Schiţă pentru o monografie a Bosancilor

Biserica de lemn din Bosanci, în 1897

Dacă tot am documentat în amănunţime o bună parte din monografia uriaşului sat Bosanci, cred că am obligaţia de a o incredinţa spaţiului virtual, pentru a fi de folos celor interesaţi de subiect şi, mai ales, elevilor, liceenilor şi studenţilor care au nevoie de astfel de documentări. Nu şi monografilor de ocazie, nu şi Primăriei Bosanci, faţă de care funcţionează drepturile de autor (a fost de muncit, nu glumă, ca să înţeleg istoria unei localităţi cu „mărturii furate şi pierdute”). Există, desigur, şi alte mărturii necunoscute, dar pe care nu le mai caut, dezgustat de lipsa de cuvânt şi de laşitatea unui primar care a cedat în faţa şantajului unor nefăcători de nimic. Prin urmare, începuturile istoriei bosâncene, una dintre cele mai vechi ale unei aşezări moldoveneşti, ar fi cam aceasta:

Împroprietărirea ţăranilor, la Bosanci

Bosanci, colonie valahă „la drumul cel mare al Sucevei”

În negura veacurilor, atunci când genovezii şi veneţienii de la Marea Neagră au trasat drumul comercial al Nordului, numit Drumul Mare, stabilind locuri pentru schimbarea cailor, la depărtare de două poşte (40 km) una de cealaltă, ulterior transformate în târguri, şi aşezări de pază a convoaielor, de o parte şi de alta a convenitului şi nicidecum duratului drum, pe podişul Sucevei, dominat de „suprafeţe structurale dispuse în trepte”[1], au apărut primele două mari colonii rurale simetrice, una în dreapta drumului cu purces spre nord, formată din vlahi aduşi din Bosnia şi, tocmai de aceea, numită Bosanci[2], adică bosniaci (toponimia impusă de ei, în totalitate românească, le confirmă statutul de vlahi, deci de români balcanici), iar cealaltă, în stânga, pe un teritoriu la fel de întins, colonizată cu lituanieni (litani, în limbajul vechimii) şi numită Litanauţi, deci Liteni. Prezenţa celuilalt Liteni, pe valea Sucevei, confirmă teoria pazei cu coloni a drumurilor de negustorie, litanii de pe Siret veghind drumul comercial al Răsăritului.

„Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[3]; după înfiinţarea statului moldav, bosâncenii şi litanii din vecinătatea Sucevei au urmat, desigur, parcursul religios şi etnic al tuturor moldovenilor, iar reperele prestatale, precum Câmpul Perilor – din Valea Moldovei, Câmpul lui Dragoş – ţinut care începea de la Bacău şi ducea până la hotarele Bosancilor, au ieşit din memoria obştească pentru a iriza discret în legendă, împreună cu cele două colonii despre care a fost vorba mai sus şi conduse, pe la 1435, de Ioanăş de Şomuz, care îşi avea casa la izvoarele Şomuzului Mic, în părtăşia bosânceană care avea să iasă din indiviziune drept jumătatea de sat a lui Isaia de Baia, fost răzeş bosâncean, devenit boier cu stare, dar cu viitor tulbure, datorită orgoliilor stârnite de înrudirea cu tatăl lui Bogdan Întemeietorul, Mic Crai din Miculeşti. Pe ceastălaltă latură a drumului, descendenţii litanilor de odinioară aveau în Lazăr de Tulova şi în obştenii lui slovaci (Tulova înseamnă, în limba slovacă, „bunuri în proprietate”) un lider care încă nu părăsise obştea, continuând să locuiască în conacul durat de tatăl lui, Oană, pe vremea când Tulova însemna, şi ca întăritură, dar şi ca administraţie, ceva mai mult decât Suceava. Dar, ulterior, litanii şi slovacii de pe podişul Sucevei dispar fără urmă, fără dovezi că ar fi plecat sau s-ar fi disipat în rândurile populaţiilor moldoveneşti, Litanauţii şi Tulova rămânând „selişti pustii”, pe care abia austriecii aveau să le repopuleze.

Doar obştea Bosacea, una uriaşă, care includea şi teritoriul Sucevei de mai târziu (proprietățile bosâncenilor în Tătărași și în Areni o confirmă), dar tipic şi rezistent răzeşească, cu identificări de indiviziuni, dar fără ruperi definitive din moşia mare a Bosancilor, care „din vechime… nu a aparţinut decât Domnilor moldoveni”[4], fiind, ca parte a Ocolului Domnesc, în folosinţa răzeşilor, iar generaţiile de mai târziu nu au primit să se căsătorească decât cu parteneri răzeşi, pentru că, „scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor”[5]. Iar Artur Gorovei, stăruitor căutător al Drumului Mare de odinioară, continua în acelaşi ton: „Multă vreme, între satele Rădăşanii, din Suceava Moldovei, şi Bosancea, din Suceava Bucovinei, era o strânsă legătură: căsătoriile se făceau aproape nu­mai între fetele şi flăcăii din amândouă satele. Ba, după cât spun bătrânii, era obiceiul ca fetele din Rădăşani să se mă­rite după flăcăii din Bosancea. Aceasta esplică asemănarea cea mare dintre locui­torii acestor două sate, şi rădăşenenii şi bosâncenii sunt buni gospodari, şi unii şi alţii cultivă de preferinţă pomii, şi sunt ceva mai mult decât economi”[6].

Şi documentele vechi confirmă această stare de fapt târzie, dar îndătinată şi devenită legendă, prin care se confirmă, de pildă în 20 iunie 1723 şi în 18 iulie 1749, că pământurile răzeşeşti ale Ocolului Domnesc al Sucevei, dintotdeauna, „după ce se trec bătrânii, rămân la feciori, la nepoţi, la strănepoţi de le stăpânesc, până în cât neam s-ar trage dintre acei ce ar fi făcut livezi, însă cari şăd în sat, de poartă bir şi lucrează boeresc”[7], pentru că „ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[8].

Izolaţionismul, dar şi stabilitatea dată de statutul răzăşesc asumat și conștientizat acestor sate şi moşii domneşti, care permiteau ieşiri din indiviziune doar prin consecinţa celor două mari valori feudale, slujba şi credinţa în serviciul Domniei şi a Curţii Domneşti, care determinau, în acelaşi cadru al regimului de proprietate, urcuşul pe treptele sociale superioare ale boieriei (boier sau boliarin însemna, pe vremea lui Alexandru cel Bun călăreţ care ridica la oaste şi câţiva suliţaşi), izolaţionismul deci a condus la conservarea multiseculară a genealogiei primare a Bosancilor, nu doar la stabilitatea relaţiei om-pământ. Dar povestea Bosancilor, şi ca sat, şi ca moşie, este puternic legată de cea a Drumului Mare care punea în legătură cetăţile comerciale genoveze şi veneţiene de la Marea Neagră cu nordul baltic şi scandinav, drum care trebuia apărat nu de oştiri pribege, care niciodată nu ar fi atacat o caravană comercială, pentru că ar fi exclus ţările lor din circuitul comercial euro-asiatic, ci de tâlharii băştinaşi, proveniţi, de regulă, din rândurile unor aventurieri fără de căpătâi, care poposeau vremelnic prin diverse locuri, în speranţa izbutirii unei lovituri care să-i îmbogăţească. Împotriva lor organizaseră genovezii şi veneţienii, odată cu poştele, şi colonii de supraveghere a drumului comercial, colonii conduse de un jude, cneaz s-au vataman – ceea ce înseamnă acelaşi lucru, cu care să se poată ţine o corespondenţă, deci cu un cunoscător al scrisului şi al cititului, de un iniţiat care, din vremuri străvechi, se numea Io-Anu (ştiutor de cer), cu derivaţiile multi-lingve Ioan, Ioanis, Ioanăş, Oană, etc., Io sau Ioan făcând parte din titulatura fiecărui voievod, drept consacrare a statutului său de iniţiat.

Drumul Mare al Nordului, drum fără pulbere, pe care învăţatul şi boierul fălticenean Artur Gorovei, născut la Rărăuţi-Prut, s-a tot străduit să-l desluşească şi să-l imagineze, nu trecea prin „Nimirniceni” şi Bosanci[9], ci era cel al hotarului dintre moşiile colonilor litani şi slovaci, de la Litanauţi şi Tulova, cu cea a valahilor bosniecilor din Bosanci, cu reşedinţă boierească la izvoarele Şomuzului Mic, după cum rezultă din hotarnica întărită de uricul lui Petru Aron, în 13 iunie 1456, în care stabileşte ca hotarul satului „La gura Brădăţelului”, dăruit mănăstirii Moldoviţa, „să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc”[10]. O altă hotarnică, cea a satului Burghineşti sau Borghineşti, acum Roşa din comuna Moara, făcută în 17 august 1586, în prezenţa unor strămoşi ai bosâncenilor, precum Gheflovie de Nimerceni, Ionciul vataman de Bosance, Isaie ot tam sau Corne vataman de Burhineşti, aduce precizări suplimentare asupra parcursul Drumului Mare al Nordului, în Podişul Sucevei, drumul fiind hotar dinspre „partea de Burhineşti despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii (pârâul Frumoasa – n. n.), de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi”[11].

Şi mai există, din 9 martie 1671, încă nişte repere toponimice despre „Drumul Băeşilor, ce vine Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari; şi acole iar să înpreună iarăşi cu hotarul Nemircenilor”[12].

De-a lungul acestui drum comercial, care mărginea moşia Bosancea, nu existau vetre de sat, cu excepţia Borhineştilor, care a dispărut, transformându-se în Roşa (1458)[13], ci „prisăci cu heleşteie (1456)[14] şi livezi”, plus „mitoc” (1625)[15], „odăi” (1664)[16], „mitocuri” (1671)[17], deci locuri pentru făcut fân, şi câteva „târle”, deservite fiecare de câte 2-3, maximum 5 bordeie, la care lucrau câte 30-60 de oamenii, cum stă scris în mai multe mărturii.

Dincolo de confuzia deja îndătinată care se face între vatra satului Bosanci și moșia Bosanci, mai ales în identificarea vechiului drum comercial al nordului, care nu era un drum construit, ci unul doar itinerat, trebuie să fac precizarea că și drumul răsăritului, care trecea prin Nimirceni (numele vine de la lituanianul Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivașco, care își numise și Ceartoria de baştină, de pe graniţa nordică a Moldovei cu Polonia, tot „Nemirceanii”), urca spre Suceava sau cobora spre Baia tot pe hotarul moșiei Bosanci și al moșiei Litenilor. Pământul acesta, cu dealuri unduioase și cu zapodii[18] largi și plate, fusese folosit și, deci, populat, încă din secolele XI-XIII înainte de Hristos, după cum o probează descoperirile regretaților arheologi suceveni Mircea D. Matei și Emil I. Emandi[19], de către generații seculare dornice de armonie om-natură, dar care nu au legătură cu răzeșismul medieval, care, prin jirebii, deci prin „sforile” de pământ care au fost moștenite de urmași de la moșii inițiali, stabilesc, pentru locuitorii Bosancilor, o continuitate de neam cu neam de vreo șase veacuri, prin proprietarii de pământuri nemenționați în urice, pentru că au păstrat statutul obștesc al moșiei din vestul uriașei moșii a Bosancilor. Satele târzii, care se vor individualiza pe moşia Bosanci cu obșteni bosânceni, în vetrele fostelor târle, nu s-au înstrăinat de obştea din care provin, pe osatura străvechiului drum comercial, rămas doar hotar al moşiei Bosanci, având jirebii neîntrerupte familiile Blându, Spoială, Moroz, Croitor, Bivol, Svestun, Bujorean, Bobu, Drăgoi, Obric, Bursuc, Găitan, Axinte sau Axenti, Şuţu, David, Smântancă, Zoiţei sau Azoiţei, Busuioc, Pletoş, Barbă, Curic, Gavrilovici, Iremia, Ieremie sau Ieremia, Nichifor, Mierlă, Mitrofan, Polonic, Cocolaş, Carp, Bujorean, Paşcu sau Paşcovici, Donisă, Vermeşan, Bogdan, Oniu, Mogă, Bondariu, Cucu, Pascal, Şandru, Nastasi, Arion, Muşchet, Flori, Aanei, Gâtul, Spoilică, Dumitraş, Perju, Pânzariu, Buşilă, Jugă, Viţel, Carvasci, Fedor, Popovici, Maxinesa, Mogră, Buzilă, Morăriţei sau Nică[20], familiile care făceau parte din elita obştii, precum Bărgăuan, Ianovici, Blându, Ştefureac, Bivol, Nica, Mirăuţ, Găitan, Gherasim, Buzilă, Viţel, Svestun, Maxinesi, David, Moruz, Busnea, Iftodi, Bujorean, Barbu, Dumitraşcu, Iuga, Mitrofan, Gavrilovici, Spoială, Morariu, Şuţu, Bondariu, Drăgoi, Aani sau Ani, Ungurean, Cârlan, Timoficiuc, Curechiu, Donici, Svarghi, Croitor – care a dat și un deputat al ținutului Sucevei[21], Pădureţ, Dumitraşcu, Morariu sau Muntean[22] şi, desigur, Simion Stanciu, deputatul bosâncean al Bucovinei în Dieta din Viena a anului 1848, precum şi familiile care s-au statornicit pe vetrele fostelor târle, conturând sate noi, adică Barbă, Lungu, Blându, Naharniac, David, Spoială, Cârlan, Ostrovan, Cocolaș, Mireuți[23], Felic, Gavrilovici, Albu, Ivanciuc, Salesci, Lupescu[24], Croitoru[25], inclusiv străbunii vestitului lăutar român Nicolai Aliman (Alimon, în alte notații), care, pe la anii 1900, fascina ținutul Sucevei cu horele, sârbele și tropoțicele pe care le slobozea de pe strunele scripcii, antecesorii lor putând fi identificați în paginile Catagrafiei satului Bosanci, aflată la Arhivele Statului din Suceava, cu pagini zdrențuite de vremuri, dar încă lizibile.

Trebuie să se știe că bosâncenii, deși înrudiți cu ei prin rădăcinile comene, nu se trag din Isaia, Șeptilici, Frangole, Ursul Bulai, Ene Barbălată sau Vasile Pădure, toți proveniți din obște, dar menționați de urice doar pentru că au părăsit-o, ieșind din indiviziune, ci din marii anonimi, abandonați prin paginile catagrafiei, ale condicilor bisericești și ale registrelor agricole, legătura lor cu pământul, cu fiecare simbol toponimic, fiind una atavică și care se transmite tot înnăscută din generație în generație. Am transcris, într-o zi friguroasă de ianuarie, străluminări de viață veche bosânceană și, cu fiecare nume grafiat, vibram de bucuria reîntâlnirii cu niște prieteni, prin puterea inefabilă a nevoii de a călători în timp și de a-i regăsi drept miri pe: Ion al lui Gheorghe Curic, născut în 1822, și pe Magdalina Barbă, născută în 1833; pe Constantin Aliman, născut în 1825, și pe Safta Bivol, născută în 1829 (copii: Ioan 1852, Vasile 1854, Teodor 1855, Nastasia 1858. George 1859, Dumitru 11851, Ştefan 1860, Rachila 1862, Bălaşa 1863, Elena 1866, Lazăr 1867, Sofia 1870 – iar din a doua căsnicie, cu Catrina Bocăneţ, născută în 1848: Elisabeta 1874, Nicolai 1875, Dimitrie 1877, Haralambie 1880, Titiana 1882, Nicolai 1889); pe Teodor al lui Grigorie Moroșan, născut în 1828, și pe Magdalina Nechifor, născută în 1839 (copii: Ioan 1867, care avea să se însoare cu Varvara Iftode, născută în 1873, şi au avut copiii: Bălaşa 1896, Nastasia 1897, Rachila 1900, Teodor 1905 şi Antin 1908); pe George al lui Ion Găitan, născut în 1837, și pe Magdalina lui Nistor Cârlan, născută în 1849 (copii: Ion 1865, Maranda 1867, Anton 1869, Maria 1870, Simion 1872, Sevastia 1876, Paraschiva 1878, Ioana 1881, Elisabeta 1883, Nistor 1887); pe Constantin al lui George Vițel, născut în 1837, și pe Maranda lui Vasile Drăgoi, născută în 1841 (copii: Manuil 1865, Ion 1869, Varvara 1877, Marga 1880, Eutimie 1885, Gavril 1887, Procopie 1888); pe Dimitrie al lui Ion Donisi, născut în 1838, și pe Iustina Bivol, născută în 1843 (copii: Zamfira 1870, Margivala 1875, Elena 1878, Varvara 1879, Ion 1884 – iar din a doua căsnicie, cu Balaşa Şuţu, născută în 1838, un băiat, Ioan, născut în 1884); pe Ion Bilic, născut în 1840, și pe Nastasia Bondariu, născută în 1834; pe Vasile a lui Dimitrie Ieremie, născut în 1849, și pe Maria Socoliuc, născută în 1855 (copii: Lazăr 1877, Panfil 1879, Ana 1881, Toma 1884, Magdalina 1889); pe Nicu a lui Ion Nichifor, născut în 1851, și pe Ana Iuga, născută în 1850 (copii: Miranda 1877, Elisabeta 1881, Varvara 1887); pe Ion al lui Toader Ieremie, născut în 1860, şi Ana curic, născută în 1870 (copii: Safta 1890, Ion 1891, Niculai 1896, Anton 1898); pe Vasile al lui Iacob Bivol, trecut fără data naşterii, şi Domnia, trecută fără nume, născută în 1837 (copii: Samfira 1862, Maranda 1866); pe George al lui Dumitru Aliman, născut în 1860, şi pe Maranda Bivol, născută în 1866 (copii: Elena 1888, Balaşa 1891, Domnica 1895, Samfira 1899); pe Nistor al lui George Găitan, născut în 1887, şi pe Maranda lui Simion Gavrilovici, născută în 1893 (copii: Niculai 1913, George 1914, Magdalina 1916, Ioan 1918, Dimitrie 1920, Zamfir 1922, Lazăr 1924, Vasile 1925); pe Vasile al lui Lupu Carp, născut în 1856, şi Magdalina Oniu, născută în 1858 (copii: Eudochia 1880, Elisabeta 1881, Iliana 1883, Sârghie 1884, Solomia 1887, Sanfira 1886, Ana 1889, Sevastia 1890, Rachila 1892, Ion 1894, Niculai 1897, Constantin 1901); pe Sârghie Carp al lui Vasile, născut în 1884, şi Ileana lui Niculai Timofti, născută în 1883 (copii: Vasile 1908, Rachila 1910, Maria 1914); pe Nicolai al lui Vasile Carp, născut în 1897, şi Ana lui Ioan al lui Dumitru Maximesi, născută în 1892 (copii: Galafira 1920, Ileana 1923, Filotea 1925, George 1926); pe Ioan al lui George Bivol, născut în 1883, şi Maria Oşlovan, născută în 1885 (copii: Lazăr 1907, Paraschiva 1908, George 1910, Toader 1911) și așa mai departe, din nuntă în nuntă, din naștere în naștere, din veșnicie în veșnicie.

Oamenii aceștia trăiau, din moși, în nepoți, într-un peisaj mirific, aproape de cer, pe treptele intrării în Templul Obcinilor Bucovinei, în care râurile Suceava şi Moldova, și pâraiele de cleștar Şomuzul Mic, Căldăruşa, Frumoasa (Crasna), Luciu, Strâmbu etc. marcau zapodii în iazurile care le statorniceau identităţi noi, pe moșiile care din veac purtau aceste nume[26], și le asigurau cele necesare traiului într-o largă diversitate de produse.

„Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi  şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea. Podişul începe în Bucovina…”[27]; clima este, precum în întreg arealul bucovinean, „continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci lunii consecutive. În schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi în trecerea ei în lunile de primăvară o datoreşte Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată spre Nord şi Nod-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin fără obstacol din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de temperatura în Bucovina sunt neînsemnate, în partea ei muntoasă; în schimb însă domneşte o mare predizpositie la precipitate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius, în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius, în regiunea colinară. Maximul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, 30 grade Celsius. Limitele perioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 mai şi 1 octomvrie, la munte însă între 10 iunie şi 1 septemvrie.

Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge până la 683 mm… Sezonul principal al ploilor cade vara, în lunile iunie şi iulie… Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile, la munte însă 150-200 de zile… Apariţia grindinei se restrânge mai mult asupra regiunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinele se ivesc mai cu abundenţă în luna iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele ai scutite de grindini.

În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteristică şi în ciuda împrejurării nu mai puţin semnificative că vânturile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitate atmosferice, este totuşi foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice, şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza brumelor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează însă, în aceste condiţiuni climatice, întinsele păduri ce le are Bucovina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă constituind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de calitate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor incalculabil”[28].

De-a lungul veacurilor, consemnările componentelor periferice ale obştii Bosanci sunt lapidare, pentru că moșia Bosancilor, în structura ei răzășească inconfundabilă, poate că unică în România, nu a suferit modificări substanțiale de proprietate, nici măcar după 1 martie 1715, când Necolai Alexandru Mavrocordat Voievod „întocmind satul Bosancii, de la Sucea­vă, cu „rupta” să dea pe an 5 sferturi, sfertul de 45 ughi, deci într-un an 230 ughi, zlotaşii să nu intre în sat, ci ei vor da banii la vremea sfertului la mâna mitropolitului”, fiind Mitropolia Sucevei la „mare scăpăciune şi răsăpă din zavistiea nepriitoriului” [29]. Această „dare de-a rupta” avea să permită, ceva mai târziu, stabilirea unei hotarnice comune a satului şi a moşiei, dar nu după urice vechi, ci după reconstituirea făcută în 1783, de către austrieci, în reperele: Liteni, Borhineşti, Buneşti, Moldova, Hreaţca, Răusenii Mici, Plăvălari, Securiceni, Ruşii Mănăstioarei, iarăşi Moldova, Tişăuţii, Ipoteştii, iarăşi Moldova, Suceava[30], „Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari” (documentul din 9 martie 1671); Borhineşti (zis şi Roşia, cf. documentului din 18 februarie 1856), care cuprindea, în 31 august 1458, inclusiv iazul de „pe Crasna (Frumoasa), mai sus de iazurile lor”; Borhineşti (Roşia), numit, în 13 iunie 1456, „La gura Brădăţelului”: „Hotarul acestui sat să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc –, apoi, de la acest iaz (Strâmbu, care continuă iazul Luciul al viitorului Hagigadar – n. n.), în sus, şi toate ogoarele Călugăriţei, apoi, din capătul acestor ogoare, dinspre Şumuz, apoi, pe drum în jos, până la Crasna (Frumoasa), apoi, de la Crasna în jos, la piscul ţarinei, apoi, de la piscul acestei ţarine drept peste săpătură, la Şumuz, apoi de la Şumuz, drept la hotarul mănăstirii, în deal”; în hotarnica din 17 august 1586. „partea de Burhineşti (Roşia) despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina (mai târziu, „Zapodia Vlădicii”, adică valea adâncă, lungă şi îngustă a vlădicii), şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii, de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi şi până aici este lor danie de la Alexandru Vodă”; în 16 noiembrie 1748, „un heleşteu ci este în Frumoasa ce Mare, pe de amăndoao părţile cât slujeşti vatra hăleşteului, de o parte să hotărăşte cu Litenii şi de altă parte să hotărăşte cu moşia lui Canţiriu târgovăţ din Suceavă şi din coada hăleşteului din drumul cel mare în sus să hotărăşti cu moşiea lui Sfeti Neculai”, dar şi o „altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”; „o odae, la Frumoasa”, menţionată în 1 februarie 1664; în 16 martie 1782: „Mănăstirea Mitoc a fost clădită de armeanul Donovacovici, pe pământul dăruit de Ieremie Voevod. Ea stăpâneşte 2 heleştee (Bulai şi Luciul – n. n.) şi o prisacă. Mănăstirea Mitoc se cheamă astăzi Hagigadar”; în 26 septembrie 1783, hotarul Borgineştilor (Roşia) „începe unde Şomuzul părăseşte Buco­vina, pe locul unde se întâlneşte cu Litenii, de aici la piatra unde se întâlnesc hotarele de la Borghineşti, Liteni şi Frumoasa, la un heleşteu, la iazul lui Gherghel, hotarul Nemernicenilor, mu­chea dealului la valea Caldăruşa, părâul Călugăra”.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, „Bosancea, comună şi parohie în Bucovina, capitala judeţului: Suceava” avea individualizate „cătunele: Bulaiul, Burghineştii, Bursucii, Frumosul, Căldăruşul, Putrida, Podişorul, Strâmba, Nemericenii, Roşiea şi Hreaţa; are moşie boierească; 5.265 locuitori (4.618 ortodocşi) şi o şcoală de 3 clase / [Dr. I. G. Sbiera]”[31], Litenii fiind „comună rurală, atenenţă la parohia Zahareşti, moşie boierească” cu „873 loc. (770 ort. or., 72 rom. cat., 31 mos.), 1 şcoală primară / [Dr. I. G. Sbiera]”[32], iar „Vornicenii sau Tolova mică (Ioseffalva), cu moşie mănăstirească şi boierească în Bucovina” aparțineau de „Drăgoieşti, comună rurală şi parohie cu … 3.110 locuitori (2454 ort., 593 rom. cat., 17 protest. şi 46 mos.), cu 2 şcoale primare, una în Drăgoieşti, de 2 cl., şi alta în Vorniceni, de 1 clasă / [Dr. I. G. Sbiera]”[33]”.

În „Dicționarul” lui Grigorovitza, din 1908, „Bosancea, comună rurală, districtul Suceava”, cu 4.229 locuitori în vatra satului, avea „cătunele Bulaiul, Bursuci, Frumoasa, Căldărușa, Moara-Carp, Nemericeni, Putrida și Strâmba”[34], în vreme ce „Bosancea, moșie cu administrașie specială”, în suprafață de 37.000 kmp, avea ca „populație 140 locuitori, în majoritate români, de religie gr. or.”, și se compunea din moșiile „Bosancea propriu zisă cu Căldărușa și Moara Carp (Burghinești, Frumoasa, Parzic, Podeni, Roșia și Strâmba), având 7 case și 33 de locuitori”[35].

Trimiterile la „fiecare în parte”, sunt interesante și sugestive, pentru că relevă o administrație funcție de interesele proprietarilor și nu de cele ale dezvoltării de comunități rurale, mai ales în imediata vecinătate a unui oraș cu tradiție istorică și comercială, precum Suceava, care îngăduia o valorificare eficientă de produse ale agriculturii.

„Nemericeni, punct vamal, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case şi 11 locuitori.

Nemericeni, deal, districtul Suceava, 409 metri altitudine, la nord de vama Nemericeni”[36].

„Bulaiul (sau Bulaia), cătun, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava.

Are 72 locuitori, români, greco-orientali.

Bulaiul, deal, 396 m altitudine, între Bosancea și târla Bursuci și la S.E. cătunul cu același nume. Bulaiul, baltă mică, între cătunul cu același nume și târla Bursuci”[37].

„Burghinești, târlă, pendinte de moșia cu administrație specială Bosancea, distristul Suceava. Are 2 case și 15 locuitori, români, gr. or.”[38].

„Căldărușa, târlă, cu câteva case răzlețe, făcând parte din moșia cu adm. spec. Bosancea, distr. Suceava. Este numai o parte din Căldărușa; cealaltă parte depinde de com. Bosancea.

Căldărușa, târlă, pendinte de comuna. rurală Bosancea, distr. Suceava. Are 4 case”[39].

„Frumoasa, târlă, pendinte de moșia cu administrașie specială Sf. Ilie. Are 2 case și 9 locuitori.

Frumoasa, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case și 18 locuitori. Este numai o jumătate a moşiei Frumoasa, cealaltă jumătate ţine de comuna Bosancea.

Frumoasa, ferma, pendinte de coumna rurală Sf. Ilie. Are 2 case și 16 locuitori”[40].

„Luciul, deal, districtul Suceava, 400 m altitudine, între dealul Roșia, la V., și dealul Căldărușa, la E.”[41].

„Moara-Carp, localitate cu moară și casă, făcând parte din moșia Bosancea propriu-zisă, care, la rându-i, depinde de moșia cu administrație specialî Bosancea, distrinctul Suceava. Este nurnai o jumătate din Moara Carp; cealaltă jumătate depinde de comuna Bosancea.

Moara-Carp, localitate cu moarp, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case, cu 6 locuitori”[42].

„Putrida, târlă pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 7 case şi 23 locuitori”[43].

„Roşia, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu 13 locuitori.

Roşia, deal, 300 m altitudine, districtul Suceava, din care izvorăşte pârâul cu acelaşi nume, afluent al pârâului Hraniţa. Este spre V. de târla cu acelaşi nume”[44].

„Strâmba, târlă, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu un singur locuitor.

Strâmba, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea. Are 4 case, cu 28 locuitori.

Strâmbu, deal, districtul Suceava, 354 m altitudine, la N. de târla Strâmba”[45].

Înscrisurile furate şi „risipite” ale Bosancilor

Deşi are o îndelungată şi bine conservată istorie obştească, tipologică pentru răzeşismul românesc, reglementat de dreptul valah, Bosancii, ca vatră de sat care întrecea, prin numărul de locuitori şi de case, multe dintre târgurile moldoveneşti, nu are un fond documentar, fie el şi în copii, care să-i confirme istoria, ci doar sinteze grăbite ale unor urice, cu valoare de cadastru rudimentar, dar care exclud, practic, prin formulări sumare, însăşi ereditatea, ştiut fiind, de către cei care ştiu, că uric îşi are etimologia în maghiarul „õzoc birtoc”, care înseamnă, în româneşte, „pământ de moştenire”[46], deci pământ care vine de la un bătrân, caz în care se numeşte dedină, şi se moşteneşte prin tată drept ocină, succesiunea aceasta de generaţii constituind, practic, esenţa uricului. Toate înscrisurile vechi ale Bosancilor au fost duse în Polonia, odată cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, de către Mitropolitul Dosoftei şi au rămas pentru totdeauna la Zołkiew, dacă nu au fost distruse cumva chiar de mitropolit, pentru a întreţine confuzia între obligaţiile bosâncenilor faţă de Domnie, transferate de Miron Barnovschi Vodă, 11 februarie 1626, în folosul Mitropoliei din Suceava; obligaţii, nu înrobire de tip feudal, deşi coincideau adesea şi erau admise pe seama bigotismului tradiţional, cele două obşti răzeşeşti megieşe, Bosancii şi Rotopăneştii, având, dintotdeauna „o mândrie că nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi in vechime”[47].

Dispărând înscrisurile vechi şi folosindu-se doar rezumatele din „Index Zolkieviensis”, şi acestea cenzurate, funcţie de interesele episcopale, de „Candela”, nr. 3/1884, care publică, din uricul lui Ilie Voievod, doar câteva rânduri, în pagina 687, uricul avea să fie considerat ispisoc de danie de către mulţi istorici, care au uitat că Isaia nu beneficia de un titlu de proprietate, ci de o întărire a unei vechi proprietăţi obşteşti, pe care o părăsea, prin ieşirea din indiviziune. Bosancii făceau parte din Ocolul Domnesc al Sucevei şi nu puteau fi dăruiţi nimănui, nici măcar lui Vodă, iar atunci când s-a întâmplat ca sângerosul Ştefan Tomşa, Tomşa al II-lea, să „dăruiască” satul domnesc Bosanci Mitropoliei Sucevei, în 1623, abuzul nu a rămas nesancţionat de Domnie, Radu Mihnea repunându-i în proprietate, la 24 martie 1626, pe adevăraţii proprietari şi ai satului, şi ai moşiei Bosancea. E drept că Miron Barnovschi, care a ajutat cu multe Mitropolia Sucevei, i-ar fi cedat (uricul s-a pierdut, deci și cedarea este îndoielnică) acesteia câteva dintre îndreptăţirile sale ca răzeş de Bosanci, nu ca voievod, cedare acceptată de obştea bosâncenilor, dar probe nu a avut Mitropolia nici măcar în faţa Comisiei Aulice de Hotărnicire, în faţa căreia îşi trimisese reprezentanţii în 4 martie 1782[48].

Uricele Bosancilor au fost risipite şi rătăcite prin Polonia, cel al primei atestări documentare aflându-se, în 1783, „în arhiva principilor Radziwiłł din Zołkiew, unde a fost inventariat de Manowarda, casierul oraşului Lemberg”[49]. Aşa s-a ajuns ca o bună şi interesantă parte a istoriei noastre să fie reconstituită pe baza unui inventar întocmit de casierul târgului Liov. Prin urmare, în baza rezumatului făcut de casier, istoricii noştri formulează decisiv că un nume „probabil este satul Tişăuţi”, iar „Bosance este probabil Bosancea”, apoi prin deducţii asemănătoare, s-a convenit şi asupra „boierului Isaiea”, care tot, probabil, este fiul lui Gârdea şi, de aceea, s-a numit şi Iasaia Gârdovici, membru al sfatului domnesc între anii 1529-1431, răposând în 1432, deci taman în anul în care Ilie Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, îşi răsplătea tovarăşii de arme, care îl ajutau în războiul fratricid împotriva lui Ştefan Vodă.

Există, totuşi, un document, care stabileşte identitatea lui Isaia şi în calitatea lui de partizan al lui Ilie Vodă, şi în cea de membru al obştii răzăşeşti din Bosanci, căci, fără acest statut, nu ar fi primit uric, din pricina preemţiunii la cumpărare, numită jure vicinitas, deci a unei prevederi a dreptului valah (Valaskim), care admitea ieşirea din indiviziune, în scopul întemeierii unei proprietăţi individuale, dar, „când proprietarul lotului îşi va fi manifestat dorinţa de a se lepăda de el, prin vânzare, ceilalţi părtaşi ai obştii au dreptul să intervină, în calitate de primii cumpărători, dreptul de preemţiune la cumpărare – protimisis –, iar în ca­zul, dacă vânzarea s-a produs fără ştirea vreunui părtaş al obştii, acesta are dreptul să-l răscumpere”[50]. Îndreptăţitul de a ieşi din indiviziune, în 1432, şi care profita de „slujba şi credinţa”, pe care le arătase şi avea să le arate în avantajul lui Ilie Vodă, era un alt Isaia, care, în 1435, îşi punea semnătura, cu menţiunea localităţii în care îşi avea reşedinţa – după moda apuseană, pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[51].

Isaia de Baia nu făcea parte din sfatul domnesc, până în 21 aprilie 1436[52], ci doar slujea la Baia, aşa cum avea să se întâmple, în viitor, şi cu alţi bosânceni, care au intrat în slujba domnilor rânduiţi de vremuri şi de soartă, stabilindu-se mai ales în Suceava, dar individualizându-şi părtăşiile pe moşia mare răzeşească a Bosancilor – lacuri, fâneţe şi prisăci de pe teritoriul actualei comuna Moara.

Trebuie precizat că, în ciuda formulelor preţioase, de genul „l-am miluit cu osebita noastră milă”, specifică și lui Iliaş Vodă, voievodul nu dăruia nimic, ci întărea drepturi de folosință ereditare sau de cumpărătură – cumpărătură făcută tot în baza unor îndreptăţiri ereditare (prioritate având „nemul cel mai apropiat”), cu excepţia moşiilor confiscate „pentru hiclenie”, care puteau fi dăruite unor favoriţi ai săi. Aparenţa de „miluire” decurge din faptul că, atunci „când s-a întemeiat Moldova, tot pământul ţării a început să fie considerat aparţinând voievodului ca dominium eminens. Această noţiune însemna că orice schimbare în situaţia proprietăţii (vânzare, moştenire etc.) are nevoie de aprobarea domnului. Fără consimţământul domnului nu se putea înte­meia un sat nou pe un loc pustiu sau pustiit de invaziunea inamicilor, cu atât mai mult că pentru întemeiere şi coloniza­rea satului se cereau scutiri („slobozenie”) de dări şi munci pentru un anumit număr de ani”[53].

Prin urmare, ieşirea lui Isaia de Baia, slujitor domnesc la Baia, boier pentru că putea ridica la oaste, dintre ai săi, măcar un călăreţ şi zece pedestraşi cu arcuri şi suliţă, şi „pan”, cu atribuţiuni în sfatul domnesc din vara anului 1436, s-a făcut, în documentul care s-a rătăcit prin Polonia aidoma celui de care a beneficiat Stan Babici, în 18 octombrie 1435, pentru câteva sate de pe graniţa cu Polonia, Babici fiind unul dintre lefegii lituanieni care au făcut carieră şi s-au îmbogăţit în Moldova însângerată de către feciorii lui Alexandru cel Bun. Deci, uricul lui Isaia de Baia, care încă era doar slujbaş al domniei, nu şi „pan”, trebuie să fi sunat, în original, cam aşa:

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ilie Voievod, Domnul Ţării Moldovei, cunoscut facem şi cu această carte a noastră tuturor, care vor căta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră credincioasă şi boier Isaia a slujit mai înainte sfântrăposatului părintelui nostru cu dreaptă şi credincioasă slujbă, iar astăzi slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi văzându-l cu dreaptă şi credincioasă slujbă către noi, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat, în Ţara noastră, în Moldova anume Tişeuţii, jumătate de Bosance, Selajanii, Dobrovleanii, Medjeva, Borâle, Satul lui Giurgiu, Dreslivele şi Jerdenii.

Aceasta am dat-o slugii noastre, pentru a lui dreaptă slujbă, lui, uric, cu tot venitul, nestricat niciodată, în vecii vecilor, asemenea şi fraţilor lui, înainte şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregii seminţii a lui, în veci.

Iar hotarul tuturor acestor sate, cu toate vechile hotare, din toate părţile, pe unde din veacul veacului au umblat.

Iar la aceasta este credinţa mai sus scrisului, Domniei mele Ilie Voievod, şi credinţa iubitului fiu al Doamnei mele, Roman … şi credinţa tuturor boierilor noştri mari şi mici”[54].

Şi ar mai fi un argument în favoarea afirmaţiei că Isaia, care primea uricul pentru mai multe sate, printre care şi Bosancii, în 14 august 1432, pentru că era partizanul lui Ilie Vodă, era Isaia de Baia, şi nu Isaia Gârdovici. Şi anume argumentul că, începând cu anul 1409 şi până în 1439[55], Isaia Gârdovici a fost logofăt şi ceaşnic, funcţii care nu se puteau dobândi înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani. La aceşti 30 de ani, ar trebui adăugaţi, deci, încă 30, până în 1439, iar speranţa de viaţă a moldovenilor, pe atunci, nu trecea de 50 de ani. Dar, chiar dacă Gârdovici ar fi fost un matusalemic băştinaş, atunci cum se explică faptul că ar fi funcţionat în sfatul domnesc doar între anii 1429-1431, redevenind ceaşnic până în 1439? Dacă nu s-ar fi pierdut prin Polonia arhiva Mitropoliei Moldovei, dusă acolo de Dosoftei, cu siguranţă că lesne s-ar fi putut proba că între Isaia cu uric pentru jumătate de Bosanci şi Isaia Gârdovici nu există nici o legătură. Ca să nu mai vorbim de faptul că, la 55 de ani, cât ar fi avut Gârdovici în 1435, Ilie Vodă nu l-ar fi târât după sine pe drumul anevoios, lung şi umilitor al semnării tratatului de credinţă faţă de Polonia.

„Oamenii bătrâni cunosc semnele”

Indiferent cine ar fi fost Isaia, este de presupus o înrudire a lui cu Ioanăş de Şomuz, cel care avea casă pe teritoriul moşiei Bosanci, la izvorul Şomuzului Mic[56], tot aşa cum este exclusă orice identitate cu Isaia Gârdovici, care a avut alți urmaşi, moştenindu-i moşiile, dar nici una dintre cele menţionate în uricul din 14 august 1432. Şi nici înscrisurile de mai târziu, referitoare la acea parte iniţială de moşie, ieşită prima din indiviziune, toate păstrate în rezumatul făcut de casierul oraşului Lemberg, nu permit supoziţii, pentru că, fără formulele lămuritoare (deseatină, ocină sau uric, ispisoc), nu se poate şti dacă, în 11 iunie 1621, Miron Barnovschi devenea un moştenitor şi dacă era îndreptăţit sau nu să cedeze această moşie, dacă a şi cedat-o, în 11 februarie 1626, Mitropoliei Sucevei, mărturia împuterniciţilor acesteia, în faţa Comisiei Aulice de Hotărnicire, care îi convocase în 4 martie 1782, evidenţiind că, în privinţa Bosancilor, „ei nu ştiu cum a ajuns acest sat la Mitropolie, nu există chiar nici un înscris despre aceasta. Atâta doar ştiu ei că acest sat, din vremuri străvechi, a aparţinut Mitropoliei, că aceasta l-a stăpânit mereu în linişte, asemenea ca până în ziua de azi, fără cea mai mică pricină”[57], şi că „nu există nici o hotarnică” pentru această moşie, în schimb „există semne de hotar şi oamenii bătrâni cunosc semnele de hotar ale acestui sat”[58]; ceea ce, în fond, nu înseamnă nimic, dacă nu existau nici înscrisuri, nici martori ai unor ipotetice hotărniciri.

Celelalte ieşiri din indiviziune, mai târzii, de dimensiuni reduse şi pentru care s-au păstrat înscrisuri, probează că moşia vlahilor bosnieci, cărora genovezii şi veneţienii le încredinţase paza Marelui Drum comercial al Nordului, stăpâneau, iniţial, şi teritoriul Sucevei, după întemeierea Cetăţii, ei păstrând, pe loc domnesc, şi Tătăraşii, şi Arenii, şi cea mai mare parte a satului care, după durarea bisericii, se va numi Sfântu Ilie, cu drepturi răzeşeşti de cumpărare, prioritară, a unor părtăşii din moşia Bosancilor. Acest drept de preemţiune la cumpărare şi pentru jirebii din moşia îndătinată a obştii bosâncene, dar şi de jirebii în Tătăraşi şi în Areni, converge spre ipoteza unei apartenenţe vechi de moşia Bosancilor a părtăşiilor din Tătăraşi şi din Areni.  Abia aici începe un capitol spectaculos al capacităţii bosâncene de a produce şi impune valori, de-a lungul vremilor, dar toate, din păcate, prin desprindere de obştea care le-a produs şi de încredinţările ei tradiţionale.

Urmărind cronologia temei – şi, de data asta, înscrisurile s-au păstrat, întâlnim, mai întâi, în 28 ianuarie 1609, pe un Toader, fiul Agathonei, care vinde partea sa din Nimirceni lui Vasile Şeptilici şi jupânesei Tofana din Suceava, ca „să-i fie de acmu ocină fratelui nostru Vasile Şeptilici” [59].

Zapisul acesta dovedeşte rădăcina bosânceană a boierilor Şeptelici (Şapte-fraţi, cu numele eternizat şi de o horă a lăutarilor solcani, deveniţi, în epoca bucovineană, prin traducerea numelui în slavonă, neamul Semaca), Vasile Şeptilici fiind frate cu Toader şi Evloghie, şi, ca şi ei, „ficiorul Agathonii” din „satul Nemerniceni pe Şomuz”.

Dar neamul Şeptilici avea să cumpere, prin Ioniţă Şeptilici medelnicerul şi cumnatul lui, Ilie Drăguţescul, în 9 martie 1671, de la „Gheorghie vătămanul, şi cu toţi sătenii din sat, din Tătăraşi” (dovadă a statului lor răzeşesc bosâncean), „o bucată de loc din hotarul nostru, a Tătăraşilor, care bucată de loc intră în hotarul Nemircenilor, din valea Zăpodii Băeşilor” [60]. Vânzarea aceasta probează că, „Gheorghe vătămanul … Drăgşan păscariul, şi Ionaşco tij păscariul, şi Costantin cel Bătrân, şi Nacul rotariul, şi Ştefan fratile lui Costantin celui Bătrân, şi Ursul feciorul Flueraşului, şi Vasilie Ficiorul Lupului, şi Apostol ficiorul preotesii, şi Gavril ficiorul lui Gheorghiţă celui Bătrân, şi Mihail, şi Neculai ficiorul Dancii, şi Ursul Apreotesii, şi Neculai Apopii şi Dumitraşcu ficiorul lui Drăgşan” din Tătăraşi făceau parte, ca şi Drăguţescu şi Şeptilici, din obştea mare bosânceană, Tătăraşii ieşind din indiviziune drept răzeşie mai restrânsă, dar fără înstrăinare de mare obşte ştrămoşească. Ilie Drăguţescu mare armaş dobândise dreptul de preemţiune la cumpărare, însurându-se cu „giupâneasa Safta” Şeptilici, descendentă, deci, din Agathona din „satul Nemerniceni pe Şomuz” al anului 1609.

Şeptilici, împreună cu Ştefan Eni (din neamul Barbă-Lată), deţinuse şi „heleşteul Strâmbul pe Valea Capiştei armeneşti” [61], părtăşie care, în 24 decembrie 1729, ajungea în posesia Mitropoliei Moldovei, împreună cu întreg satul Nimirceni, cumpărat de mitropolitul Gheorghe de la Silioneasa şi de la Ciudin. Văduva lui Şeptilici, fata lui Ene Barbălată, şi feciorii ei, Costân şi Nicolae, vindea, în 24 ianuarie 1748, „un loc în câmp numit Frumoasa cea Mare, având pe acel loc un heleşteu, cu loc de prisacă alături” [62] lui Vasile Pădure, moşia respectivă, ieşită din indiviziunea moşiei Bosanci fiind „ocina lor, moştenită de la părintele ei”. „Deosăbit i-am mai dăruit altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”, era cumpărată de „hinului nostru Vasile Pădure”, în 16 noiembrie 1748, de la aceiaşi feciori ai lui Şeptilici, dovadă că dreptul valah de jure vicinitas încă funcţiona ireproşabil pe moşia Bosancilor, care avea să se numească, din 1952, satul Moara.

„Arenii, un heleşteu, anume Luciul, şi cu alte locuri de heleştei… ce-i în târgul Sucevii”, „a lor dreaptă ocină” [63] de la Moise Movilă şi întărită iar, în 12 martie 1633, fraţilor Pătraşco şi Frangole vătav de aprozi. Urmaşul lui Frangole, Panaiote postelnic, primea întăritură, în 8 mai 1707, de la Antioh Cantemir[64], în dauna lui Ursul Bulai, care avea un zapis mai târziu şi probabil măsluit.

Andriiaş „ci-au fost şetrar mare pe sat Areni”, avea, în 1 februarie 1664, un loc „la o odae, la Frumoasa, în ţarina târgului” [65], pe care l-au ţinut moşii şi părinţii lui, pe care îl împresura un alt fost component al răzeşiei bosâncene, „Apostol, feciorul Iorgăi, împreună cu Arenii”.

Sunt multe şi interesante poveştile din spatele primitivelor documente cadastrale moldoveneşti, numite urice, ispisoace şi zapise, dar cea mai interesantă este, totuşi, realitatea unui spirit obştesc de proprietate şi, drept consecinţă, de libertate care i-a caracterizat pe bosânceni, de-a lungul veacurilor şi încă îi mai caracterizează. Aşa cum, casă cu casă şi tânără familie cu tânără familie înzestrată, ei au pus temeliile înşiruirilor de case răzleţe, care aveau să contureze noi vetre bosâncene de sat și pe vatra strămoșească, dar în lungul și în latul moșiilor lor cu adevărat strămoșești.

[1] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982, p. 51

[2] Universitatea din Cluj, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj 1922, p.  384

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[4] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 7 şi 9 iunie 1907

[5] Ibidem

[6] Gorovei, Artur, Din psihologia ţăranului nostru, în Gazeta Transilvaniei, LXXII, nr. 16, joi 22 ianuarie / 4 februarie 1909, p. 2

[7] Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[8] Ibidem

[9] „Suceava, Baia, Hârlău… trei localităţi istorice din vechea Moldova, şi încă dintre cele mai importante. În alte ţări, unde este mai mult cult pentru ceea ce a fost odinioară, s-ar fi păstrat mai multe lucruri care, prin ele însele, îţi vorbesc şi-ţi descopăr tainele… / De câte ori am fost în aceste trei localităţi istorice, Suceava, Baia, Hârlău, mă întrebam pe unde ducea drumul, de la Suceava, la Baia, şi de la Suceava, la Hârlău, pe vremurile voievozilor. În cărţi, după câte ştiu, nu se prea găsesc răspunsuri la această întrebare; vreo hartă istorică a ţării noastre, pe care să fie însemnate vechile noastre drumuri, nu cunosc. Cred, însă, că nu m-aş înşela prea mult, dacă aş determina aceste drumuri, în urma examinării ce am făcut-o a tuturor împrejurărilor care pot conduce la dezlegarea acestei întrebări. / Pentru a merge, din Suceava, la Baia, călăreţul şi cărăuşul trebuie să o fi luat spre satul Bosancea, care trebuie să fie tot aşa de vechi ca şi Rădăşenii de lângă Folticeni, sate între care este mare asemănare şi între care, înainte de anexarea Bucovinei, erau strânse legături de înrudire, deoarece locuitorii acestor două sate se căsătoreau numai între ei. / De la Bosancea, alt drum n-a putut să fie, decât drumul primitiv de astăzi, la Nimirceni, unde a fost mai înainte şi trecătoarea între Austria şi România. Pe aici a fost, totdeauna, drumul spre Suceava, de când se ţine minte, şi altă rămăşiţă de drum nu mai este” – cf. Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, pp. 127-132.

[10] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[11] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[12] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[13] AŞSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II, Bucureşti 1976, pp. 107, 108

[14] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[15] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[16] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

[17] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 316

[18] „Zapodie, vale; terenul cufundat între două dealuri, format prin săparea apelor de ploaie şi ninsoare” – cf. Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 1264

[19] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982

[20] Deşteptarea, Nr. 21/1894, p. 167

[21] Albina, Anul V, nr. 51, duminică 21 iunie / 3 iulie 1870

[22] Gazeta Bucovinei, Nr. 53/1896, p. 3, 4

[23] Monitorul Oficial, nr. 72, 27 martie 1937, p. 3233

[24] Monitorul Oficial, nr. 266, 12 noiembrie 1940, pp. 9315, 9316

[25] Monitorul Oficial, CXIII, nr. 230, marţi 9 octombrie 1945, p. 7434

[26] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, I şi II, Rădăuţi 1996

[27] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 94

[28] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, pp. 27 și 28

[29] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 153

[30] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, Vol. I, Editura Anima 1996, pp. 173, 174

[31] Diaconovich, Dr. Corneliu, Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 538

[32] Ibidem, p. 114

[33] Ibidem, Tomul II, Sibiu 1900, p. 212

[34] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 16

[35] Ibidem, p. 17

[36] Ibidem, p. 150

[37] Ibidem, p. 40.

[38] Ibidem, p. 39

[39] Ibidem, p. 53

[40] Ibidem, p. 98

[41] Ibidem, p. 133

[42] Ibidem, p. 145

[43] Ibidem, p. 174

[44] Ibidem, p. 183

[45] Ibidem, p. 207

[46] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, p. 66

[47] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[48] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[49] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 344

[50] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, pp. 48, 49

[51] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[52] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 430

[53] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, p. 55

[54] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 421

[55] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României / A. Moldova / Indicele numelor de persoană, Bucureşti 1995, p. 357

[56] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[57] Răspuns la întrebarea nr. 12, în DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[58] Ibidem, răspuns la întrebarea nr. 13

[59] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 230

[60] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[61] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, V, 1745-1760, Cernăuţi 1939, p. 155, nota 1

[62] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 272

[63] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 260

[64] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 367, 368

[65] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

Note despre vechea Bucovină

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

„În ce s-a scris acuma despre Bucovina în momentul anexării, s-a trecut cu vederea mărturia, totuşi foarte importantă, a lui Sulzer, în Geschichte des transalpinischen Daciens, I (Viena 1781), capitolul I, § 4. La paginile 428-9, scriitorul german, care trăise la noi, timp îndelungat după tratatul de la Chiuciuc-Cainargi, dă aceste cifre, de cea mai mare importanţă, după ştiri exacte şi după „o, descriere pe care am căpătat-o de curând din această ţară”(p. 436). După cea dintâi: 253 „de sate, oraşe şi târguri”, 32 de mănăstiri, 18 boieri, 119 „nobili mai mici”, 154 mazili „sau nobili mici”, 433 preoţi, 439 călugări, 87 călugăriţe, 51 „umblători”, 26 arnăuţi, 104 barani şi panţiri, cei dintâi – aprozi de judecătorie, ceilalţi – călăraşi, 7 curteni, 97 călăraşi, 51 negustori, 58 armeni, 526 familii evreieşti vechi, 294 Ţigani vagabonzi, 13.051 „familii de ţărani”. Total: 15.515 familii, aproape 70.000 de oameni. După a doua, numai 113 negustori, 111 armeni, 870 evrei şi 19.026 familii ţărăneşti. Se explică deosebirea prin aceea că frica de a fi supuşi la legi prea stricte a îndemnat pe preoţi şi nobili să plece.

Podul moldovenesc de peste Prut

În ce priveşte Cernăuţii, Sulzer (p. 429) afirmă că „germanii şi evreii” îi zic Tschernowitz, rusniecii – Cernovţe, iar Cernăuţi e numele „auf walachisch, oder moldauisch”. La ce ştim despre cârmuirea oraşului prin staroste se adaugă, după Cantemir, că autoritatea Marelul-Spătar se exercita asupra acestui loc de graniţă. În oraş n-a observat decît „einige sehr schöne Judenweiber”, „câteva evreice foarte frumoase”.

Suceava decăderilor romantice de odinioară

La Suceava, află 17 biserici, „parte cu totul ruinate, parte de restabilit numai cu puţine cheltuieli”, iar patru „în stare bună”: „una grecească (sic), alta armenească şi două româneşti”. Catolicii ar fi avut, din cele dărîmate, „una, dacă nu mai multe” (p. 430). „Pivniți şi bolţi supt pământ se află oriunde s-ar pune sapa. Se pomeneşte şi cetatea, tăgăduindu-i, după o Istorie a Genovei din 1622, originea italiană, pe care a găsit-o în cronică: „Pe un deluleţ, lângă oraş, stau două castele masive, clădite alături, pe jumătate ruinate, pe care le-ar fi clădit genovezii”. Existau şi resturile Curţii: „Nu departe de aceste castele sunt rămăşiţele rezidenţei celei vechi a Domnilor, mare şi puternic zidită” (p. 431). Armenii au case „destul de bine zidite”. Cele 16.000 de case, de care vorbeşte Cantemir, s-au făcut una cu pământul.

Suceava, Ruinele, în 1807 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Pasagiul lui Cantemir se află în Descriptio Moldaviae, ediţia Academiei Române, pp. 17-8. Şi acolo se spune că, după mutarea Domniei, acele case au căzut în ruină (cf. mărturia din 1761, Iorga, Documente Callimachi, I, p. 445: „fiind târgul acesta mai înnainte multă sumă de ani pustiu şi fără de lăcuinţă omenească, numai jăreştile, de la o vreme încoace, cu mila fericiţilor întru pomenire a trecuţilor Domni ce au fost după vremi, au început a să aduna căte un om, doi; şi, cine unde i s-au părut, au început a-ş face casă de lăcuinţă, carii, cu milă domniască cuprinzăndu-să din vremi în vremi şi din ză în ză, au mers în spre sporirea şi adăogirea”). Cu privire la stemele pe care, la sfârşitul capitolului IV, le citează Cantemir – v. şi Nicolae Costin, Letopisiţe, I, p. 56 – ca aflându-se în „ziduri” una, şi „în temelia turnurilor” alta (pp. 22-3), şi din care cea dintâi are, pe o piatră, şapte turnuri cu coroana „imperială”, iar a doua „doi peşti solzoşi cu capetele în jos şi cu cozile întoarse în sus”, încunjurând un cap de zimbru cu steaua cu şase raze, avem a face, la piatra de la turn, cu stema Ardealului, impusă de Sigismund Báthory în zilele „vasalului” său Ştefan Răzvan, iar dincolo, cu o stemă moldovenească din veacul al XV-lea, asemenea cu aceea care se găseşte pe discurile de smalţ ale epocii lui Ştefan cel Mare.

Rădăuţului, cu toată însemnarea lui Cantemir, Sulzer nu-i poate afla rostul; dar la Vama a fost şi a văzut „stâlpul lui Vodă”, a cărui stare decăzută o deplânge: „păcat că felul de piatră întrebuinţat la aceasta e prea moale şi astăzi stricat de intemperii (verwittert), aşa încât acuma se mai poate ceti numai puţin”; de aceea i se şi pare că două laturi sunt scrise greceşte, şi româneşte numai două.

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

Siretului îi aminteşte episcopia catolică străveche, Vijniţa şi Sadagura sunt puse în legătură cu ultima ocupaţie rusească; nu se uită fabrica de postav de la Filipeni, a lui Grigore Vodă Ghica, cu meşteri nemţi. Ba Sulzer caută şi locul satului Cuciurul Mare şi al Cozminului, cu vechea biruinţă. Acestea toate le spune el pentru a da de lucru „amatorilor germani de istorie şi antichităţi, care-şi au acum sălaşul în Bucovina” (p. 434). Se dă şi o întinsă hartă, care ar merita să fie retipărită. Ea e o reproducere, desigur, a hărţii oficiale ce i s-a comunicat. Dar Sulzer era să ne dea pentru Bucovina mult mai mult: însăşi istoria anexării, care nu se păstrează însă în manuscriptul său de la Braşov (copie la Academia Română, făcută, acum 15 ani, după intervenţia mea) / N. Iorga” (Iorga, Nicolae, Note despre vechea Bucovină, în Revista Istorică, I, No. 5, București mai 1915, pp. 85-87).