O petiţie către M. Sa Împăratul

Cu îngrijirea dlui D. Popovici, paroh în Broscăuţi şi prezident al societăţii „Ţăranul”, un număr însemnat de români din satele periclitate de slavism au adresat o petiţie Maj. Sale, în care, ară­tând nedreptăţile cărora e expusă mişcarea noastră naţional-culturală, roagă recunoaşterea, după cuviinţă, a cursurilor de limba română, întemeiate de Societatea „Ţăranul”, în urma cererii diferitelor comune. Publicăm din petiţie următoarele:

„Pe lângă alte comune din tară, au decis şi comunele Panca, Comareşti, Comareşti-Tisoveţ, Jadova, Carapciu pe Ceremuş, Hliboca, Petriceanca, Volcineţul-nou, Costeşti etc., între care multe comune răzeşeşti, cu caracter şi sentiment curat românesc, să-şi redeştepte şi să-şi dezvolte limba lor românească, în regiunile lo­cuite de ei. În scopul acesta, şi-au deschis numitele comune, cu 1 Septemvrie 1911, „Cursuri” româneşti, pe baza statutelor Socie­tăţii „Ţăranul” din Broscăuţii-noi, care toate cursuri au fost anunţate la timp, conform legilor, consiliilor şcolare districtuale şi celui de ţară.

Ca să elucidăm însă mai bine intenţiunile şi scopul creării aces­tor cursuri, arătăm, în cele următoare, copia unui decret trimis de Societatea „Ţăranul” cătră petenţii comunei răzăşeşti Cotul-Jadovei:

Nr. 260. Broscăuţii-noi, la 12 Septemvrie 1911. Cătră prea­cinstiţii locuitori români din Cotul-Jadovei, la mâna prea stimatului domn Ioan Bordianu. În rezolvarea petiţiunii Domniilor Voastre din 24 August 1911, respectuos subsemnata societate a decis, în şedinţa sa din 31 August 1911, a deschide în comuna Domniilor Voastre, sub mo­dalităţile induse în petiţiune, în casa dlui Antonie Ptaşnic din Cotul-Jadovei, sub Nr. 611, un curs privat gratuit pentru învăţarea şi dezvoltarea limbii româneşti la românii din Jadova, cu observarea că petenţii vor îngriji singuri de cele necesare pentru des­chiderea, instalarea şi purtarea acestui curs. Dirigenţa cursului nu­mit o va purta dl Iancu Stratulat, ca putere didactică examinată, iar ca inspector va funcţiona dl Arcadie Vihnan din Storojineţ. Acest curs s-a deschis în Cotul Jadovei, pe baza §-lui 2, lit. c), şi §-lui 3, lit. 1), a statutelor alăturate. Dorindu-vă succese excelente în tot demersul acestui curs, vă salutăm cu dragoste frăţească, cu adausul că ne place a spera cum că, în scurt timp, se vor ridica şi în Cotul Jadovei românii la treapta cea mai înaltă de cultură şi vor fi pildă răzeşimii, după pilda regimentului de Volintiri, care, din im­pulsul lor propriu au fortificat ţara Bucovinei, formând o ceată de sentinele, spre apărarea înaltului Tron Habsburgic şi a bunului Nostru Împărat, pentru care noi, toţi românii, suntem gata a vărsa şi ultima picătură de sânge şi, în fine, ca români bravi de sub steagul Austriei şi patrioţi demni vor rămânea fii scumpi ai bi­sericii noastre strămoşeşti. Deci, cu Dumnezeu înainte!  / Pentru Comi­tetul societăţii „Ţăranul”: / Dimitrie Popovici m. p., / pre­şedinte, L. S. / G. Manilici m. p., / secretar”.

Această mişcare de dezvoltare culturală patriotic-naţională a revoltat teribil pe panslaviştii bucovineni, prin agitatori ucraini, şi, de aceea, au persistat ei, de repetate ori, chiar cu forţa, la foru­rile competente, pentru închiderea şi stârpirea acestor cursuri, iar în schimb au deschis ei, rutenii singuri, în comune curat româ­neşti, ca în Pătrăuţi pe Siret, nu cursuri, ci şcoli private, spre lă­ţirea slavismului nesăţios în părţile româneşti, iar cursurile noastre române le-a închis consiliul şcolar de ţară, prin emisul său din 30 Noemvrie 1911, Nr. 14956 şi 16332, şi prin emisul din 7 De­cemvrie 1911, Nr. 17145, pe baza informaţiunilor false, strânse de la panslavişti ucraini, care împiedică orice acţiune românească, în folosul lor propriu. De notat e că consiliile şcolare districtuale de repetate ori tot închideau şi iar permiteau existenţa cursurilor ro­mâneşti şi făceau astfel cea mai mare batjocură de aceste instituţiuni, terorizând prin jandarmerie închiderea cu forţa brachială, în mod brutal, pe motive de inculpare, că adică aceste cursuri ar fi nişte şcoli neiertate şi ele ar fi deschise fără permisiune sau, cu alte cuvinte: Domnii amploiaţi se făceau că nu pricep însem­narea „Cursurilor”, iar de altă parte, râdeau în pumni, împreună cu capii ucrainţilor şi agitatorilor.

Încă nu s-a pomenit, în secolul acesta, în secolul progresului cultural, grozava tendinţă de a împiedica şi opri un popor de la cultivarea, învăţarea şi dezvoltarea limbii şi a sentimentului patriotic-naţional, care toate formează temelia umanităţii lumii întregi şi iată, cu durere, aceasta se întâmplă tocmai în ţărişoara noastră, Bucovina, unde, de dragul mult protejaţilor ruteni, românii în­dură enorme daune culturale, fiind opriţi prin şicane şi terorizări de la învăţarea limbii româneşti, fără privire la drepturile garantate lor prin legea fundamentală şi fără privire la aceea că şi românii iau parte la toate datoriile faţă de ţară şi Domnitor.

Astfel de tratare este absolut insuportabilă; cuţitul a ajuns la os, iar poporul cu dor de limba românească a devenit extraordinar de iritat şi e tulburat pentru şicanele nemaiauzite, ce le îndură el zilnic pentru limbă. Remarcăm numai că, la o cercetare radicală şi de tot obiectivă, mulţi funcţionari ai statului din Bucovina ar rămânea fără pâine din sus numitele cauze.

Din cauză de expresă urgenţă privitoare la redeschiderea cursu­rilor româneşti în ţară, nu aducem alte detalii de nedreptate faţă de românii bucovineni, spre a evita emoţiuni de tot neplă­cute, ce n-ar face onoare conducătorilor părtinitori rutenilor din Bucovina.

De aceea, în aceste timpuri grele pentru românii bucovineni şi avizaţi, numai la mila şi gratia Majestăţii Voastre cutezăm, ca civi austrieci loiali şi fii credincioşi, şi umiliţi a Vă prosterne astă plângere, cu adânc umilita rugăminte ca să binevoiţi a da aten­ţiune părintească justelor noastre cereri şi a dispune la organele competente ca:

1). Să se observe, de către diregătoriile statului în Bucovina, egala îndreptăţire a băştinaşilor români la dezvoltarea şi cultivarea spi­ritului patriotic naţional ca şi la ruteni.

2). Să se ordoneze forurilor competente ca cursurile româneşti în ţară, create, până în prezent, pe bază legală să se admită şi să se redeschidă grabnic, spre a nu neglija progresul cultural al românilor din Bucovina.

În numele poporului bucovinean:

Urmează la 200 de iscălituri din comunele Broscăuţi, Costeşti, Cabeşti, Carapciu pe Ceremuş, Comareşti, Hliboca, Panca, Petriceanca, Volcineţ.

Cernăuţi, la 20 Decemvrie 1911” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 22, 4 ianuarie 1911, pp. 275-277).

Istoricul „Societăţii mazililor şi răzeşilor din Bucovina”

de Dionis cav. de Bejan, consilier consistorial şi deputat în dieta ţării, scris în cartea „Românii din Bucovina”, care a fost compusă şi  redactată  cu  ocaziunea  „Expoziţiunii generale române din 1906”.

„La nordul Bucovinei, pe valea Siretului, Ceremuşului şi a Prutului, până la Nistru, se află astăzi, în 52 de comune, o pătură deosebită a poporului român, sub numele de mazili şi răzeşi. Numărul lor se urcă la suma considerabilă de 25.000 de suflete. Aceşti români de viţa vechilor familii din nobilimea moldo­venească sunt, astăzi, o stare mijlocie între boierimea şi ţărănimea bucovineană.

Străbunii lor formau, odinioară, călărimea cea vitează, în oastea Domnitorilor Moldovei, şi existenţa acestor familii roma­neşti, în partea nordică a Bucovinei, se poate urmări până în timpul neuitatului voievod Ştefan cel Mare. Acesta i-a aşezat aice ca sentinele, pentru paza frontierei principatului său de cătră regele polon. La încorporarea Bucovinei cu Austria mazilimea bucovineană a purtat destinele ţării. Ea a jucat un rol însemnat la depunerea jurământului de fidelitate către glorioasa dinastie împărătească a Habsburgilor, în 1/12 octombrie 1777, şi a format, în anul 1809, un corp de miliţie voluntară pentru apărarea ţării, sub comanda mazilului Mihalachi de Calmuţchi. Mazilii şi răzeşii bucovineni sunt şi astăzi proprietari de moşii, aşa-numite dominicale, şi, ca atare, patroni bisericeşti. Ei dispuneau, în timpul boierescului, de mai mulţi sau mai puţini vasali, care le lucrau pământul. După desrădicarea boierescului, în anul 1848, mazilimea şi răzeşimea, nedeprinse fiind cu munca câmpului, a ajuns în împrejurări economice de tot grele, sărăcind, din an în an, mai mult.

Pe lângă neajunsurile economice, se mai adăugase, în deceniile din urmă, pentru mazilimea şi răzeşimea noastră, şi pericolul de a se stânge cu totul în puhoiul imigrărilor necontenite ale elementului slav din Galiţia învecinată. Răzeşimea începuse deja a-şi pierde limba maternă întru atâta, încât, la censul populaţiunii din Bucovina, în cele mai multe cazuri, ea a fost scrisă la ruteni.

Din cauza pericolului acestuia, s-a adunat, în anul 1899, un număr mic de bărbaţi, însufleţiţi de iubirea de neam, şi a hotărât a înfiinţa „Societatea Mazililor şi Răzeşilor bucovineni”, cu scopul de a pune stavilă slavizării în această pătură socială de un trecut aşa de glorios în istoria neamului romanesc, de a întări între mazilii şi răzeşii noştri conştiinţa originii româneşti şi a-i ridica iarăşi, prin promovarea intereselor lor culturale, economice, comerciale şi industriale.

Societatea aceasta s-a constituit, apoi, pe baza statutelor întărite de guvernul i. r. al ţării, în anul 1900, numărând abia 92 membri ordinari. Patru ani mai târziu (1904), s-au modificat statutele socie­tăţii, acomodându-le mai potrivit cu necesităţile timpului.

Societatea se conduce de un comitet de 15 membri şi acesta se compune, în prezent, din următorii domni:

Preşedinte: Dionis cavaler de Bejan, consilier consistorial în Cernăuţi şi deputat în dieta ţării; I-ul vicepreşedinte; Dr. Iancu cav. de Cuparencu, profesor la Gimnaziul III de stat în Cernăuţi; al II-lea vicepreşedinte: Dimitrie cav. de Zopa, profesor la şcoala reală superioară gr. or. în Cernăuţi; casier: Ioan de Sevescul, catihet în Cernăuţi; secretar: Nichifor Scraba, învăţător în Cernăuţi; Membri fără funcţiune: Ioan cav. de Bejan, proto-presviter în Cernăuţi; Eudoxiu Daşchievici, primar comunal în Ropcea; Dionis cav. de Păunel, şef de poştă în Cernăuţi; Eusebie de Procopovici, paroh în Bobeşti; Nicu Stângaci, comisar de poştă în Cernăuţi; Ioan cav. de Tiron, învăţător în Igeşti; Eusebie cav. de Tudan, prof., Cernăuţi; Eudoxiu cav. de Ursachi, mare proprietar în Banila moldovenească; Dr. Daniil Verenca, director în Câmpulung; Leon cav. de Vlaico, proprietar în Horoşăuţ.

Societatea numără, astăzi, 2.572 membri ordinari, 17 membri fundatori şi 9 membri onorari. Activitatea societăţii culminează în creşterea românească a copiilor de mazili şi răzeşi, în deştep­tarea conştiinţei de origine şi a iubirii de neam, precum şi în promovarea tuturor intereselor membrilor săi pe terenul cultural, economie, comercial şi industrial.

Relativ la creşterea tineretului, este de amintit că, în fiecare an, se primesc 30-40 de şcolari sărmani, din starea mazililor şi răzeşilor, în „Internatul Francisc Iosif de băieţi români”, în Cernăuţi, iară, afară de internat, se susţin cu subvenţiuni lunare 60-70 de copii de răzeşi, la diferite şcoli publice în Cernăuţi.

În scopul deşteptării naţionale a mazililor şi răzeşilor noştri, s-au ţinut, în decursul ultimilor 6 ani, o adunare constitutivă, 5 adunări generale ordinare, în Cernăuţi, şi mai multe adunări generale extraordinare, la ţară, prin satele răzeşeşti, anume în Nepolocăuţ, Cuciurmic, Broscăuţ, Ropcea, Igeşti, Banila moldovenească, Muşeniţa, Mihalcea, Cabeşti, Voloca pe Ceremuş şi Carapciu pe Ceremuş. În toate locurile acestea, mazilimea şi răzeşimea au întâmpinat stăruinţele societăţii cu mare însufleţire. Afară de adunări generale, s-au mai aranjat în satele amintite, precum şi în Cernăuţi, conveniri sociale şi petreceri poporale, cu succes favorabil, cercetând petrecerile acestea şi răzeşimea din satele învecinate.

Cu ocaziunea acestor conveniri, s-au înfiinţat, în respectivele comune răzeşeşti, totodată şi însoţiri romaneşti de economie şi credit, după sistemul Raiffeisen, care funcţionează foarte exact şi sunt o binefacere mare pentru membri.

Activitatea societăţii se restrânge negreşit numai la comu­nele răzeşeşti, care se pot împărţi în trei categorii, şi anume: 1). în comune curat româneşti, 2). în comune mixte, cu răzeşime română şi ţărănime ruteană, 3). în comune cu răzeşime rutenizată, dară pe cale a se deştepta la conştiinţa originii ei romaneşti.

La categoria 1)., se numără comunele: Muşeniţa, Banceşti, Botuşeniţa, Gropana, Igeşti, Ropcea, Banila moldovenească, Budeniţ, Broscăuţul-vechi, Cireş, Davideni şi Nouă-suliţe.

La Categoria 2)., se numără: Mihalcea, Calineştii-lui Cuparencu, Cernăuţ, Ţureni, Gogolina şi Leucenii-Teutului.

Comunele de categoria 3). sunt: Banila rusască, Ispas, Milie, Vijniţa, Zamostie, Carapciu pe Ceremuş, Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Văscăuţ pe Ceremuş, Staneşti de jos pe Ceremuş, Staneşti de sus pe Ceremuş, Barbeşti, Costeşti, Cabeşti, Comareşti, Panca, Jadova, Nepolocăuţ, Piedecăuţ, Revacăuţ, Berhomet pe Prut, Ivancăuţ, Hliniţa, Valeva, Cuciurmic, Verbăuţ, Horoşăuţi, Boianciuc, Babin, Vasileu, Samuşin, Cincău, Culeuţ şi Repujineţ. Afară de aceasta, se află singurite familii răzeşeşti, împrăştiate în întreaga ţară, în felurite stări şi servicii.  În părţile cele rutenizate există şcoli rutene. Mazilii şi răzeşii sunt, după lege, constrânşi a trimite copiii lor la aceste şcoli.

Aceasta le face multă scârbă şi amărăciune. De aceea, în toate aceste comune răzeşeşti, unde s-au făcut adunări generale extraordinare, comitetul societăţii a fost primit cu braţele deschise, iară în decursul deliberărilor, puse la ordinea de zi, bieţii răzeşi nu încetau a da expresie amărăciunii lor, plângându-se, înaintea comitetului, cu durere de inimă:

„Am uitat limba noastră strămoşească, dară suntem români. De noi nimeni nu s-a interesat, până acuma. Voim şcoală românească, ca să scăpăm copiii noştri de atâta rusie!”.

Mijloacele societăţii se restrâng la taxele anuale ale membrilor ordinari, taxele membrilor fundatori, veniturile din petreceri poporale şi oferte benevole ale mărinimoşilor binefăcători.

Aceste şire le dau publicităţii ca să ştie lumea mare româ­nească de existenţa şi greul trai ce-l duce mazilimea şi răzeşimea noastră din Bucovina, urmaşii unor vechi şi nobile familii moldoveneşti, din un timp istoric glorios!” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, bilunar – proprietar şi editor: Prof. Dr. Iancu cav. De Cuparencu; redactor responsabil: Teofil cav de Manescul; tipografia lui E. Kanarski, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, pp. 4-7).

Răzeşii bucovineni, străbuni pe care-i caut de două decenii

Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a luat în discuţie problema celor două culturi rurale, dar tratarea temei, cu aparenţă de mitologie socială, a trecut voit neobservată, mai ales în secolul de glorificare excesivă a culturii rurale, sub denumirea egalitaristă de cultură ţărănească sau folclor.

Principele cărturar preciza că, în Moldova, ţăranii sunt, de fapt, iobagi aduşi din ţările megieşe, tocmai de asta numiţi „vecini”, răsaduri şi altoiri în valahism, fără rădăcini în datină şi în tradiţie. „Moldovenii adevăraţi sunt – afară de boieri, ale căror stări le-am arătat mai sus – fie târgoveţi, fie ţărani. Târgoveţi le zicem acelor ce trăiesc prin cetăţi şi prin târguri; ţărani, acelor care locuiesc prin sate” şi care sunt, în totalitate meşteşugari. „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt de loc”, susţinea Cantemir, iar „cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să mun­cească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu ar­mele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate, unde şerbia ţăranilor era în obicei, şi să-i aşeze pe moşiile lor.

Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc, se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini.

Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoşeştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai în urmă, nu sunt alţi ţărani decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat cu bani din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşiile lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămo­şească, din pricina sărăciei, şi care, asemenea, au fost siliţi, cu strâmbătate, să-şi pună grumazul în jugul şerbiei… Aceia care locuiesc la hotarul Podoliei vorbesc, şi astăzi, leşeşte şi ruseşte…

Toţi, de orice neam ar fi, sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă. Acesta nu poate să le ia cu sila banii sau dobitoacele…

Ţăranul plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la acestea nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată. Eu i-aş socoti, desigur, pe ţă­ranii moldoveni că sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul pământului şi secerişurile bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor.

La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi; ară puţin, sea­mănă puţin şi, totuşi, culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească, prin muncă, ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc, să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor, vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, „până la pâinea cea nouă”; de aceea, când vine vreun an neroditor sau când o năvălire a vrăjmaşului îi împiedică să secere, sunt în primejdie să moară ele foame.

Dacă ţăranul are o vacă sau două, socoteşte că are destulă hrană pentru el şi pentru copiii săi, pentru că unele vaci dau 40 sau cel mai puţin 24 de măsuri de lapte pe zi. Iar dacă vreunul are 20 de stupi de albine, atunci el poate plăti lesne, din venitul lor, dările pentru tot anul. Fără să mai vorbim că fiecare stup roieşte, dacă vremea e după pofta ţăranului, în fiecare an, alţi şapte; şi este de ajuns ca fiecare stup să dea, când se taie, două sau mai multe măsuri de miere, căci fiecare măsură se vinde cu un taler.

Cei ce locuiesc în munţi au oi, miere şi poame din belşug; cei de la câmpie au grâu, boi şi cai”[1].

Răzeşii nordului moldav, majoritatea români, alţii rusini, pătrunşi în nobilimea moldavă prin căsătorii, cărora aveau să li se alăture în conservarea identităţii, de-a lungul vremurilor şi, mai ales, începând cu a doua parte a secolului al XVIII-lea, „ungurienii”, adică emigranţii valahi din Transilvania, cu aceeaşi rădăcină în datină şi tradiţie, concretizau cultura rurală românească, o cultură care este, în fapt, răzeşească (nu întâmplător, în urătură şi în colinde şi oraţii se foloseşte simbolica locuţiune, cum numea Eminescu frazeologismele, „boieri mari”), în vreme ce cultura ţărănească a iobagilor este, în fond, o cultură de tip slavon, influenţată de tradiţia primordială băştinaşă, dar insuficient pentru a şi da expresie nouă acelei culturi sau, eventual, pentru a determina apariţia uneia noi.

Diferenţele dintre cultura răzeşească şi cea iobăgească (ţărănească, înfăptuită de „vecini” rusini şi ardeleni) avea să fie confirmată, de cărturarii bucovineni, dar în vremi entuziaste, în care deja se practica egalitarismul păgubos pentru răzeşi, care va începe după 1848-1864, şi tocmai de aceea, specificităţile fie trec neobservate, fie sunt ignorate în mod premeditat:

„Răzeşul se îmbracă în surduc şi poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciubote sau papuci în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de culoare deschisă, iară pe cap pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dară niciodată suman ţărănesc. Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite; ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu mare grijă.

Răzeşiţele, cărora li se zic cucoane, se îmbracă în caţaveici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale mai totdeauna de culoare neagră.

În casa răzeşului, se află măcar un pat, care-i frumuşel şi bine aşternut; prin cuie, de nu se află dulap de straie, stau acăţate veşmintele de sărbătoare, acoperite cu o pânză albă…

Nunţile, la răzeşi, se încep Sâmbăta, seara, cu jocul nunţii, pe când la ţărani se încep vineri, cu cusutul unei cununi de brebenoc pentru mireasă.

Mireasa răzeşă are, la cununie, în cap, numai o floare de târg ori un văl cu o cununiţă de mirtă, pe când la ţărani mireasa vine cu cununa cea cusută de vineri şi cu multe alte găteli în cap.

La ţărani, amândoi tinerii vin, marţi, după cununie, la rugăciunea deslegării, iar la răzeşi vine, la o săptămână, numai mireasa singură.

Răzeşii se căsătoresc numai între olaltă, şi niciodată nu se amestecă cu ţărani.

La paşti, răzeşii fac ouă împistrite cu tot felul de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roşe sau roş-alb-galbene.

Pasca, la răzeşi, este făcută cu brânză, cu ouă şi cu stafide, şi ei o duc la sfinţit într-o basma mare, pe când ţăranii duc la sfinţit numai un cozonac mai mare, numit pască, apoi mai multe bucăţi de carne friptă, slănină, unt, brânză proaspătă, usturoi şi altele, toate într-o covăţică sau doniţă nouă, cumpărată anume pentru treaba asta.

Răzeşul duce la biserică jertfă numai colaci rotunzi, iară ţăranii duc pânicele de secară.

Răzeşii se aşează, în biserică, la locul cel de frunte şi mai înainte…

Jocurile şi petrecerile răzeşilor se fac deosebi de ale ţăranilor; ţăranii joacă lângă cârşme, răzeşii în casa unuia dintre ei.

Răzeşii lucră numai la răzeşi şi niciodată la ţărani. Ei se duc, unul la altul, la clacă, la prăşit, la arat, la cărat, şi ţăranii încă merg la lucru la ei”[2].

Anonimizarea răzeşilor şi deposedarea lor de cultura distinctă, în favoarea descendenţilor foştilor iobagi, „vecini” aduşi în principal din ţinuturi slave ale ţărilor megieşe, avea să înceapă, odată cu pierderea „drepturilor lor”, adică din anul 1848, atunci când a fost abrogată legea de recrutare, care „scutea boierimea şi stăpânii de pământuri întinse de recrutare”[3] (până atunci, „beneficiile legii de recrutare austriece nu se aplicau asupra răzeşilor, ci numai asupra ţăranului”), iar „mazilii fură înrolaţi în categoria ţăranului”, cu o discriminare, totuşi, împotriva răzeşului, din moment ce „legea absolută de recrutare scuteşte cu totul pe fiul unui ţăran, dacă numără  (ţăranul) 60 de ani şi posedă 3 fălci de pământ, de datoria serviciului în armată, numai fiul de răzeş este eschis (exclus – n.n.) de la această binefacere ca un afurisit şi blestemat”.

Problema egalitarismului păgubos al răzeşimii bucovinene cu ţărănimea, fostă iobagă, a fost luată în discuţie, doar în 1864 şi doar din perspectiva nedreptei înrolări a răzeşilor, de deputatul Covaciu, în „şedinţa a 9-a, sesiunea III, a dietei bucovinene din 31 Martie 1864, pag. 120, şi, apoi, în şedinţa a 18-a, pag. 279 şi 283” (cu stenogramele scrise în limba germană), când „Comitetul s-a consultat serios şi îndelungat asupra acestei întrebări şi s-a încredinţat că, în această privinţă, este necesar un ajutor grabnic, căci comitetul s-a încredinţat, din cercetările făcute mai înainte, că răzeşii şi proprietarii de părţi de moşii sunt puşi, într-adevăr, în urma tuturor străinilor şi veneticilor: căci, pe când Ruteanul, emigrant din Galiţia, şi Germanul, descălecat prin tot locul, reclamă pentru unicul său fiu apărare în contra legii şi o află, într-adevăr, pe când Lipovanul, emigrat din Rusia, bazat pe un privilegiu străin, se retrage de la darea de recruţi, în tot anul, pe când Israelitul, care întrece în agerimea minţii toate naţionalităţile, înţelege a se feri, cu măiestrie, ca un marinar iscusit, de „Scylla şi Charibdis” a oceanului nostru de paragrafe, şi dovedeşte că satisfacerea legii, în toată privinţa, şi totuşi n-a dat nimic, singur Românul, băştinaşul, cu jertfă a ospitalităţii sale, trebuie să poarte toate sarcinile”.

Şi astfel, pentru a-şi scăpa feciorul de armată, răzeşul bucovinean avea să compliciteze tacit la deposedarea sa de identitate şi de patrimoniul unei spiritualităţi ancestrale, pe care o păstrase cu sfinţenie, până atunci, devenind, în perspectiva epocii sale şi a epocilor care vor urma, ţăran, până la un apogeu odios al decăderii, cel în care păstrătorul de identitate românească, răzeşul, este considerat, sub numele de „chiabur”, răul absolut al satului românesc şi ucrainean. Odată cu asta, tradiţia primordială degenerează până la a deveni fundamentul unei culturi laice, adesea cu intruziuni bisericeşti dibaci infiltrate (colindele creştine, de pildă, sunt opere culte, de inspiraţie melodică rurală, infiltrate în cultura tradiţională prin intermediul preoţilor şi al cantorilor bisericeşti, iniţial sub denumirea de „vifleimuri şi cântece de stea”).

Odată cu decăderea răzeşilor, prin includerea lor în ţărănime, deci şi prin pierderea de prestigiu zonal, avea să înceapă, de fapt, şi rutenizarea sau românizarea locuitorilor satelor, răzeşi şi ţărani, din zone distincte ale nordului moldav, o rutenizare sau o românizare impusă nu de politic, ci de realităţile economice (ca argument, se poate folosi şi petiţia pentru învăţământ în limba română a ucrainenilor şi huţulilor din Breaza, „toţi Ruşii, fără deosebire”, care susţineau „că au neapărată trebuinţă de” cunoaşterea limbii române, „căci îs încunjuraţi, din toate părţile, numai de Români şi, încotro se mişcă, numai tot cu ei (Românii) vin în atingere. Oraşul cel mai apropiat îi Câmpulungul şi, acolo, nu poţi nimică începe fără limba română. Pân’ la Câmpulung, însă – de Putila nu mai amintim, căci îi mult mai depărtată şi nu mai merge nime la ea, pentru că ne-am prea hrănit de cămătari – avem de trecut prin Fundul-Moldovei şi Pojorâta, tot numai sate curat româneşti. Oamenii noştri îs, mai departe, mai că de-a rândul, lucrători la lemn şi, ca atari, vin încă numai cu Românii în atingere. Şi, în fine, nici în Breaza, chiar când ne-am pune de gând să nu ieşim niciodată din sat, nu putem trăi fără limba română, căci aici au moşii întinse” numai românii câmpulungeni, care „cea mai mare parte din an, petrec ei pe aici şi ai noştri trebuie, ori de vreau, ori de nu vreau, să înveţe româneşte… Nu vă mai temeţi atâta că ne romanizăm, căci nu ne mai romanizează nime, ba, din contră, mulţi dintre români s-au rusificat”[4], datorită vieţii într-o comunitate rurală complexă).

Existenţa celor două culturi rurale distincte, una răzeşească, deci tradiţional românească şi, parţial, ucraineană, şi alta ţărănească, deci de tip slavon şi, parţial ardelenească, justifică relatările contradictorii, contemporane începuturilor Bucovinei istorice, despre realităţile rurale ale acelor vremi.

Cultura răzeşească îşi află şi astăzi, dar numai în sate din regiunea Cernăuţi, nu şi în cele din judeţul Suceava, reprezentări exponenţiale, care ţin de o încrâncenată tradiţie. La Bănila Moldovenească, de pildă, doar familiile de răzeşi Loghin, Trufin, Faliboga, Cipega, Ureche, Tonenchi („Subţirelu”, în româneşte) îşi mai păstrează limba, în toată structura ei sănătoasă, lor alăturându-li-se, din cătunul Hoiniceni, familia răzeşească întemeietoare a cătunului, Hoinic.

În Igeşti, sat răzeşesc renumit („surtucarii”), îşi păstrează identitatea răzeşească familiile Loghin, Semaca („Şeptilici”, în română, descendenţi ai finanţatorului mănăstirii Dragomirnei), Bejan, Rei (sau Ray, şi cu rădăcini germane), Onciul, Lupaşcu, Ionaşcu, Vlad, cealaltă ramură – Vlad-Sabie, Frunză, descendenţi de mari boieri, ca şi urmaşii mazilului Reus, pe cale să se stingă în mod natural.

La Stăneşti, există familiile răzeşeşti Posteucă şi Zegrea, iar la Broscăuţii Vechi, familiile Dudan, inclusiv în varianta Dovgani, dar cu aceeaşi identitate moştenită şi asumată.

Pe de o parte, în domeniul care ne interesează deocamdată, cel al aşezărilor şi al arhitecturii rurale, existau, în anii 1774-1777, sate cu locuinţele „cel mai adesea răzleţe, iar casele sunt atât de prost clădite şi de mici, încât într-însele nu găseşti, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră şi foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite şi nu sunt prevăzute nici cu şoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodăreşti”[5], deci aşezări ţărăneşti ale iobagilor, cu case „colibe mici şi împrăştiate care pe unde, cele mai adeseori lipsite de grădină şi curte… dar cauza acestui fel de comportament este îndoiala sa dacă va putea păstra, în anul următor, mica sa colibă, care, după spusa lui, nu-l costă nimic, sau va trebui să se mute în altă parte”[6], cu animalele sale, singura lui proprietate, urmând să-şi facă o altă colibă, pe altă moşie, unde atitudinea proprietarului poate fi mai benevolă.

Pe de altă parte, în Bucovina aceloraşi vremi, existau şi „răzeşi, care, pe ici şi acolo, sunt sate întregi… pe teritoriul lor, lat de 5 coţi, ei sunt mai mândri decât aiurea un domn al unei provincii întregi”, dar în casa răzeşului „este simplu, dar foarte curat; patul său e un prichici şi mâncarea sa, mai ales cucuruz, pâine ori mămăligă; dar cu totul uscată nu o mănâncă niciodată; şi cel mai sărac dintre ei are, totdeauna, ceva pe lângă ea: lapte, brânză, carne de berbece etc.”[7],  casa aceasta simplă fiind, în fond, tradiţionala casă moldovenească, identificată, la o primă vedere, prin acoperişul în patru ape, preluat de la armenii urbani, şi prin prispă (un mult mai economicos şi lenevos pridvor şi verandă armeneşti), dar ea fiind, în fond, un edificiu ritualic, „cort al lui Dumnezeu”, durat pe un sacrificiu mai mult sau mai puţin simbolic (de la o vietate, la umbra unui om).

[1] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, pp. 199, 200-202

[2] Deşteptarea, nr. 8/1894, p. 60, 61

[3] Dan, Dimitrie, Documente şi acte privitoare la istoria răzeşilor şi mazililor din Bucovina (ca şi citatele care urmează), în „Din scrierile lui Dimitrie Dan”, Cernăuţi, 1902, pp. 62-67

[4] Patria, Anul III, nr. 366/1899, p. 2

[5] Spleny Von Mihaldy, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, p. 55

[6] Balş, Vasile, Descrierea districtului Bucovina, p. 345

[7] Budai-Deleanu, Ion, Scurte observaţii asupra Bucovinei, p. 383