„Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”

Poetul Alexandru-Horaţiu Frişcu – foto: pinterest.com

Singurul creator de literatură născut în Cotiujeni[1], poetul, exegetul şi „inspiratul scriitor satiric şi umorist” Alexandru-Horaţiu Frişcu (n. 13 august 1949), membru al Uniunii Jurnaliştilor, din 1996, şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 2003, autor al unei savuroase, rafinate şi înţeleaptă opere, care îl consacră drept un Alexei Mateevici modern şi incisiv, dar la fel de plenar dăruit adevăratei noastre identităţi, scrie o „literatură istorică şi filologică la tema românităţii poporului şi a limbii noastre”[2], prin care scoate în evidenţă şi o erudiţiei demnă de respect, şi un talent nativ al proprietăţii cuvintelor, recunoscut ca atare şi prin decernarea unor prestigioase premii, inclusiv cel al săptămânalului „Literatura şi Arta” (1995). În scrierile rare şi lapidare despre Cotiujeni, Alexandru-Horaţiu Frişcu, el însuşi splendid mărturisitor al unor întâmplări culturale petrecute pe baştină, este vizibil marginalizat, poate şi pentru faptul că el înseamnă o strălucitoare pecete cotiujeneană în spiritualitatea noastră naţională.

O inspirată bibliografie Alexandru-Horaţiu Frişcu, editată şi tipărită de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, în anul 2014, narată printr-o interesantă cronologie a cronicilor de carte de care au avut parte operele creatorului din Cotiujeni (prin mamă, are rădăcini atestate de trei veacuri în satul de pe malurile râuşorului Vilia, descinzând din Grigore Ciobănaş, născut în 1715, tatăl lui Andrei, născut în 1745), portretizează o personalitate culturală inconfundabilă, care a împodobit rafturile memoriei şi cu lucrări exemplare, dar şi cu o bucurie a vieţii spumoasă, pe care obişnuim să o numim umor. În prefaţa semnată de Elena Caldare, se precizează că lucrarea „se dedică poetului satiric, publicistului, bibliotecarului – colegului nostru, Alexandru-Horaţiu Frişcu, la aniversarea de 65 de ani şi reflectă activitatea sa de poet satiric, publicist, precum şi materiale despre activitatea sa literară”, iar „criteriul de organizare a lucrării este strict cronologic”.

Studiul introductiv „Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”, semnat de Dr. Lidia Kulikovski, pornind de la parabola genezei, în care fiecare zi îşi avea importanţa ei, sugerează că „acest proces de dezvoltare în succesiune este acelaşi pentru tot ce ţine de viaţă şi, mai ales, de domeniul intelectual, la care se raportează şi Alexandru-Horaţiu Frişcu”, care, prin momentul său aniversar, „face vizibile lucrurile care s-au întâmplat în viaţa lui, lucrurile care adaugă dovezi că le-a făcut pe toate pe rând”, iar „prin capacităţile sale literare ne face să percepem realist viaţa literară, culturală, profesională”.

Un alt text introductiv, semnat de Valeriu Raţă, „Harnic asanator al societăţii noastre”, inventariază opera lui Frişcu, cărţile scriitorului din Cotiujeni fiind, în cronologia genezei lor: Descântecul Gorgonei (versuri satirice; 1999); Demitizarea nimicului: o scurtă istorie a repaosului bolşevic (versuri satirice, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Laboratorul lui Paracelsus (parodii şi epigrame, 2006); Greaua ieşire din simulacru (publicistică, 2007); Amuzament cu abonament (coautor, 2007); File negre de istorie roşie: scurtă antologie de obrăznicie, demagogie şi de prostie (publicistică, 2009); Ştiaţi că? Caleidoscop enciclopedic (coautor, 2009, Premiul Salonului Internaţional de Carte, la categoria Divertisment, Chişinău); Mic dicţionar de mari prostii: „moldovenesc”-român (Chişinău, 2012); „…Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân…”: două secole de ocupaţie rusească a Basarabiei, 1812-2012 (Chişinău 2012, Premiul Salonului Internaţional de Carte Comoara, Chişinău), Plăcerea umilinţei (2013, Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru publicistică, Chişinău); Ignoranţa ca virtute (parodii şi epigrame, 2014).

Despre opera poetului şi publicistului satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu a scris, cu elogii cuvenite, şi Ion Diviza (Măştile nimicului omniprezent), care sublinia că, „În noua sa carte, intitulată inspirat Demitizarea nimicului, poetul satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu aruncă sfidător mănuşa acestui omniprezent „nimic” politic, care este bolşevismul cu toate derivatele şi nuanţele sale cameleonice. Maniera în care o face este inedită, sortită, din capul locului, la… succes. Autorul recurge inspirat la puterea de sugestie artistică a fotografiei şi desenului. Caricaturile, colajele fotografice insolite sunt deosebit de edificatoare. Însă mesajul este orientat în direcţia dorită de autorul cărţii prin versurile cu tentă epigramatică, plasate la subsol”. Iar aceste dimensiuni caracterizează viziunea unui creator erudit şi hăruit, care merită cunoaştere şi firească asumare şi în locul naşterii sale.

Viaţa unui scriitor remarcabil, precum Alexandru-Horaţiu Frişcu abundă în mărturii şi despre baştină, mărturii care cu greu ar putea fi aflate altundeva. De pildă, între anii 1958-1968, poetul i-a avut drept dascăli, la şcoala medie din Cotiujeni, pe „primul învăţător – Alexandru Lungu; limba şi literatura română i-au predat-o Clara Carcea şi Anatolie Tăutu; chimia – Teodora Suru­giu; matematica – Pavel Surachi şi Gheorghe Burlacu. Mama dorea ca fiul ei să devină medic, iar tata – inginer. Dar nu a îmbrăţişat nici una dintre acele profesii, deoa­rece pentru medic era „jelos”, iar pentru inginer – slab la matematică”.

O întâmplare singular relatată din viaţa culturală a Cotiujenilor, cea din 1965, când Alexandru-Horaţiu Frişcu, pe atunci şcolar, „participă la prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase – Fiodor Ponomari, Ion Bolduma şi Petru Cărare, la şcoala din Cotiujeni. Fiodor Ponomari a citit poezii despre război, despre „eliberarea” noastră de sub jugul românesc, despre realizările socialismului…  Ion Bolduma s-a axat pe problemele satului şi pe viaţa de zi cu zi a ţăranului. Mai aproape de poezia adevărată a fost Petru Cărare. Prin verva ironică, verbul inspirat şi expresia simplă, a cucerit ascultătorii. Nu în zadar a vorbit ultimul, pentru a mai atenua puţin impactul somnoros şi lânced al poeziilor vorbitorilor anteriori…

Petru Cărare s-a remarcat şi în ca­drul recepţiei de la sfârşitul întâlnirii. Martorii povestesc că, după vreo câteva păhărele, i s-au aprins călcâiele după o învăţătoare tinerică şi frumuşică şi, brusc, a lăsat umorul şi a trecut la lucruri mai serioase, strângând-o în braţe ori de câte ori o prindea, chiar sub privirile în­cruntate ale soţului acesteia, care nu ştim cât simţ al umorului avea. În schimb, ştim, cu siguranţă, că avea un pumn greu ca piatra de moară… Până la urmă, conduce­rea şcolii a aplanat conflictul, care putea degenera într-un scandal din care, evident, pentru Cărare ieşea nu tocmai bine, ca să zic numai atât… Poate nu se reţinea în memorie acest incident, dacă învăţătoarea cu pricina nu era o rudă… a lui Alexandru-Horaţiu Frişcu”.

Sacrul statut de poet a fost primit de tânărul autor din Cotiujeni în octombrie 1971, din partea inegalabilului Grigore Vieru (acum înţeleg de ce drumul meu spre Cotiujeni, primul în Basarabia, a început, aşa cum îi promisesem lui Grigore Vieru, de la Pererita), în cadrul unei întâmplări pe care a relatat-o, încă sub impresia emoţiilor, însuşi Alexandru-Horaţiu Frişcu:

„Era luna octombrie (1971), pri­mul an de studii la Universitate. În ospeţie la studenţii de la Filologie au venit scriitorii Vasile Vasilache, Grigore Vieru şi Ion Vatamanu, toţi, Dumnezeu să-i ierte, ple­caţi în lumea umbrelor. Ascultând luările de cuvânt şi recitalurile de poezie ale oaspeţilor, brusc mi-a venit ideea de a scrie ceva hazliu în adresa lor. Dar în adresa cui? Aşa cum la primii doi n-am prea găsit ceva care ar putea fi un subiect umoristic, m-am oprit la Ion Vata­manu, ştiind că dumnealui era şi un reputat chimist. În scurt timp, pe un bileţel, am improvizat un catren:

Cunoaşteţi, cred, multe formule –

Dacă-i trag pe înţeles,

Dar să ştiţi că-n astă seară

H₂O ne-aţi spus-o des.

Am trimis bileţelul în „prezidiu”, urmărind curios traseul şi efectul lui. Ajuns la destinatar, acesta l-a citit, a zâm­bit uşor şi l-a pus în buzunarul de la piept. La sfârşitul întâlnirii, la capitolul „întrebări şi răspunsuri”, Ion Vatama­nu scoate bileţelul şi îl citeşte tare, expresiv şi cu dicţia care-l caracteriza. Toate bune, aplauze, numai că, după aceea, Grigore Vieru, adresându-se celor din sală cu „rog să se ridice în picioare autorul acestor versuri!”, mi-a re­dus simţitor gradul de exaltare sufletească. Deprins cu umilinţa şi stricteţea bolşevică de a „nu prea deschide gura în faţa celor mari”, mai cu seamă, Doamne fereşte, să-i critici, mi-am zis: „gata, am păţit-o, cu câtă greutate am intrat la Universitate (după două tentative nereuşite) şi o pot termina doar într-o lună”. După puţină ezitare, m-am ridicat şi… s-a întâmplat ceea la ce mai puţin mă aşteptam. În loc să fiu criticat, am fost lăudat şi încurajat de Grigore Vieru: „Iată, aşa se scriu versurile. Inspirat. Felicitări!”. M-am bucurat nevoie mare. Numai că şi bucuria îi poate dăuna omului. După acest succes „literar”, m-am lăsat de scris. Am revenit foarte târziu”[3].

Poezia lirică, desprinsă din pana poetului din Cotiujeni, înainte de a se fi „lăsat de scris”, după întâlnirea fericită cu Grigore Vieru, cuprinde poemele: Ceasul (Viaţa nouă, 1969, 15 noiembrie, p. 4), Dorinţa (Viaţa nouă, 1969, 20 decembrie, p. 4), Iarna aşteptând (Viaţa nouă, 29 noiembrie, p. 4), Adâncul visului (Viaţa nouă, 1970, ie iulie, p. 4), Drum şerpuit (Viaţa nouă, 1970, 23 mai, p. 3), Noaptea (Viaţa nouă, 1970, 18 aprilie, p. 3), Somnul şomerului (Viaţa nouă, 1970, p. 4).

Fiecare aşezare omenească din lume are două categorii distincte de reprezentativitate:  cea interioară, plină de patimă, dar care nu oglindeşte aşezarea respectivă în ochii lumii mari; cea a făptuirilor culturale reale, care dau renume şi localităţii în care au văzut lumina zilei creatorii. Din această categorie a fericiţilor fac parte, dintre cotiujeneni, muzicienii Dan Iulian Druţac, Dorin Druţac, Ion Oloieru, Petru Oloieru şi scriitorul Alexandru-Horaţiu Frişcu. Am înţeles că ar exista la Chişinău şi un pictor, cu rădăcini în Cotiujeni, în căutarea cărui va trebui să purced, pentru că ei, creatorii, au propriul lor postament în spiritualitatea românească, postament pe care încrustează nostalgia şi pecetea Cotiujenilor, fără să le pese că dragostei lor pentru baştină nu i se răspunde cu aceeaşi dragoste.

[1] Mama: Lidia, născută Ciobănaş (1922-1985; tata: Vasile Frişcu (1912-1974); familia a mai avut patru fete: Daria (n. 1942), Irina (1946-1953), Nina (1953) şi Emilia (1955) – cf. Bibliografie, p. 18

[2] Ciocanu, Ion, Un necesar florilegiu de argumente, în Limba Română, Anul XXII, Nr. 9-10, Chişinău 2012

[3] Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, Alexandru-Horaţiu Frişcu / Bibliografie, Chişinău 2014, p. 20

Coloana celestă a cântecului nostru secular

„Religioşi, dar nu bigoţi”, cum îi caracteriza Zamfir C. Arbure, pe la 1898, locuitorii din Cotiujeni petreceau rar, dar aşezat şi temeinic, mai ales la nunţi, care odinioară durau de vineri până miercuri seara, reducându-se, în ultimul veac la patru zile, şi cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pe care le numeau „de-a hăi-ul” sau „cu hăiul”. Marca sărbătorilor, pentru o populaţie obişnuită cu munca şi cu negoţul, prin care valorifica produsele muncii de peste ani, era portul de sărbătoare, luminos şi impresionant, „strălucind de albeaţă şi podoabele straielor naţionale” şi, tocmai de aceea, descris de mulţi martori ai vremii, mai mult sau mai puţin întâmplători. Pe lângă curtea boierească existau lăutari iscusiţi, ai căror descendenţi încă mai păstrează cântarea „ca de demult, cum am apucat noi“, dar la nunţi erau tocmite tarafurile lui Gheorghi Lomiş din Blţi, al lui Dinicu din cutul Ciolacu, de lângă Ungheni, al lui Angheluţă şi Barbu Lăutaru din Iaşi, al lui Năstase din Botoşani sau al lui Sava Pădureanu, precum şi alte vestite bande, care băteau malurile Prutului, şi de o parte, şi de cealaltă, pentru a semăna bucurie şi dragoste de viaţă.

Din Cotiujeni încă nu se individualizaseră lăutari, care să ducă faima melosului lor, în cele patru zări, dar sămânţa exista şi avea să rodească viguros în anii noştri, când singurul bursier român al Reginei Angliei pentru muzică şi beneficiar, deocamdată pe durata studiilor londoneze, al unei viori „Stradivarius” a ajuns să fie tânărul Dan Iulian Druţac, nepotul gospodarilor Dumitru şi Olga Druţac din Cotiujeni. Admirabilă este şi statura artistică a lui Dorin Druţac, tatăl bursierului şi fiul Cotiujenilor, iscusit violonist în orhestra „Lăutarii” a lui Nicolae Botgros. Odată şi odată, Dorin şi Dan Iulian Druţac vor mărturisi, poate, câte dintre melodiile lor vin de pe malurile râuşorului Vilia, pentru a se revărsa în marea cea mare a melosului universal, deşi se ştie că mai toate cântecele doar poposesc, pentru odihnă, ba ici, ba acolo, în neastâmpărul cosmic şi, oarecum, omenesc al dezlănţuirii de aripi. Prin vremile în care cântecul însemna cea mai importantă efigie a spiritului moldovenesc, armoniile muzicale primiseră cuvintele boierului Costache Conachi, Arde-mă, frige-mă sau Te iubesc peste măsură, Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine reproducând, după cum erau ţinute minte, versurile deschizătorului de drum Conachi, iar mai apoi şi al peceţii Alecsandri.

Cântecele vechi şi mai toate cântecele pierdute ale neamului, inclusiv cele care, în secolul al XIX-lea, defineau românismul basarabean, au fost descifrate, armonizate şi retrezite la viaţă de un alt muzician cu baştina în Cotiujeni, profesorul Petru Oloieru, de la Centru Cultural „Bucovina”,  fratele profesorului Ioan Oloieru, de la „Rapsozii Botoşanilor”, feciorii inginerului Vasile al lui Ion Oloieru din Cotiujeni, şi al profesoarei în Cotiujeni Maria Oloieru, născută Cebanu, undeva, în Transnistria.

Petru Oloieru, instrumentist de marcă (ţambal) al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” şi profesor al Şcolii de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, a conceput şi format trupa „Zicălaşii”, menită săvârşirii unei ample arheologii spirituale, soldată cu scoaterea în lumina zilei a unor cântece din vremea lui Ştefan cel Mare şi a voievozilor de după el, interpretate exact aşa cum au fost notate, iniţial în „tabularia”, ulterior în notaţiile drepte consacrate, de către diverşi cărturari ai Europei şi de publicaţii culturale vechi, precum Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris, Codex Cajoni, Allgemeine musikalische Zeitung  etc. Taraful lăutăresc al starostelui Petru Oloieru, cu Răzvan Mitoceanu la braci, cu violoniştii Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă primaşi, cu Ionuţ Chitic – contrabas, şi cu Mihai Hrincescu şi Constantin Irimia (voce, deci „zicale”, şi cobză), Viorel Kirilov, de la „Rapsozii Botoşanilor”, braci, a fonotecat audio şi/sau video peste o mie dintre cântecele pierdute ale neamului, iar prin cele două volume cu „Cântecele pierdute ale Basarabiei” a săvârşit şi o reparaţie istorică, în sensul probării că vechiul melos basarabean înseamnă o temelie a întreg melosului românesc, şi nicidecum o adaptare a „folclorului” oltenesc şi… bucureştean.

Despre „fiinţa naţională a moldovanului de la Hotin” s-a scris puţin şi în pripă, culegerile de texte populare şi de melodii fiind făcute, prin fonografiere, doar de Gustav Weigand, iar transcrierile liniare ulterioare, după fonograf, încercate de un muzician vienez, şi cu măsuri şi tacte neromâneşti, sunt imposibil de descifrat, chestie de care s-au convins „zicălaşii” Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, de data asta la vioară. Exista posibilitatea confruntării cu notaţiile muzicale ale lui Alexandru Voievidca pentru cântecele Frunză verde de mătasă, Frunză verde solz de peşte, Foaie verde de cicoară, Frunză verde pui de nuc şi aşa mai departe, dar procedeul nu ar fi condus la variante suficient de individualizate. Textele cu poezie populară basarabeană, incluse de Vasile Alecsandri în celebra-i carte pariziană, din 1854, iarăşi nu puteau lămuri mare lucru, pentru că se bucurau de circulaţie intensă pe ambele maluri ale Prutului, aşa că „Zicălaşii” lui Petru Oloieru s-au văzut obligaţi să identifice repertoriile marilor neamuri lăutăreşti din Basarabia, moştenite din tată în fiu şi ritmicizate de urmaşi în raport cu cerinţele vremilor în schimbare, ocazie cu care au constatat că melosul românesc, începând cu Lado, Lado nu mai plânge, „eres dacic dispărut”, după cum scria Dimitrie Cantemir despre acest cântec de „nuntă cosmică”, în care mireasa Lado însemna planeta Venus (Dimitrie Cantemir nu aflase de diferenţierea de calităţi dumnezeieşti între Lună şi Venus), nu doar că nu dispăruse, ci exista în Basarabia, fiind cules, în 1943, de Constantin Brăiloiu. Şi pentru noi a fost o surpriză să aflăm că străvechile cântece ceremoniale ale neamului au supravieţuit intacte nu în munţi, cum era de aşteptat şi de presupus, ci în ţinutul mereu vânturat de copitele cailor al Basarabiei.

Nu a fost greu pentru „Zicălaşi” să alcătuiască o colecţie cu 120 de cântece din Basarabia secolului al XIX-lea şi să cânte, în cinstea Basarabiei, fără trimiteri la politică, ci doar la inimă şi minte, armoniile pierdute, pe care le vom aduce acasă, în Cotiujenii Hotinului, odată cu această carte şi cu o expoziţie de imagini basarabene, de hramul bisericii şi al satului. În fond, fiecare om are nevoie de o împărtăşanie, iar noi, „Zicălaşii”, o facem mereu doar după cum ne îndeamnă inima.

Cu trimitere spre obiceiurile satelor româneşti de pe malul stâng al Prutului am găsit sugestii interesante, pe care, după obiceiul meu, vi le voi expune în integralitatea lor, pentru că notele grăbite, pe care vi le aduc în faţă, confirmă ceea ce „Zicălaşii” lui Petru Oloieru fac de vreo cinci ani de zile:

„Când te uiţi la o adunare de gospodari, în zile de sărbătoare, şi-i vezi pe toţi în sumane lungi, de un negru curat, ori albe ca omătul, cu cizme bune, căciulă lungă, plete retezate, parcă vezi tot boieri şi răzeşi la un sfat domnesc din vechime. Dar limba moldovenilor noştri hotineni? E împestriţată, în unele sate cu adăugiri ruseşti, dar în general are expresii aşa de curat moldoveneşti, unele aşa de rare şi de frumoase, aşa de vechi şi de plăcute, că îmi închipui că au rămas numai datorită unor întâmplări istorice, care au făcut să se păstreze și portul, şi alte elemente rare din trecutul bogat în amintiri al moldovenilor hotineni. Un „pluguşor” sau „cu hăiul”, publicat de subsemnatul şi în „Şcoala Basarabiei”, are elemente folcloristice de o importanţă deosebită. La fel, cântecele, descântecele şi celelalte forme ale literaturii populare.

Dar obiceiurile!… Nunta, începută de vineri seara şi terminată miercuri seara, a fost un şir bogat de obiceiuri din cele mai vechi şi mai frumoase, trăite şi săvârşite cu sfinţenie. Începând cu portul sutelor de nuntaşi, strălucind de albeaţă şi podoabele straielor naţionale, şi terminând cu cele mai mici amănunte, în care bătrânii şi bătrânele aveau grijă să se facă totul „ca de demult, cum am apucat noi“, a fost un prilej de petrecere sufletească rară aşa cum se cuvine la nişte gospodari fruntaşi; acesta putea fi cel mai fericit prilej de studiu pentru etnograful ori folcloristul cercetător, şi iubitor de momente scumpe şi alese… Fiinţa naţională a moldovanului de la Hotin e mai întreagă şi mai caracteristică decât a celorlalţi basarabeni”[1].

„Începuturile muzicii în Basarabia trebuiesc căutate în bogatul folclor al acestei provincii, în cântecele voiniceşti şi haiduceşti, ce le executa încă, la Chişinău, ultimul poet al codrului, Tobultoc[2], pierit în condiţiuni jalnice, la 1833.

Acum o sută şi ceva de ani, la Chişinău era renumită orchestra ţigănească a boierului Iordache Varfolomeu, care executa cu foc cântecele moldoveneşti: Arde-mă, frige-mă şi Te iubesc peste măsură[3]. Melodiile sălbatice impresionau mult pe vizitatorii străini.

Venind la Chişinău, în aprilie 1818, împăratul Ale­xandru I a ţinut să vadă dansurile naţionale locale, printre care era şi Mititica. Cu această ocazie, au sosit din Iaşi, ca să-l salute, din partea Domnitorului Moldovei, boierii Plaghino şi Pantazoglu, aducând cu ei pe vestiţii lăutari moldoveni: Barbu Lăutarul şi Năstase din Botoşani[4]. Şi mai târziu, lăutarii moldoveni colindau pe amândouă malurile Prutului, mai cu seamă renumitul Lemiş[5], amintit în roma­nele lui Cruşevan şi Stere.

În Basarabia, pe timpul războiului din 1877, era vestit conducătorul unei orchestre întregi, Iancu, care executa cu multă însufleţire: Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine. Despre un alt renumit lăutar, Sava Pădureanu[6], ne povestea „Moş Pavalache” Kuzminski. Chiar şi orches­trele oficiale cântau vechea horă moldovenească. Aşa s-a întâmplat în decembrie 1862, când, la plecarea sa, neuitatul guvernator generalul Fanthon de Verrayon, căsătorit cu Cleopatra Filipescu, a ţinut să-şi manifeste dragostea românească, jucând cu boierii basarabeni o horă străbună. De altfel, dirijorul orchestrei Diviziei a XIV-a din Chişinău, Bankevici, era apreciat pentru excelentul său potpuriu moldovenesc: Suvenire din Basarabia”[7].

Istoriografia, inclusiv cea muzicală, ignoră, în mod premeditat, că, vreme de peste un veac, până la Tratatul de la Paris din 1856, şi celelalte provincii româneşti, Moldova din dreapta Prutului şi Ţara Românească, s-au aflat mai mult sub ocupaţie rusească, decât turcească, dar niciodată, în acest îndelungat răstimp, sub stăpânire cu adevărat românească. Boierii care au fost obligaţi să opteze sau pentru moşiile lor din Basarabia, sau pentru cele din Moldova, au făcut schimb de moşii cu rubedeniile, menţinând o legătură temeinică cu baştina, pe care o regăseau mai ales cu ocazia hramurile, dar şi cu prilejul sosirii unor înalţi demnitari ruşi, inclusiv, a Ţarului Alexandru[8]. Iar astfel de întâlniri nu se puteau face fără lăutari, care evoluau uneori în tarafuri reunite, precum cu ocazia vizitei Ţarului, când Gheorghe Lomiş[9] din Bălţi, Ion Angheluţă din Suceava, Barbu Lăutarul din Iaşi şi Năstase Angheluţă „Ochi-Albi” din Botoşani au alcătuit un uriaş taraf, „horele” alese fiind preferate, de către toţi, dintre cele mai mişcate, aproape sârbe, prin ritm – după mărturia lui Otto Wagner. Şi au mai existat prilejuri, precum cel din 1809, când haiducul Ştefan Bujor convocase la Iaşi pe toţi lăutarii Moldovei, care să-i compună cântecul, sau cu ocazia nunţilor copiilor boierilor celor mari, la nunţi fiind chemate măcar câte două bande, ca să crească volumul sunetelor. De fiecare dată, lăutarii îşi reaminteau cântece vechi, pe care le adaptau la vremuri şi le răspândeau în lungul şi în latul întregii Moldove, cântecul, ca şi limba, fiind o individualizare distinctă a sufletului neamului nostru. „Nu se poate face o idee corectă a stării de muzică în Moldova, fără a fi făcut, în prealabil, o privire asupra face o privire asupra culturii din această ţară. Moldovenii sunt, în general, ospitalieri, altruişti şi plini de viaţă, şi, deşi sub presiunea stăpânirii turceşti, relaţiile lor civile sunt foarte restrânse”, iar melodiile lor „de mici dimensiuni, interpretate curajos, sunt aproape întotdeauna într-o cheie minoră, limitate la cântece şi dansuri, cu excepţia unor cântece de nuntă sau ale datinilor de sărbători, când timbrul acestor instrumente impune o stare de spirit liniştită şi serioasă”[10].

Nimeni nu a mai încercat să afle şi să retrezească la viaţă respiraţia veacurilor, adică sfânta chemare a străbunilor, care au atâtea să ne împărtăşească. A făcut-o doar un tânăr din Cotiujenii Hotinului, părintele preafericit al unei adevărate prinţese, numită, după cele două bunice, Annamaria, şi care înseamnă pentru Petru Oloieru mai mult şi decât muzica. În această vară, a anului 2019, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic au mai adus, din veacurile vechi, alte vreo 300 de cântece, sufocate de ignoranţa generaţiilor şi de colbul gros al uitătoarei istorii. Şi, astfel, coloana celestă a cântecului nostru secular trece sau poate că este doar un arbore cosmic din valea luminoasă a râuleţului Vilia, care împrospătează zilnic cerul Cotiujenilor.

[1] Istrati, Calinic, Hotinul adevărat, în România Nouă, Anul III, No. 71 (294), joi 26 august 1926, p. 2

[2] La 1833, a pierit în aceleaşi condiţii ca şi Ursul, în piaţa oborului din Chişinău, cel mai important haiduc-poet, Tobultoc, care alcătuia şi cânta versurile sale stând chiar în lanţuri – I. Kohl, Reisen in Sudrussland, Lipsca 1841, pp. 39, 40; T. Poboda, Haiducul basarabean Tobultoc, Chişinău 1909 – apud Bezviconi, Gheorghe; Callimachi, Scarlat, Puşkin în exil , Vol. I, Bucureşti 1947, p. 118

[3] Piese din repertoriul lui Barbu Lăutarul n. n.

[4] Fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, care, în 1818, cânta în taraful lui Barbu Lăutarul – n. n.

[5] Gheorghe Lemiş din Bălţi (confuzia lui Posluşnicu, care îl localiza în Iaşi, se explică prin necunoaşterea numelui vechi al târgului Bălţi, anume… Eşi), muzician evreu, cu studii muzicale la Krakowia, care a cântat, toată viaţa sa, numai muzică românească, pe care o considera sacră, datorită rădăcinilor ei în horirile primordiale; refuzând să cânte şi muzică rusească, guvernatorul rus l-a aruncat în Prut, în 1852, dar bătrânul lăutar a supravieţuit şi a ajuns, cu o căruţă, la Alecsandri, care îl preţuia nespus de mult – n. n.

[6] A uimit Parisul, în 1898, cântând la nai, în taraful lui Ioan Dinicu, în care cânta şi tânărul violonist, pe atunci, Cristache Ciolacu – toţi din cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni – n. n.

[7] Bezviconi, Gheorghe, Profiluri de ieri şi de azi, Editura Librăriei Universitare „I. Cărăbaş” 1943, pp. 144, 145

[8] Unii autori datează evenimentul în 1814, alţii în 1818.

[9] În unele scrieri, Lemiş, dar numele nepoatei lui, Emilia Lomiş de Reus, poetesă cu o carte publicată în 1920, mă face să optez pentru această variantă de nume.

[10] Wagner, Otto, Zustand der Musik in der Moldau (Muzica din ţara Moldovei), în Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30, din 25 iulie 1821, pp. 523 şi 524.