„Căluşarii” în Moldova, Ardeal şi Muntenia, până la 1897
Un interesant studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu şi publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897, Teatrul la români, narează superb, deşi adesea inexact, pentru că încă nu apăruseră condeiele de filosofi şi istorici ai culturi ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Romulus Vulcănescu, reminiscenţele de străveche Datină europeană, care se mai păstrau în spiritualitatea românească, în ciuda aprigilor interdicţii şi satanizări bisericeşti, şi la cumpăna veacurilor XIX-XX. Conştient fiind de importanţa mărturiilor-temelie, cărora le datorăm un deosebit respect, voi reproduce fragmente din studiul lui Ollănescu, adnotându-le la subsol, dar nu înainte de a exprima câteva consideraţii proprii referitoare la mitica şi mistica europeană, pe care le-au păstrat românii, cultura cosmologică celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, fiind mult mai profundă şi mai metafizică decât culturile târzii şi denaturate, ale elinilor şi romanilor, în care mulţi au întrezărit rădăcinile noastre, retezându-le, de fapt, cu inconştienţă. Ceea ce străbunii noştri au păstrat înseamnă un ecumen mult mai vechi şi încă identificabil.
Am ales, din scrisul lui Ollănescu, fragmentul care se referă la ceremoniile pascale, cu înşiruirea de momente care descind din sărbătoarea ancestrală Primăvara pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra), care abundă de ceremonii închinate Paznicului Muntelui, Marte (toate manifestările călucene, pe care le numim căluşereşti) şi Marii Vrăciţe, Fecioarei Cereşti Venus (hore înşirate, dar şi unele hore rotunde, care au fost, la origine, înşirate, deci venusiene, deci primăvăratice, Venus fiind un Timp Lunar). Din ritualurile de pe munte (călătorii în cer, cum le numea Eliade), numele Muntelui Soarelui, adică Go Ra sau, funcţie de pronunţie, Ho Ra, provin etimologii diferite, hora, cu iniţialul gora, definind, în unele limbi europene, muntele, iar în altele, horistica, deci fenomenul ceremonial de primăvară în sine.
Dacă mărturia în sine este extrem de valoroasă, notele de subsol, care urmează fidel „latinismul” admirabile Şcoli Ardelene, păcătuiesc prin inexactităţi, datorate şi absenţei unei literaturi ample, dedicată istoriei culturii. Scrie Olănescu, într-o notă de subsol[1], că „Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească”, iar mărturiile vechimii par să-i dea dreptate, din moment ce descrierea cea mai veche a horei se găseşte în Iliada lui Homer[2], cu datare convenită şi probabilă în secolul VIII înainte de Hristos, iar literatura veche elină converge spre ideea lui Ollănescu, referitoare la faptul că „în coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde”, fiind dedicate, în primul rând şi, de data asta corect spus, „lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii)”. În fond, mărturisirile rămase după Hesiod[3], Pindar[4], Orfeu[5], Theognis[6] etc. spre concluzia celebrării lui Apolo, în luna mai, converg, şi nu spre omagierea Soarelui şi a Lunii, în cele două momente astrale importante, dominate de Marte şi de Venus. Ce-i drept, existau mărturii vechi şi despre faptul că muzica şi dansul s-au născut în munţii neamurilor tracice[7], chiar şi egiptenii preluând calendarul, ceremoniile şi misterele[8], precum şi cosmicitatea religiei lor iniţiale[9] de la pelasgi. Sintetizând, hora este o creaţie primordială boreală, de tip pelasg, ceremoniile şi, apoi, misterele horistice de pe munte, desfăşurate pe măguri, în jurul ziguratelor asemănătoare celui de la Densuş sau în jurul menhirului, „piatra căzută din Cer”, închipuită printr-un foc din buturugi masive şi din târşuri, derulându-se în evoluţii rotunde pentru că preluau, în sens invers, rotirea Soarelui pe Cer, sau în şir, sinusoida marcând, în toate picturile rupestre ale vremii, fazele calendarului lunar. Un nobil francez, Domnul de Guis, care culesese, înainte de anul 1700, cele trei tipuri de hore greceşti ale vremii, toate numite valahe, susţinea, pe bună dreptate, dacă vom conştientiza că valah derivă, ca şi felah, din pelasg, că „toate horele popoarelor care mai au hore provin din horele valahe”[10].
Horele Călucenilor, cum le numea, în 1581, diaconul Coresi, considerându-le „jocure drăceşti”[11], sau Căluşeii, cum numea Dimitrie Cantemir Căiuţii, şi nu Căluşerii, au fost privite întotdeauna şi de către toţi autorii printr-o mare confuzie. Toate aceste hore, ca şi cele ale Cailor lui Sân Toader, din martie, care se desfăşoară timp de vreo zece zile, au origine în aceeaşi onorare ceremonială a Paznicului Muntelui, Marte, deosebirea între Căiuţi şi Căluşeri ţinând de ornamentaţia cu măşti. La Căiuţi, se foloseşte sugestia centaurului, dansatorii închipuind nişte oameni-cai, cu valtrapuri, conduşi de un şaman pedestru, numit stariţ de Cantemir, şi de un purtător de steag, Mutul sau Muta, numit de Cantemir Primicer şi care simbolizează Vatra, Pământul. La poloni, unde există acelaşi obicei, dar numai şamanul este centaur, dansatorii fiind pedeştri. În Muntenia, ca şi la bulgari, şamanul are însemne de căpetenie, Mutul şi Steagul au dispărut, iar săbiile au fost înlocuite cu beţe de alun, căluşer însemnând, în româna veche, pumn de alune, cu trimitere la inflorescenţa şi fructele acestui arbust miraculos.
Ollănescu preia de la Dimitrie Cantemir toate informaţiile „căluşereşti”, dar fără să observe că din cele peste o sută de hore căiuţeşti (căluşereşti, dacă vreţi) provin toate horele cu comenzi ale românilor.
„Când Paştele cu ouă roşii, cu soare, cu stâlpari, sosesc pentru bucuria celor bine-credincioşi, îi vezi gătiţi cu haine nouă, după-amiază, îndreptându-se, pâlcuri, pâlcuri, spre livada unde, în sunet de nai şi de viori, dulapul (scrânciobul – n. n.), ca un uriaş cu braţele întinse, poartă prin văzduh tinerele perechi, strigând cât îi ia gura: Oprea la basma!
Pe policioarele (băncuţele scrânciobului – n. n.) şubrede se urcă ei râzând, cu flori în mâini şi cu flori la piept, ca din vârful cel mal ridicat să-şi poată, odată măcar, arunca privirea peste capetele celor atât de mici, acolo, jos, mai departe decât le-o încape zarea!
Şi se coboară apoi pe pajiştea plină de lume, voioşi străbat rândurile, cu ai lor, cinstindu-se, închină paharul, iar când lăutarii zoresc măsura[12], de parcă presară jăratec sub tălpi, îşi pun Românii căciula pe ureche şi se aruncă în joc.
Ici, câţiva, cu paşi zdrumicaţi şi repezi, frământă sârba[13] ori chindia[14]; colo, zburdalnici săltând, flăcăii şi fetele se prind şi se lasă de mijloc, se rotesc în dreapta şi în stânga pe loc şi bat cu călcâiul pământul[15], pe când, mai de-o lături, ticnite şi line, se întind horile, la umbra salcâmilor înfloriţi.
Perechi, perechi, bărbaţi şi femei, prinşi de mâini ori de brâu[16], cu doi paşi înainte şi trei înapoi, se mişcă încet, încet, laolaltă, şi ar merge aşa până la înnoptat, dacă n-ar tresări, deodată, cântecul aromit, paşii învioraţi nu s-ar înteţi şi întreg ocolul nu s-ar avânta, răpăind acum bătuta[17].
Înainte vreme, era datină la Iaşi ca, în Joia după Paști, să se ducă toată lumea să petreacă sub poalele dealului Cetăţuii, ale cărui coaste umbrite de arbori serveau de preumblare zilnică nobilimii. Sub nuci stufoşi, cu ramurile departe întinse, sub meri înfloriţi, sub salcâmi, se aşezau pe iarbă verde tineri şi bătrâni, îşi desfăceau legăturile cu merinde, îşi destupau botele şi clondirele cu vin şi, la sunetul scripcarilor şi muscalagiilor, dădeau drum slobod desfătării. Scrânciobul, de o parte, hora, de alta, danţurile săltăreţe pretutindenea făceau să duduie pământul sub ropotele paşilor şi să fluture în vânt plete voiniceşti şi ştergare străvezii. Mai înainte de asfinţitul soarelui, Domnitorul, încunjurat de boieri şi de curteni, sosea călare, să se bucure de priveliştea veseliei poporului; apoi, descălicând, se aşeza pe jilţ, într-un cort, precum se face la Moşi în Bucureşti, iar tineretul, fete şi băieţi, îi aduceau în dar mănunchiuri de flori şi lucruri câmpeneşti. Doamna, cu domniţele, cu cocoanele şi copilele lor, sosite în rădvane şi în leftice, trăgeau la schitul Socolei, din pridvorul căruia se uitau la această frumoasă petrecere. Astăzi, acest obicei s-a pierdut[18].
Ţăranii, care nu şi-au schimbat, din moşi-strămoşi, nici graiul, nici portul, şi-au păstrat neatinse şi jocurile moştenite de la dânşii. Hora le este lor petrecere şi mângâiere. Mişcarea ei trăgănată şi liniştită se împacă bine cu firea duioasă şi visătore a ţăranului. Aleanul sufletului şi-l află prinzându-se alături de iubită; uitarea nevoilor, din priveliştea paşnică ce-i desfată ochii, o undeşte; simţirea plăcută prin trup i-o furnică plăpânda cântare… întreaga pornire ce tainic îl mână să calce cu paşii, pe aceeaşi măsură, ca toţi dimprejuru-i.
Cel mai vechi danţ moldovenesc, după horă, este poate Hârlăuanca[19], a cărei origine se trage, precum se crede, din împrejurarea dragostei lui Ştefan cel Mare cu nevasta unui pescar de la Hârlău, din care s-a născut Petru Rareş. Se joacă pereche, câte doi flăcăi şi două fete, întorcându-se de mai multe ori împrejur, ţinându-se de mâni, faţă în faţă şi dându-se înapoi. Flăcăii zic:
Înainte şi-napoi,
Catrino, Catrino hăi!
Apoi, pornind jocul îndărăt, de unde plecaseră, adaogă:
C-aşa joacă pe la noi,
Şi-nainte, şi-napoi!
Apoi, Hora gălăţencă, originară negreşit din Galaţi, se joacă de mai mulţi bărbaţi şi femei, ţinându-se de mână, roată. La un ocol al danţului, intră un bărbat în mijlocul horei şi, cu-o basma, prinde de gât pe un alt jucător, care intră la mijloc; apoi vine altul şi altul, până se desface roata şi danţul se urmează în doi, pentru a se încheia, ca la început, cu paşi săltăreţi, în horă.
La Vrancea şi în Ardei se joacă Arcanaua[20], ce se asemănă cu hora de brâu, având în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se joacă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardeal.
Hora alivencilor[21] se joacă de bărbaţi şi femei, care, din când în când, se lasă de mâini, fac un pas înainte, bat de trei ori din palme şi, dând un pas înapoi, se prind iarăşi roată.
Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca malorusienilor din Bucovina[22] şi Ţuţuianca (Mureşanca) au multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se joacă, ca şi de brâu, bărbaţi şi femei la un loc.
Pe sub pale de dugeană[23] este iarăşi un danţ foarte vechi, ce se juca pe la târguşoare sau pe la sate de către un bărbat şi o femeie, ţinând de capetele unei basmale, pe sub care se învârtesc din când în când. Acest joc aduce puţin cu un joc grecesc.
Raţa e jocul soldaţilor, ca în chip de horă, bătătorind pasul.
Mai sunt încă o mulţime de alte danţuri, ale căror nume le arată obârşia şi le pot zugrăvi mişcările, precum: Sârba, Căzăcesca (care se joacă mai mult pe vine), Amăuţeasca, Huţănesca (venită din Galiţia), Corăbiereasca şi danturile ţigăneşti ca Ţiitura sau Ca la uşa cortului, alcătuindu-se din sărituri fără nici o rânduială, după sunetul cobzei, şi Tananaua,pe care o joacă copiii de ţigani, lovindu-şi trupul cu picioarele şi sărind în loc, pe marginea drumului, când cer milă la trecători.
Zoralia este un fel de bătută, foarte sprintenă şi veselă, ai cărei paşi sunt adesea însoţiţi de un fel de zâzâit prelung al jucătorilor. Trebuie băgat de samă, că, în nepotrivire cu târgoveţii, ţăranii joacă numai afară, pe bătătură, în drumul mare sau în faţa cârciumii, dar niciodată în casă[24].
Afară de aceste jocuri, românul mai are un altul aproape superstiţios, în care jucătorii trebuiesc să fie în număr fără de soţ: şapte, nouă, unsprezece. „Ei se numesc Căluşari şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi pun cunună împletită din foi de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratic şi, pentru ca să nu fie cunoscuţi, îşi acopăr faţa cu o cârpă albă. Toţi portă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteza să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşi înaintea judecăţii.
Conducătorul lor se numeşte Stariţ, al doilea e Primicerul (Mutul Căluşarilor), a cărui sarcină este de a întreba pe stariţ ce joc pofteşte să se joace şi a spune apoi celorlalţi jucători, în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului, înainte de a-l vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tacturi deosebite, dintre care unele atât de dibace, încât cei care le joacă parcă nici nu ating pământul cu picioarele, ci că zboară şi se portă prin aer.
Căluşarii joacă în zilele de la Înălţare, până la Rusalii, în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culcă într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, frumoasele[25].
Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta, pe drum, ele trebuie să se bată şi ceata învinsă se pleacă celeilalte[26]; apoi pun condiţiuni de pace, după care cei învinşi trebuie să rămână nouă ani supuşi celor învingători De se întâmplă ca în lupta acesta să rămână vreun mort, dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se încape judecată, nici judecătorul nu urmăreşte pe făptuitor.
Cel care e primit o dată într-o ceată de căluşari trebuie să rămână nouă ani într-însa şi în tot anul să fie faţă la termenul ştiut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii!) şi-l muncesc frumoasele[27].
Poporul prost crede că aceşti căluşari (căluşei, în textul lui Cantemir) au darul de a vindeca bolile cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aştern la pământ pe bolnav, încep apoi săriturile lor şi, la un tact anume al cântării, îl calcă, unul după altul, de la cap, până la călcâie; în urmă, îi şoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânşii[28] şi poruncesc bolii să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori, în trei zile şi, de multe ori, omul se îndreptă”[29].
Aşa erau căluşarii, acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi astfel au rămas, cu puţine schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios şi oarecum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporaţiune aparte, trăind după reguli neschimbate şi supusă unei discipline pe cât de aspră, pe atât şi de puţin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică şi superstiţioasă, ce se vădeşte din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă şi mai puternică în acea parte a ţărilor noastre, pe când dincoace contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simţitor.
Acum căluşarii, ca şi la sfârşitul veacului trecut, sunt şapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strâmţi, cămăşi albe până deasupra genunchilor, legaţi cu basmale mari roşii, după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glezna opincii, încinşi cu chimir de piele, bătut cu ţinte şi nasturi de metal, şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unul Vătaf (de la latinescul vates, care înseamnă şaman – n. I. D.) şi sunt însoţiţi de un om mascat, Mutul Căluşarilor, umblând astfel pe uliţele târgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de dor şi de veselie.
Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporaţiuni instituite de Regele Numa Pompiliu[30] pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, şi care erau proteguitoarele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităreşti ale romanilor.
Aceşti Salii, numiţi Pallatini, fiindcă, la început, îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii patricienilor, care aveau încă pe părinţii lor în viaţă (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau oraşul, săltând, jucând şi cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi şi numi Salii (săltători).
Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vătaful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui şi el o corporaţiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (colina Quirinalului), fură numiţi, spre a se deosebi de cel dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine negreşit numele lor actual de Căluşari.
Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămaşa cusută cu flori a căluşarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pectorale) pe piept (azi, chimirul cu ţinte şi nasturi de metal); pe deasupra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roşii de pe grumajii şi umerii căluşarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciulită ţuguiată (azi, pălării mici cu cordele), pe coapsa stângă, o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept, şi, în mâna dreaptă, o lance (azi, ciomagul). Serbările lui Janus (Agonalia) se ţineau, după unii, la 9 sau 13 ianuarie (ale noastre), după alţii, la 21 aprilie şi la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.
Danţul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia[31], este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaia şi Turca), îi este dat să se lege de omeni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.
Sprijiniţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vrednice de mirare[32], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, şi în paşi mărunţi se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă şi pe vine, dezbinându-se.
Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată, fără să-şi dea mâinile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâini şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc cu aşa repeziciune şi măiestrie, încât, din mişcarea tuturora, se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul Soarelui sau al Luni”.
Pe când se face danţul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste şi, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşa că fiecare dănţuitor se repede să o smulgă, sfârşindu-şi cântarea cu refrenul „pe ea! pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[33].
Când vor să câştige mai mult, căluşarii joacă şi cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţiva bani de parale, căci, dacă fuge din danţ, fără să-i dea nimic, atunci ceilalţi tovarăşi ai flăcăului îl pun într-o pătură şi-l aruncă, de câteva ori, în aer, ca să-şi bată joc de dânsul, că e nevoiaş[34].
Damaschin Bojinca[35], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea căluşarilor noştri. „Coli-Salii aceştia, zice el, şi până acum se mai ţin prin Ardeal şi prin Banat şi se chemă căluşari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă şi fac toate, este unul, care se numeşte vătaf, adică vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, şi precum Coli-Salii vechilor romani erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săltare şi priveşte neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pământ, semn că nu e plăcut acelei puteri, şi pe loc iese dintre căluşari. Încă şi un bicer este, cel ce, când ceilalţi saltă, neîncetat îl încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: acesta însemnează dară puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte nemuri. De mirare este, cu adevărat, ţinerea vechilor datini la români, cum şi una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum”. Nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşi moştenită este jucarea căluşarilor româneşti[36].
[1] Ollănescu, p. 119
[2] „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime
Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.
Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii
Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul
Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,
Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate
Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă
Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i
Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.
Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec
Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul
Zice din liră-ntrei ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,
Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei” (Homer, Iliada, XIX, 581-593).
[3] „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” şi „Doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei” – Hesiod, Teogonia, pp. 5 şi, respectiv, 6
[4] „Dulce ca mierea / picură peanul” – Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14
[5] „Cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” – Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210
[6] „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare” – Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
[7] „Întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii” şi „au instrumente din munţi” – Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438 şi p. 437
[8] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
[9] „Zeii şi-au primit numele de la pelasgi” – Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
[10] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]
[11] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – n. I. D.
[12] Fiecare horă începea cu un ritm aşezat, pe care îl accelerau lăutarii, la fiecare reluare a frazei muzicale, din ce în ce mai repede, până la dobândirea extazului de către dansatori (muzica în spirală a călătoriei prin cer şi nicidecum plată), după cum au tot povestit călătorii străini – n. I. D.
[13] În scrierea lui Ollănescu, din 1897, pare să se facă prima menţionare a sârbei, deci a horei cântată în ritmul cel mai rapid – n. I. D.
[14] Chindiile înseamnă mai multe melodii ritmate, care se cântau la nunţi, în timpul mesei; ulterior, funcţie de preferinţă, satele aveau să adopte câte o chindie, care devenea, prin folosinţă, chindia satului respectiv – n. I. D.
[15] Sulzer, op. cit., p. 413, Danţul numit Cătănesca (Sulzer o mai numea şi Boricene, cu trimitere la horistica martiană, nu marţiană, a civilizaţiei boreene – n. I. D.).
[16] Sulzer cataloga horele noastre după prindere, în hore de mână şi hore de brâu; prinderea îşi avea, desigur, rolul său, în trăirea sentimentului comunitar, cum obişnuiesc să spună, încă, dervişii – n. I. D.
[17] Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească. Din cea mai înaltă anticitate, hora a fost danţul mai multora împreună, care, ţinându-se de mâini, formau un cerc şi jucau fie după melodia ce o cântau singuri din gură, fie după sunetul fluierului, al lirei sau al cembalelor. În coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde. Aşa era danţul cel mai însemnat al lor, numit Gnossianul, consacrat lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii), mai târziu corurile Dionysiace danţau, cântând, în jurul altarului lui Bacchus, ditirambul din care avea să iasă teatrul. De la greci, ele trecură întocmai la romani, de unde, cu colonizarea Daciei de către Traian şi Aurelian, s-au strămutat la noi şi au ajuns, prefăcându-se, cu trecerea vremii şi schimbarea năravurilor, a se contopi într-un singur danţ circular, căruia i se păstră numele primitiv de chora sau hora, întru amintirea obârşiei sale. În Grecia şi până azi se dansează hora şi la Megara (capitala Beoţiei) poporul joacă, în cele trei zile ale Paştelor, o horă anume, care este foarte asemănată cu acea a ţăranilor noştri de la câmpie. în alte părţi ale Greciei moderne se dansează cu aceleaşi măsuri ca ale horei noastre: doi paşi înceţi înainte, trei paşi repezi înapoi, cu deosebirea că nu fac dănţuitorii un colac, ci rămân în semicerc şi cel din capătul din dreapta are în mână o basma albă, cu care dă semnul celorlalţi să facă figurile şi învârtiturile ce-i trec lui prin cap. În aceste danţuri, însă, Grecii se ţin de brâu.
Sulzer, op. cit., pp. 420-427, recunoaşte că hora, aşa cum se joacă la noi, cu melodia ei trăgănată, duioasă, tristă, nu este numai un apanagiu al românilor munteni ori moldoveni, ci că dânsa se găseşte la albanezi, ca şi la slovacii din Transilvania şi din alte părţi ale Austriei, precum cântecele ţiganilor noştri sunt luate de la toate popoarele de primprejur, deşi ni le dau ei ca ale noastre proprii. Trebuie însă observat că Sulzer, ca şi Rössler, caută toate mijloacele pentru a dovedi că suntem slavi de origine, şi anume prin femei, precum slave sunt, după dânşii, cele mal multe datini, jocuri şi cântări de ale noastre.
[18] Această sărbătoare, pe care o ştiam de la bătrânul Sdrobici (azi răposat) din Bacău, am găsit-o descrisă şi de T. T. Burada, în Almanachul musical pe 1877, p. 69.
[19] Numirile horelor, în funcţie de baştina lăutarilor care le făceau vestite, dar şi după numele unora dintre lăutari înseamnă o practică a secolului al XIX-lea – n. I. D.
[20] Arcanaua se mai numea şi Arcanul; cea mai veche partitură este cea a lui Karol Mikuli, dansată mai pe vârfuri, celelalte variante, 6 la număr, provenind tot din Bucovina, deşi brâul acesta se juca în toate teritoriile româneşti din cele trei imperii – cf. Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598 – n. I. D.
[21] S-au păstrat două partituri, una la Hasdeu, care considera Alivencile o variantă de Alunel, şi alta la Alexandru Voievidca, cu Alivanca de la Udeşti, Bucovina – n. I. D.
[22] O huţulcă, de fapt, promovată de lăutarii evrei de la Colomeea, care cântau doar la nunţi boiereşti, iar toate piesele lor se numeau şi colomeici, până la a deveni, mai ales pentru ucraineni, un gen muzical în sine – n. I. D.
[23] Pe sub poală de cetate, de fapt, melodie culeasă de Mikuli, în 1859, din Suceava, devenită, ulterior, în Moldova, Două fete spală lână, în Bucovina – Am un leu şi vreu să-l beu, iar în Ardeal, în urma introducerii splendidului refren, de către Gheorghe A. Dinicu, minunatul Cântecul lui Iancu – n. I. D.
[24] T. T. Burada, Almanach musical pe 1877, pp. 62-64. / În celelalte provincii locuite de români, danţurile se aseamănă mult cu cele de sus, având, după ţări ori după seminţii, nume fie apropiate de popoarele cu care sunt în atingere, fie zămislite din obiceiurile locale predominante, ca: Ruseasca, hora românilor din Basarabia; Colomeica, danţul locuitorilor mazuri din Bucovina; Ardeleanca, joc special ardelean, care în Transilvania are şi alte numiri, după ţinuturi: Abrudeanca, Someşanca şi altele. În multe părţi, ea se numeşte joc de mână şi de învârtit. Se joacă, de obicei, de perechi, bărbaţi şi femei, grupându-se în şir sau în cerc, unele lângă altele. Ardeleanca are două părţi: una cu care se începe jocul, mai lină, cu paşi anume, făcându-se un fel de înaintare în cerc a perechilor, după care vine partea a doua, repede, cu învârtituri, bărbatul învârtind femeia pe sub mână. În timpul jocului, bărbaţii obişnuiesc a striga sau a chiul versuri poporane, după tactul muzicii. Mocăneasca, danţ în care paşii sunt repezi şi călcâiul bate în răstimpuri potrivite pământul, se joacă în toată partea muntoasă, locuită de români, şi e poate cel mai vechi danţ de caracter, pe care-l avem. Adesea i se zice Cătăneasca, mai ales în Transilvania, căci soldaţii par a-l fi danţat cu preferinţă.
[25] „Soțiile cerești” ale șamanului, cum le numea Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87 – n. I. D.
[26] Herodot susţinea că bătaia aceasta ritualică, pe care o întâlnise şi la egipteni, drept „bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui”, ar fi închinată, de fapt, Mamei Pământ – cf. Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160 – n. I. D.
[27] Frumoasele, în credinţa poporului, sunt nişte nimfe de aer, care se înamorează de flăcăii voinici şi frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl loveşte vreo boală (paralizie sau apoplexie, de pildă), se zice că a căzut jertfă frumoaselor pentru nesupunerea ori răutatea lui.
[28] „viersurile cele fără de cale şi netocmite”, cf. Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386 – n. I. D.
[29] Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), Ed. Academiei Române, p. 142. Vezi şi Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No. 41.
[30] Fantezie latinistă, desigur, din Caii lui Marte descinzând, de fapt, şi centaurii, şi salii, şi căluşarii – n. I. D.
[31] Iacob Mureşan considera, în 1850, că horele moldo-vlahe au pătruns şi s-au răspândit în Transilvania prin ţara Haţegului – cf. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32 – n. I. D.
[32] Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer şi care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat Se zice chiar că dascălul îşi cunoaşte elevii buni de joc şi de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schmidt, op. cit, p. 13, crede mai lesne că această înfundare în butoi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor şi rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta.
[33] Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, în Curierul român, 1843, No. 41.
[34] Obiceiul acesta este forte comun între românii din Ardeal şi, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta destul de primejdios. În Viaţa şi aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva i se întâmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută.
[35] Anticile Romanilor, Buda 1832.
[36] Ollănescu Dimitrie C., Teatrul la români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti 1897, pp. 118-126