Simbolistica totemică străveche, în Ortodoxie | Dragusanul.ro

Simbolistica totemică străveche, în Ortodoxie

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

Multă vreme am fost de părere că neamul nostru românesc a păstrat străvechea simbolistică totemică după regula lui „așa am apucat”, dar se pare că m-am înșelat, în bună parte, pentru că simbolistica străveche, și ca element de artă plastică, și ca „limbaj al iluminării”, a fost conservată, prin reformulări și confiscări, de ortodoxie, care a considerat, după regula lui Augustin („religia pe care o numim creștinism a existat dintotdeauna”) că și „cetatea comunității lui Dumnezeu” trebuie păstrată intactă, cu aceleași flamuri (crucea – cerul zilei, floarea în șase colțuri – Venus, floarea în opt colțuri – Dumnezeu-Timpul, dubla natură a vieții și a inițierilor – suprapunerea rombului peste pătrat, sfințenia – rombul, terestrismul – pătratul, coloana celestă sau stâlpii – desfășurarea de romburi pe verticală etc.).

 

Românii, în ornamentația tradițională, au folosit simbolurile văzute în frescele și frizele de prin biserici, fără să mai știe nimic, în absența inițierilor, despre semnificațiile totemice străvechi. Exista, desigur, și un presentiment totemic în folosirea acestor decorațiuni – nici vorbă să mai însemne totemism – iar înțelegerea mai lesnicioasă o favorizează o incantație străveche, adresată planetei Venus și zilei pe care o tutelează și astăzi, numită, chiar și pe la 1890, „Rugăciunea Sfintei Vineri”, în care „Vinerea” înseamnă, de fapt, „Venera”, deci Venus, drept atribut al Timpului Lunar numit „Ma”, adică Primăvara, adică atunci când „omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[1].

 

Ar fi o naivitate să ne imaginăm că, atunci când reproducea steaua sau floarea în șase colțuri sau petale, meșteșugarul conștientiza că omagiază Timpul Lunar al Primăverii, atunci când zeii au „hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului”[2], deși ceremoniile Ma Go Ra (primăvara, pe muntele Soarelui) încă se mai păstrau, dar tot fără semnificații inițiatice, iar rugăciunea adresată Venerei, care este „la față tinerea”, și celorlalte trei anotimpuri „surioare” (Maria Malina – fântâna rodniciei, Mădălina – Rodul, și dalba Rusalina – vremea zăpezilor), preia o străveche desprindere de atribute, sumeriana Ishtar[3] cedând atributele fertilității Inannei, deci primăverii cerești.

 

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

 

Că folosirea simbolisticii totemice ancestrale de către Biserica Ortodoxă, în scopul obturării memoriei strămoșești, a determinat folosirea acelor „modele” în lucrărilor meșteșugărești din casa țăranului român din Bucovina o dovedesc și lucrările iconografice de la cumpăna veacurilor XIX – XX, românești și străine – cele românești încredințate spațiului spiritual german, cu care ilustrez acest text („Rugăciunea Sfintei Vineri” o reproduc în final), respectiv:

 

Bachmann, Jos., Des Erzebirge nach seinen Siedlungen und der Baschäftigung seiner Bewohner, în „Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 45-55

 

Weslowski, Elias, Die Möbel des rümanischen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 55-60. În 1912, publica la Viena un studiu complet, sub titlul Das rumänische Bauernhaus in der Bukowina. Veslovschi era, în 1906, „k. k. Fachsculleiter (Specialist), Kimpolung”[4].

 

Charles Holme, îl dă drept „Herr Elias Weslowski, Director of the K. K. Fachschule, Kimpoulung”[5]

 

 

Rugăciunea Sfintei Vineri:

 

Sfânta Vineri, Vinerea,

Ce-eşti la faţă tinerea,

Inima-ţi încărunţea,

Nime nu se pricepea,

Numai trei fete fecioare

A lui Lazăr surioare:

Una Maria Malina,

Una blânda Mădălina

Şi-una dalba Rusalina.

 

Ele, cum mi te-au văzut,

Îndată s-au priceput

Şi în câmp că mi s-au dus,

De la Rusalim spre apus,

Pe la revărsat de zori

Să găsească nouă flori,

Nouă flori bune de leac.

Ele, flori bune ce leac,

 

Orişicât

S-au trudit,

N-au găsit,

Ci-au găsit

Pe la-nserate

Nouă lumânări curate.

Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

 

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

 

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură, Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[7].

 

 

[1] Legge, James, The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford 1879, p. 70

[2] Ibidem

[3] „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei” (The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235)

[4] Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, p. 106

[5] Holme, Charles, Peasant in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911, în Prefatory Noty, p. III

[6] Himka, John-Paul, Galicia and Bukowina, Alberta 1900, pp. 178, 213

[7] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188