Din anul 1848: Absolutismul lui M. Sturza

1854, Cogălniceanu: Palatul Ocârmuirii din Iaşi

Dar să revin la ale Moldovei. Îndată ce muscalii s-au înţeles cu turcii, ca să restabilească Regimul Regulamentului în Ţara Românească, o dublă ocupaţiune s-a decis pentru am­bele Principate. Peste 100 mii oştiri ruso-turceşti au inundat ţările noastre, tratându-le ca cucerite. După lovirile simulta­ne, ce le suferise Moldova de la tirania Domnului, de la flagelul holerei, de la lăcuste şi de la seceta din anul acela, a trebuit să su­fere şi calamitatea unei ocupaţiuni atât de apăsătoare. Vodă Sturza, când a primit depeşă că muscalii au trecut peste Milcov şi că turcii au ocupat Bucureştii, întorcându-se către sateliţii ce-l înconjurau, le-a zis: „Puteţi să răsuflaţi, boieri, şi să vă heretisiţi, căci s-a sfârşit cu dreptatea şi cu frăţia munteni­lor”. Aga de oraş, vornicul Iordachi Pruncu, în entuziasmul său, ridică cuvântul şi zise: „Să trăieşti, Măria Ta! De astăzi, înainte, mă declar ţigan al Măriei Tale!”.

Cu ocupaţiunea ruşilor, tirania lui Mihai Sturza nu era mai puţin apăsă­toare. Din contra, el profită de ocaziune pentru ca să se răzbune mai bine pe inamicii săi, pe care-i numea revolu­ţionari. Sateliţii săi, care erau însărcinaţi cu încazarmarea şi aprovizionarea muscalilor, loveau fără măsură mai mult în locuinţele, în productele şi în satele acestora. Apoi se des­chisese o cale nesecată pentru abuzuri: acolo unde se cereau, de exemplu, 1.000 de kile, se luau 3.000, din care 2.000 se escamotau; asemenea, cu lemnele; asemenea, cu carele de beilicuri şi altele. Abuzurile se făceau cu atâta neruşinare, încât chiar ruşii le simţiră şi siliră pe Domn a da un ofis prin care să se publice ca producte să nu se mai libereze de nimeni, decât pe chitanţe ruseşti: umilire şi degradare a gu­vernului naţional!

Afară de aceasta, sub felurite pretexte, se continuă persecu­tarea oamenilor de omenie. Profitând de înverşunarea mus­calilor în contra spiritului revoluţionar, se acuzau astfel oameni nevinovaţi: li se călcau casele, se arestau şi se tor­turau în diferite moduri. De la asemenea persecuţiuni nu se cruţau nici supuşii străini, care se bănuiau că compătimesc cu ţara; însăşi casa Episcopului catolic fu călcată şi maltratată.

În timpul acesta, nefiind nici un mijloc de publicitate în ţară, acei ce aveau a-şi expune păsurile sau a arăta mizeriile şi ticăloşiile guvernului, publicau foi volante şi broşuri în Cernăuţi. Mihai Sturza atunci, printr-un oficiu, promulgă o lege de presă draconică, cu toate că pe lângă guvernul său era cea mai aspră cenzură. După această lege, se pedepseau şi acei ce ar fi cutezat a primi, a citi şi a răspândi scrieri ti­părite în alte părţi. Pe lângă aceasta, sub auspiciile baione­telor ruseşti, el ceru de la agenţia austriacă ca să oprească intrarea în ţară a gazetelor din Transilvania şi din Bucovina, sau cel puţin, când sosesc cu poşta austriacă, să le trimită la cen­zura guvernului. Această mizerabilă măsură, cu toate împo­trivirile de moment ale agentului austriac, în cele din urmă se şi puse în lucrare. Cu toate acestea, Gazeta de Bucovina, fundată la 4 octomvrie de fraţii Hurmuzachi, în colaborare cu mulţi din emigranţii noştri, şi alte publicaţiuni volante, tot găseau mijloace de a răzbate, trimise sub plicuri, ca scrisori, sau în pachete, prin contrabandişti evrei.

Această stare de lucruri răspândise dezolaţiunea cea mai mare. Ei nu mai ştiau la ce să se aştepte, văzând, pe de o parte, tirania care se exercita aspra Ţării Româneşti, iar pe de alta, toleranţa ruşilor asupra faptelor lui Mihai Sturza, fără a li se lua în băgare de seamă atâtea plângeri şi atâtea demonstraţiuni legale.

Pe la capătul lui noiemvrie, ne veni ştirea că un ordin de la Petersburg, adresat Domnului, oprea deschiderea Adu­nării Generale. Aceasta a răspândit în ţară o rază de speranţă: căci se întrevedea efectul memorialului din luna lui iunie.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)

Din anul 1848: Gheorghe Bariţ la Cernăuţi

Familia, 15 august 1865

Petrecurăm iarna în Cernăuţi sau pe la moşiile amicilor ce îi făcuserăm în Bucovina. În toate zilele, ne surprindeau evenimentele cele mari din Europa. Teribila revoluţiune din octombrie, de la Viena, abdicarea lui Franz-Carl, Împăratul Austriei, şi suirea pe tron a lui Franz-Iosef, turburările şi revoluţiunile ce izbucneau mai în toate provinciile Austriei, erau fapte atât de mari, încât nu se putea să nu ne impresioneze.. Dar evenimentele ce făceau mai mare senzaţiune printre noi erau acelea ce se petreceau în Ardeal, a cărui soartă se identifica cu a noastră. Acolo, ungurii purtau un răzbel de exterminaţiune atât cu românii, cât şi cu oştirile austriece, fiindcă proclamase republica şi detronarea dinastiei Habsburgilor. Corpul de armată din Sibiu fiind înfrânt de unguri, rămăşiţele lui îşi aflară scăparea în România. Între acestea au fost ne­voiţi să se strecoare şi câţiva din capii românilor ardeleni.

Într-o zi, aflând că la comanda pieţii din Cernăuţi s-a adus un român, ferecat în lanţuri, alergai ca să aflu cine este. Cu mare greu, prin intermediul unui ofiţer de origine polonă, pe care îl cunoşteam, căpătai permisiunea a merge ca să văd pe acel prizonier. Care fu surprinderea mea de a vedea în car­cera austriacă pe Bariţ, redactorul Gazetei de Transilvania, vechiul meu amic! Acesta făcuse parte, ca membru, din comi­tetul de pacificaţiune, care era instalat în Sibiu sub auspiciile armatei austriece. Când această armată s-a văzut risipită, românii au trebuit să fugă care încotro: cei mai tineri s-au băgat în gloatele care apucaseră coasa şi securea, spre a lupta cu ungurii; cei mai puţin belicoşi, câţi au putut, au apucat, peste munţi, în România. Bariţ, de la frontieră, însoţit de sen­tinele, fu escortat la Bucureşti. Aici, poliţia fiind sub ordinele severe ale armatei de ocupaţiune ruse şi numele lui Bariţ fiind notat în registrul revoluţionarilor periculoşi pentru existenţa statelor monarhice, luă măsuri a-l aresta şi a-l ex­pulza peste hotare, în Bucovina, spre a fi dat în primirea au­torităţilor austriece.

Aici, după garanţia câtorva nobili, care, după nume, îl cunoşteau, cu mare greu fu liberat.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)

Din anul 1848: La Crasna

Crasna Putnei, în 1915

Cunoşteam trei fraţi Stârcea, proprietari mari din Bucovina, care veneau adesea prin Moldova, unde aveau rude. Unul dintre aceştia, pe care îl numeam Cuconul Manolaki, fiindcă mult ţinea la originea lui de boier şi la suvenirurile strămoşeşti, într-o zi, prin postul Crăciunului, întâlnindu-mă în Cernăuţi şi apucându-mă în braţe cu vechea lui familiaritate, îmi zice: „De azi, dimineaţă, te caut: bine că te găsesc! De acum nu te mai las. Ai să mergi cu mine!”.

– Zău? Dar unde?

– La Crasna, la moşia mea. Nevastă-mea, auzind că eşti pe aci, m-a însărcinat să te găsesc şi să te duc acolo.

– D-apoi bine, dumneaei nici nu mă cunoaşte.

– Nu te cunoaşte, dar te ştie şi te aşteaptă. Haide ! Ai să ne faci mare plăcere.

– Bine, dar vezi, e iarnă şi… ştii… e cam frig…

– N-ai grijă: am blănuri să te fac să asuzi. E departe, dar vom scurta drumul cu graiul şi cu gluma, dacă nu cu biciul vizitiului.

Cu toate că oarecari împrejurări trebuiau să mă mai reţină în Cernăuţi, stăruinţele acestui bun amic mă făcură a-l urma. A doua zi, dimineaţă, veni cu trăsura la gazda mea şi stărui să-mi iau tot bagajul, declarându-mi că poate împrejurările mă vor ţinea mai mult timp la Crasna. Mi-a fost cu nepu­tinţă de a mai rezista. Am plătit chiria apartamentului meu şi am plecat.

La Crasna, găsii o a două familie patriarhală, pe care o pu­team asemăna cu aceea a lui Hurmuzaki. Doamna Stârcea, care pe atunci avea peste 40 de ani, era o doamnă cu o educaţiune distinsă, cu suflet îngeresc şi cu inima plină de nobile sentimente. Venirea mea, în starea maladivă în care trăia, părea că fusese de bun augur. Ea de mai mult timp suferea tare de stomac şi, atunci, ea credea că se simte mai alinată: nu ştia ce să mai facă, pentru ca să-mi facă petre­cerea la tară mai plăcută şi să-mi mulţumească de sacrificiul ce credea că l-am făcut, venind la Crasna. Eu însă eram foarte mulţumit; făceam adesea excursiuni şi vânători prin munţi, iar serile petreceam spunând anecdote, care făceau să râdă pe ospătătorilor mei sau jucându-mă cu copiii lor, care erau foarte drăgălaşi. În adevăr, Eugeniu, care atunci era de 15 ani, şi Victor, care venea după dânsul, erau plini de spirit şi de inteligenţă; iar domnişoara Victoria, care era numai de şapte ani, avea atâtea drăgănele, încât mă silea să-i fac versuri.

Pe când mă delectam în această plăcută societate, în aju­nul Bobotezei, seara, se răspândeşte ştirea că Bem sfărâmase oştirea austriacă, la graniţa dinspre Transilvania, şi că înain­tează, cu armata maghiară, în Bucovina, punând toate satele sub foc şi jefuind tot ce-i ieşea în cale. Aceasta aduse mare spaimă în familia ospătătorilor mei. Toată noaptea se pregătiră ca să-şi ridice ce vor putea, şi a doua zi să plece spre a emigra în Moldova. Această spaimă nu era fără cuvânt; căci oamenii, văzând că guvernul ridică grajdurile de prăsilă, ce erau în ve­cinătate, văzând că frânturile de oştire austriacă fugeau spre Cernăuţi, nu aveau la ce se aştepta. Plecai şi eu, a doua zi, cu familia ospătătorilor mei, îmbarcaţi în mai multe sănii, cu deciziunea ca ei să treacă la Moldova, iar eu să mă întorc la Cernăuţi. Ne oprirăm vreo două zile la o moşie aproape ,de frontieră; dar pe urmă ne întoarserăm, încredinţându-ne că ungurii nu înaintează. Bem, în adevăr, bătuse pe Urvan, la Dorna, dar se mulţumi numai cu luarea câtorva tunuri şi muniţiuni de război; după aceasta, se întoarse în Transilvania. Eu mai stătui în Crasna, până pe la finele lui fevruarie, apoi mă înturnai la Cernăuţi. Dar voi lăsă descrierea acestor evenimente, fiindcă ele s-au înscris în cronicile timpului şi fiindcă trebuie să scurtez periodul acestor suvenire. Voi reveni la ale Moldovei.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

Din anul 1848: Întoarcerea în Moldova

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

Domnia lui Mihai Sturza se prelungi până în primăvară. În fine, după multe şi îndelungate discuţiuni, urmate la Constantinopol între ambasadorul rusesc şi Poarta Otomană, la care luară parte şi reprezentanţii celorlalte puteri, se făcu Convenţiunea numită de la Balta Liman. Se decise destituirea lui Mihai Sturza şi numirea lui Grigori Ghica Domn pentru Moldova şi a Domnului Barbu Ştirbei pentru Ţara Românească.

La 13 mai 1849, pe la 3 ore după prânz, plecă Sturza Vodă din Iaşi, cu toată casa sa, apucând calea spre Ţara Ro­mânească, unde cugeta să se aşeze sub protecţiunea baione­telor ruseşti. Această cădere era atât de neaşteptată şi ne­crezută pentru sateliţii şi creaturile sale, încât un boier, ce se numea Băluşcă, care credea şi interpreta visurile, când primi ştirea că Măria Sa Doamna în adevăr îşi desface perdelele şi îşi găteşte geamantanul, a căzut lovit de apoplexie. Toţi func­ţionarii cei credincioşi ai lui Mihai Sturza îşi deteră tremu­rând demisiunile în mâna Domnului lor, care, în ultimele momente ale puterii sale, răspândea decrete de laude şi mul­ţumiri pentru merite mincinoase şi infame.

Ministerul lui M. Sturza primi ordinul, de la vizirul Porţii Otomane, ca să administreze ţara după legi, până la venirea noului Domn. Aceasta se prelungi până pe la jumătatea lui august. Atunci ne pregătirăm şi noi, emigraţii, ca să intrăm în ţară, ale cărei frontiere erau deja deschise pentru noi. Dragostea şi îmbrăţişarea ce văzusem de la familia Hurmuzachi, respectul şi veneraţiunea ce aveam către bătrânii acestei familii, amiciţia ce contractasem cu fiii lor, îmi punea sacra datorie de a merge la Cernauca, unde se aflau, ca să-mi iau ziua bună. Aşadar, mai văzui încă o dată acea familie binecuvântată de Dumnezeu, căreia îi eram dator cu atâta recunoştinţă; şi mă despărţii de ea cu lacrămi.

Trecui frontiera pe la Mihăileni. Găsii administrator nou, pe domnul N. Pisoţchi, vechi cunoscut şi amic, care mă primi cu o inimă de frate. De acolo, înainte de a pleca spre Iaşi, uitându-mă încă o dată asupra pământului Bucovinei, îi adresai ultimul meu adio, prin strofele următoare:

O, dulce Bucovină, te las şi încă-o dată

Mă-ntorc şi-a ta ţărână sărut înduioşat.

Eu mă despart de tine cu inima-ncântată

De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.

Nu este istoria ce-mi vine-acum în minte:

Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.

Eu nu mai plâng eroii ce-i ai tu în morminte,

Nici tristele lor oase ce-acum s-au risipit.

Nu plâng eu templuri sacre de dânşii înălţate

Pentru glorificarea lui Dumnezeu cel bun,

Nici triste monumente de secoli ruinate

Ce gloria română acuma încă spun.

Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale

De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat,

Căci vechea capitală peste-a Sucevei vale

Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan le-a cântat.

Triumfele române şi gloria trecută,

O, nu, nu sunt uitate de neamul românesc.

De-or fi sub orice juguri, de-or fi cu gura mută,

Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.

Când ora mântuirii va mai sună o dată,

Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,

Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa pată

Şi gloria română se va redeştepta.

Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie

Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut;

Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie

Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.

De-acum se schimbă timpii şi în viitorime

Dreptatea, libertatea nu se vor mai sugruma.

Pe tine, Bucovino, nu te va plânge nime

Caci viitor ferice e scris în cartea ta.

Naţionalitatea care îţi era răpită

Acuma se deşteaptă; şi tinerii tăi fii

La gloria română, de ani înăbuşită,

Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.

Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte

Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori:

Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte

Căci o vedeam sub jugul de mii de-apăsători.

Moldova, bântuită de-un Domn fără de lege,

Mă alunga din sânu-i şi-n lume-am rătăcit;

Şi cum un flutur locul pe-o roză îşi alege

Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.

Ah!, cincisprezece secoli, căci secol mi se pare

Că-a fost fiece lună trecută în dureri,

Nu mi-am văzut părinţii ce iarăşi cu-ntristare

În ţara lor sărmanii ei n-au gustat plăceri.

Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge

Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubeau;

Sărman zvârlit în lume, cu lacrime de sânge

Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!

Român curat la suflet, a ţării mele soartă

Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat;

Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă

Atâtea lanţuri grele ce l-au martirizat.

Plângeam fiinţe scumpe de moarte secerate

Al cărora adio, vai!, n-am putut lua.

Plângeam din curăţie familii întristate

De secera holerei ce ţara-mi zvântura!

Plângeam!… şi cine oare mă ascultă pe mine?

Cu care mângâiere dureri se alinau?

O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,

Ce-aş fi făcut eu oare, ce zile m-aşteptau?

Ah!, după grele valuri o navă sfărâmată

Ajunge fără ştire la portul ce-a dorit!

Aşa o providenţă trimite câteodată

Scântei de mângâiere la cel nenorocit.

Când vântul de miaz-ziuă bătea, simţeam că vine

Cu dulcele adio al celor ce-i iubeam;

Eu auzind o şoaptă care venea la mine

De la aceea care în visuri o doream!

Când vreo păsărică venea în primăvara,

Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:

Aflam o mângâiere la patima-mi amară,

Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.

Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume

Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,

Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,

Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat;

Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!

Putea-voi să uit oare? O, nu, nu voi uita!

Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire

Ce nu lasă pe oameni de tot a dispera.

Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine

Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea:

Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine

Şi om ferice iarăşi ursita mă făcea.

Erau fiinţe scumpe, cu sufletul de îngeri

Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit,

Care-au privit cu lacrimi la ale mele plângeri

Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.

Erau copii cu suflet, cu inima-nălţată

Care sperau ca mine un dulce viitor;

Care plângeau ca mine o patrie lăsată

În voia întâmplării, cu sufletul în dor.

O, dulce Bucovină, te las, şi încă-o dată

Mă-ntorc şi-a ta ţărână sărut înduioşat.

Eu mă despart de tine cu inima-ncântată

De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).