenească! – să aibă (executorii testamentului) a o găti de ispravă” – n. I. D.

[4] Recensământul lui Rumeanţev, din 1772-1773, înregistrează la Toporăuţi, moşia mănăstirii Barnovschi, „147 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Simion şi Ştefan, 1 dascăl, Toader, 1 jidov, David, 15 văduve, Anca, Ilina, Ocsana, Ilina, Ilina TODIRIASEI, Palaghia, Aniţa, Gafia, Tudora, Odochia, Gafia, Antimia, Nastasia, Maria şi Nastasia, 17 case pustii şi 111 birnici, şi anume: Costan vornic, Harasim, Ion HARASIM, Toader HOPIC, Mihail HOPIC, Petre BUZĂ, Ion GALICIUK, Petre PENEŞICHII, Andrei sin GORDĂ, Simion sin GEREMCIUK, Andrei EREMCIUK, Ştefan EREMCIUK, Tănasă CHIZUB, Georgiţă ROMANIUK, Vasile ROMANIUK, Ostafii sin IVAN, Simion SALAHOBA, Tănasă POROGINA, Georgii KORBOTE, Costaşco morar, Pavel sin IVAN, Toader sin vornicului, Ion BURE, Ursul, Onofreiu VERETELNIK, Toader KORBOT, Mihalachi KORBOT, Ştefan LEHEIU, Ion POLEDUNAK, Simion sin ANDREI, Gavril sin STRĂTULAT, Dumitraşco sin OPRE, Dumitraş olar, Ion SĂMANDICI, Timoftei ROBUL, Simion SĂMANDICI, Ştefan RĂŢOI, Vasile LALAHUBA, Georgii HARAM, Ştefan ISĂCIUK, Andrieş ISĂCIUK, Mihalachi ISĂCIUK, Ion DANE, Dumitraşco sin IVAN, Vasile GAVRLIŢĂ, Roman KAZAMIR, Ştefan CORAC, Ion COZAC, Onofreiu COZMA, Mihail rus, Tănasă sin KARPENKO, Neculaiu CARPU, Ştefan CARPU, Goraş CARPU, Sofronii PURICE, Simion PURICE, Alecsa MACIULENKO, Ion ZAHARICIUK, Vasile ZAHARICIUK, Petre CIOBOTARESCU, Ilaş ZADOREŞNIAK, Simion ZADOREŞNIAK, Andrieş ZADOREŞNIAK, Dănilă ZADOREŞNIAK, Toader ZADOREŞNIAK, Pavel IVAN, Dumitru morar, Costandin ŢIBULIAK, Goraş ŢIBULIAK, Alecsa vătăman, Neculaiu GAVRILIICIUK, Vasile ŢIBULIAK, Gavril sin IJINCĂ, Andrieş DUBEŢ, Ion STARCIUK, Ştefan STARCIUK, Ion TROFINEIKO, Ion ROMANIUK, Ion ISAC, Fodor POREJNIK, Ilaşco PAVELCIUK, Andrei ROMANCIUK, Dron ROMANCIUK, Costin POPĂSCU, Drone DUBEŢ, Vasile DUBEŢ, Alecsa, Andrieş SEVAILECIUK, Vasile BĂRBUŢĂ, Macsim DRON, Grigori SIANCIUK, Iacob rus, Ion DRON, Andrieş COLIICIUK, Ştefan POPOVICI, Toader DORMANCIUK, Goraş sin LESÂNCO, Grigoraş ZALECIUK, Ion ONOFREI, Anton cojocar, Toader LESÂNCO, Vasile LESÂNCO, Vasile LESÂNCO, Ion LESÂNKO, Grigoraş MAKARENKO, David MAKARENKO, Ion MAKARENKO, Gavriliţă, Costin butnar, Dumitraş ROMANCIUK şi Ion OSTAFI – n. I. D.

[5] În 1774, conform recensământului generalului Spleny, satul Toporăuţi avea 75 familii de iobagi; 2 popi, 142 ţărani, în 1775, iar în 1784, 282 familii – n. I. D.

[6] Familii care se trag din huţuli şi ucraineni, precum Tănasă sin KARPENKO, Neculaiu CARPU, Ştefan CARPU, Goraş CARPU – n. I. D.

[7] Numele Corbut este polonez, iar toporăuţenii cu acest nume se trag din Georgii KORBOTE, Toader KORBOT, sau din Mihalachi KORBOT de la 1772 – n. I. D.

[8] Descendenţii lui Onofreiu COZMA, iarăşi ucraineni – n. I. D.

[9] Numele iniţial era Zadoreşniak, iar Za Dor, nu vine de la „la Dor”, străbunii acestor familii fiind Ilaş ZADOREŞNIAK, Simion ZADOREŞNIAK, Andrieş ZADOREŞNIAK, Dănilă ZADOREŞNIAK, Toader ZADOREŞNIAK – n. I. D.

[10] În recensământul din 1772-1773, exista, la Toporăuţi, un Andrei sin GORDĂ, din care se trag şi familiile Gorda, şi Gordaş – n. I. D.

[11] În recensământul din 1772-1773, există un Ion HARASIM, din care se trag familiile Gherasim, dar era… rus, adică din Rusia Roşie, din sudul Poloniei – n. I. D.

[12] Se trag din Dumitru morar, care era rus – n. I. D.

[13] Descendenţii lui Ion ONOFREI – n. I. D.

[14] Urmaşi din Sofronii PURICE şi Simion PURICE, de la 1772 – n. I. D.

[15] Se trag din Ştefan RĂŢOI – n. I. D.

[16] Robuleac şi Robuleţ se trag din fostul rob mănăstiresc Timoftei ROBUL – n. I. D.

[17] La 1772, exista, în Toporăuţi, Gavril sin STRĂTULAT, deci Gavril, fiul lui Stratulat, nicidecum Stratul – n. I. D.

TOPORĂUŢI No Comments Mar 29